Despre site
 
Bine aţi venit pe acest site, unde puteţi găsi revista Catacombele Ortodoxiei a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, tipărită de Mânăstirea Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti cu binecuvântarea P.S. Flavian Ilfoveanul.
 
Primul număr al revistei a apărut în aprilie 1999. Ea s-a născut, în principal, din dorinţa de a vorbi credincioşilor români despre ecumenism şi roadele apostaziei de la Ortodoxie, tratând, de asemenea, subiecte de actualitate precum clonarea, eutanasia, renaşterea păgânismului în societatea contemporană etc.
 

 

--------------------

 

Teme principale in site
 

Eutanasie. Donare de organe

Stiri 78 2

 

Creştinism şi islamism

Cugetari 71 2

 

Homosexualitatea în lume

Dogma 45-1

 

--------------------

Meşteşugul rugăciunii

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

PARTEA I

Cuvânt înainte

Rugăciunea este o convorbire intimă a sufletului cu Dumnezeu. În tânguirile, suspinele, cererile şi slavosloviile acesteia, în extaze şi în revărsări de mulţumire se află tăinuit pulsul vieţii noastre duhovniceşti. Mulţumită rugăciunii, noi putem să intrăm în părtăşie cu Dumnezeu, iar aceasta nu doar în fiecare zi, ci şi în fiecare clipă, şi să-I cerem ajutor binecuvântat atât în nevoile noastre trupeşti, cât şi în cele duhovniceşti.

După cuvintele Sfântului Isaac Sirul, ,,rugăciunea este adăpost al celor ce caută ajutor, izvor al mântuirii, comoară a nădejdii, liman izbăvitor de furtuni, lumină a celor care se află în întuneric, sprijin al celor neputincioşi, apărătoare la vreme de ispită, săgeată împotriva vrăjmaşilor demoni”.

Cine ar putea să scrie despre rugăciune, dacă nu acela care a cunoscut-o îndeaproape ? Şi cine a cunoscut-o mai bine, dacă nu acela care se roagă cu adevărat ? Căci rugăciunea nu este un act exterior care poate fi descris doar pe baza unor observaţii, ea fiind cea mai intimă trăire a omului, tăinuită în adâncul inimii; iar inima este ceva nespus de adânc (a se vedea Psalmi 63, 7). Chiar dacă rugăciunea are expresii exterioare de manifestare, acestea sunt doar afilieri nedespărţite ale ei. Ea poate fi săvârşită şi fără ele. Rugăciunile cele din afară, purtând semnele văzute ale convorbirii cu Dumnezeu, nu au nimic în comun cu adevărata părtăşie cu Dumnezeu.

O părtăşie autentică cu Dumnezeu au avut-o sfinţii. Inimile lor s-au topit în cele mai aprinse rugăciuni. Ei au ştiut cum trebuie să grăim cu Dumnezeu şi au scris cele mai bune îndrumări în privinţa rugăciunii. De la ei ne-au rămas şi cele mai frumoase modele de rugăciuni binecuvântate ortodoxe pentru felurite situaţii în viaţă pe care noi, astăzi, putem să le folosim în viaţa noastră de rugăciune personală.

Marele sfânt contemporan Ioan de Kronstadt scrie că Dumnezeu Însuşi ,,i-a învăţat pe purtătorii de Dumnezeu Părinţii noştri, prin Sfântul Său Duh, ce să spună Domnului la liturghie, la săvârşirea tainelor ori în felurite alte situaţii şi împrejurări ale vieţii omeneşti, în care este nevoie de rugăciune, spre revărsarea binecuvântării cereşti”.

Tot Sfinţii Părinţi sunt aceia care dau răspuns la întrebările creştinului atât de nedumerit al zilelor noastre despre cum trebuie să se roage omul ca să fie ascultat de Dumnezeu şi ce trebuie el să ceară de la Acesta ca să primească. În ceea ce ne priveşte pe noi – oameni păcătoşi, neputincioşi şi slabi –, aproape că nici nu ar trebui să cugetăm că am putea răspunde la astfel de întrebări. Chiar având o practică a rugăciunii, nimic nu poate garanta corectitudinea acesteia, dacă ţinem seama de concepţiile noastre adesea nedrepte şi confuze ori de viaţa noastră petrecută departe de Dumnezeu. O pravilă elementară de vieţuire ne îndeamnă a nu săvârşi nimic din cele ce ţin de viaţa noastră duhovnicească fără a ne sfătui cu oamenii duhovniceşti încercaţi şi plini de înţelepciune. Iar rugăciunea are legătură în mod direct cu mântuirea sufletului nostru. Ea este punctul central al vieţii duhovniceşti. Putem, aşadar, să păşim noi întru aceasta fără cârmuire ?

Multe şi felurite patimi stăpânesc sufletele omeneşti. Dorinţe în multe chipuri şi contradictorii ne tulbură inimile. Convingeri dintre cele mai stranii ocupă minţile tuturor. Dacă fiecare dintre noi, în necercarea şi confuzia sa păcătoasă s-ar încumeta să dezlege singur problema rugăciunii, ne-am putea închipui în câte culori ţipătoare am vedea-o pe aceasta şi câte dezlegări contradictorii ar primi ea ! Din întunericul păcatului nu ne putem aştepta să ţâşnească raze de lumină, mai cu seamă într-un domeniu duhovnicesc atât de înalt. Prin aceasta însă cei păcătoşi ar fi însemnat să-şi piardă orice nădejde că vor putea deprinde vreodată adevărata rugăciune, ei care au cea mai mare trebuinţă de ea. Ce-i de făcut ?

Slavă Domnului că învăţătorii noştri binecuvântaţi ai rugăciunii sunt Sfinţii Părinţi ! Că ei au ştiut să se roage cu adevărat în chip duhovnicesc şi plăcut lui Dumnezeu. Că ei au ştiut ce să ceară de la Dumnezeu şi cum să ceară. Sfinţenia atinsă de ei, această minunată roadă a nevoinţelor duhovniceşti, este o mărturie indiscutabilă a calităţii înalte a rugăciunii lor.

Astfel, ei pot să ne înveţe şi pe noi, păcătoşii, cum să ne rugăm. Iar despre meşteşugul acesta al rugăciunii, Sfântul Ioan Scărarul, în cel de-al 27-lea cuvânt al său despre liniştire ne învaţă: ,,Dacă ai deprins acest meşteşug temeinic, apoi nu poţi să nu-ţi dai seama de ceea ce spun ... Priveghează numai întru rugăciunea ta dacă poţi şi atunci vei vedea cum, când şi de unde şi câţi şi ce fel de furi vin să intre şi să fure din strugurii tăi”. Sfântul Isihie al Ierusalimului, grăind tot despre această sfinţită rugăciune, spune şi el: ,,Trezvia la rugăciune este un meşteşug duhovnicesc care, cu ajutorul lui Dumnezeu, îl izbăveşte pe om de cugetele şi de cuvintele cele pătimaşe, ca şi de faptele cele pline de viclenie”. Sfinţii Părinţi, iată, numesc această sfântă rugăciune meşteşug, socotind ei însă că omul nu poate învăţa un meşteşug de la sine, fără să aibă un meşter iscusit ...

Lucrarea de faţă ne-a fost înlesnită de un bogat şi preţios material duhovnicesc avut la dispoziţie, sarcina noastră constând mai cu seamă în sortarea acestuia, în sistematizarea şi rânduirea sa într-un plan logic, expus limpede şi accesibil, pentru a ne putea folosi întotdeauna de el atât noi, cât şi cei care tânjesc după rugăciune.

Având nădejdea că această expunere limpede a rugăciunii, născută din dorinţa de a ne apropia cât mai mult de Dumnezeu, ne va ajuta să păşim către deprinderea unei autentice rugăciuni potrivit îndrumărilor Sfinţilor Părinţi, să-i chemăm pe aceştia, dar mai cu seamă pe Împărăteasa Cerurilor, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, în ajutorul nostru, slăvindu-L pe Dumnezeu-Tatăl, pe Dumnezeu-Fiul, Domnul nostru Iisus Hristos, şi pe Dumnezeu-Duhul Sfânt, care mijloceşte pentru noi cu suspinuri negrăite (Romani 8, 26).

Doamne, învaţă-ne pre noi să ne rugăm (Luca 11, 1) !

 

 

Ce este rugăciunea ?

Omul este o taină. În el, într-un chip de negrăit, Dumnezeu a unit două lucruri contrare: trupul şi sufletul. Trupul, cu însuşirile lui caracteristice, este văzut, în vreme ce sufletul este nevăzut. Deşi este nevăzut, el există. Privitor la aceasta, noi ne convingem nemijlocit din manifestările lui. Oricine ştie că omul are minte, închipuire, simţire, voie, conştiinţă, ţinere de minte şi alte însuşiri duhovniceşti cu caracter nematerial. Aceste însuşiri mărturisesc de la sine despre purtătorul lor nematerial – sufletul. Ele sunt legate cu acesta şi sunt de neconceput fără el, tot astfel cum manifestările trupului sunt legate cu acesta şi este cu neputinţă să existe fără el.

După trup, omul se aseamănă animalelor, iar după suflet îngerilor fără de trup. În suflet se ascunde chipul lui Dumnezeu în om. Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte despre omul cel din afară şi despre omul lăuntric. Omul cel din afară este omul trupesc, văzut, iar cel lăuntric este omul duhovnicesc, nevăzut, ori, după expresia Sfântului Apostol Petru, omul cel ascuns al inimii (I Petru 3, 4). Subliniind însuşirile omului, Sfântul Apostol Pavel scrie: Ci de s-ar şi strica omul nostru cel dinafară, dar cel dinlăuntru se înnoieşte din zi în zi (II Corinteni 4, 16).

Alcătuit din trup şi suflet, omul este hărăzit celor două lumi – cea văzută şi cea nevăzută. Omul cel din afară – văzut, fizic – este trecător, aşa cum trecătoare este întreaga lume materială, iar omul lăuntric, omul duhovnicesc este veşnic, aşa cum veşnică este şi lumea nevăzută, după cuvintele marelui apostol al neamurilor care scrie: Cele ce se văd sunt trecătoare; iar cele ce nu se văd sunt veşnice. Că ştim că de se va Cuv duh 107strica casa noastră cea pământească a cortului acestuia, zidire de la Dumnezeu avem, casă nefăcută de mână, veşnică în ceruri (II Corinteni 4, 18 - 5, 1).

Cu trupul, noi suntem legaţi de lumea materială, iar cu duhul suntem în legătură cu cea duhovnicească. Trupul nostru, închis în sine însuşi, nu ar fi fost în stare să intre însă în contact cu lumea dimprejur dacă nu ar fi fost hărăzit într-un chip minunat de către Preaînţeleptul Ziditor cu cinci simţuri, care îl fac capabil să recepteze realitatea înconjurătoare. Astfel, dacă nu am fi avut ochi, noi nu am fi putut vedea lumina, nici vreun lucru. Dacă nu am fi avut urechi, nu am fi ştiut nimic despre lumea sunetelor. Dacă nu am fi avut miros, pipăit şi gust, am fi fost lipsiţi de percepţiile potrivite acestor simţuri. Tot astfel, sufletul nostru nu ar fi avut posibilitatea să intre în contact cu lumea duhovnicească, cu care este înrudit, dacă nu i-ar fi fost date ‘simţuri’ duhovniceşti distincte, care se întrevăd după cele trei manifestări de temelie ale lui: mintea, simţirea şi voinţa. Prin minte el Îl cunoaşte pe Dumnezeu, prin inimă Îl simte, iar prin voinţă năzuieşte către El.

Mai concret:

 

  1. Mintea face sufletul capabil să perceapă adevărul despre Dumnezeu cel nevăzut şi de neatins şi să creadă în El. Prin minte înţelege că aşa cum fiecare lucru creat îşi are o cauză a sa, tot astfel lumea, ca întreg, îşi are o Cauză a sa, care este Atotputernicul şi Întrutotbunul Ziditor. Mintea îi sugerează, de asemenea, că ea însăşi nu ar fi existat dacă nu ar fi fost făcută după chipul lui Dumnezeu, care este Duh (a se vedea Ioan 4, 24).
  2. Prin inimă, înţeleasă nu în sens material, ci în sens duhovnicesc, sufletul încearcă înalte simţăminte religioase şi nelinişti, precum frica de Dumnezeu, evlavia, dragostea de Dumnezeu, mulţumirea, bucuria în Duhul Sfânt, întristarea după Dumnezeu, frângerea inimii, căinţa adâncă la neîmplinirea dumnezeieştilor porunci şi altele asemenea.
  3. Voinţa face sufletul capabil să năzuiască spre bine, să manifeste o dorinţă după Dumnezeu, în chip lucrător să se întoarcă către El după fiecare cădere în păcat, să facă făgăduinţe sfinte, să se îndemne pe sine însuşi în lupta cu patimile, să întreprindă felurite nevoinţe şi să păşească vădit, în chip conştient şi perseverent, către ţelul ultim al vieţii pământeşti: mântuirea sufletului (a se vedea I Petru 1, 9).

 

Cele cinci simţuri ale trupului sunt asemănătoare unor portiţe tainice, prin care noi intrăm în contact cu realitatea văzută. Iar cele trei însuşiri de temelie ale sufletului – mintea, simţirea şi voinţa – sunt adevărate ferestre duhovniceşti, care, dacă nu sunt întunecate, dau acces sufletului la lumea nevăzută. Iar rugăciunea este mijlocul prin care însuşirile sufletului sunt adunate laolaltă pentru a intra în părtăşie cu Dumnezeu şi cu lumea duhovnicească. De aici reiese limpede ce rol joacă în viaţa duhovnicească a omului rugăciunea. Ea este acel mijloc haric dăruit nouă de Dumnezeu prin care, mişcând minunatele puteri şi însuşiri ale sufletului, ne ridicăm către cerul duhovnicesc. Prin rugăciune primim de la Dumnezeu, după credinţa noastră, îndurările Lui, creştem duhovniceşte şi ne apropiem din ce în ce mai mult atât de Mântuitorul, cât şi de mântuirea noastră.

Rugăciunea mobilizează toate însuşirile sufletului, atât mintea, cât şi simţirea şi voinţa. Cel ce se roagă îşi îndreaptă mintea către Dumnezeu, îşi umple inima cu simţăminte evlavioase şi stă cu întreaga supuşenie a voinţei sale înaintea lui Dumnezeu Legiuitorul, fiind gata să împlinească tot ceea ce El a poruncit.

În cartea Lucrarea minţii. Despre rugăciunea lui Iisus, alcătuită de egumenul Hariton de la Valaam, citim: ,,Rugăciunea este întoarcerea minţii şi a gândurilor noastre către Dumnezeu. A te ruga înseamnă a sta cu mintea ta înaintea lui Dumnezeu şi cu gândul neabătut să priveşti către El cu teamă plină de evlavie şi cu nădejde”.

Rugăciunea este acel minunat fir care ne leagă cu Ziditorul, întorcând privirea noastră duhovnicească către Dumnezeu şi vederea lui Dumnezeu către noi. Prin rugăciune, Dumnezeu Atotputernicul ni Se face nu doar accesibil, ci şi ne dăruieşte în fiecare clipă minunea părtăşiei cu El. El ne-a dat rugăciunea pentru că ne iubeşte. Prin ea El ne leagă de lumea îngerilor. Prin ea se dăruieşte acea unire a sufletului cu Dumnezeu prin care noi avem părtăşie cu harul ceresc şi devenim mai buni. În timpul rugăciunii, nu doar că stăm înaintea lui Dumnezeu, însă şi El, Atotprezentul, Atotputernicul, Treimea, stă nevăzut înaintea noastră, căci, aşa cum a făgăduit, va veni la noi (Ioan 14, 23), va intra în inima noastră şi o va umple, după credinţa şi osârdia noastră, cu îndurările Sale pline de har.

Vrednicul de pomenire Sfântul Ioan de Kronstadt a spus: ,,Când te rogi Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh – lui Dumnezeu celui în Treime –, nu-L căuta în afara ta, ci contemplă-L înlăuntrul tău, El fiind Acela care se află întru tine, care pătrunde în tine desăvârşit şi te cunoaşte. Au nu ştiţi că sunteţi casa lui Dumnezeu, şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte întru voi ? (I Corinteni 3, 16). Voiu locui întru ei, şi voiu umbla între ei, şi voiu fi lor Dumnezeu şi ei îmi vor fi mie norod (II Corinteni 6, 16).

Aşa cum într-o zi frumoasă de primăvară florile îşi deschid petalele ca să soarbă lumina soarelui, tot astfel, prin adevărata rugăciune, sufletele îşi deschid tainiţele lor ca să se împărtăşească de îndurările cereşti ale lui Dumnezeu. Prin rugăciune ele se înviorează şi se umplu de putere duhovnicească. Cum se săvârşeşte însă cu exactitate aceasta rămâne o taină de neînţeles. Cel ce s-a rugat cu adevărat, acela din experienţă poate cunoaşte că prin rugăciunea adunată, osârdnică şi din inimă sufletul primeşte multă bucurie şi mângâiere. Roada rugăciunii arată că o oarecare putere minunată, nepământească, plină de har a pătruns în inima rugătoare. Povara păcatelor este dată jos, suntem cuprinşi de umilinţă, lacrimile curg. Sufletul este uşurat şi omul se umple de iubire, blândeţe, smerenie, pace şi nesfârşită recunoştinţă faţă de Dumnezeu.

În măsura în care omul se roagă adunat, primeşte pacea. Cu cât îşi stăpâneşte mai adânc simţămintele în timpul rugăciunii, cu atât mai mult dumnezeiasca lumină îl luminează pe el. Cu cât îşi descoperă cu mai multă grijă înaintea Ziditorului durerile, suferinţele şi neputinţele sale, cu atât mai mult pacea se va revărsa asupra lui. Prin adevărata rugăciune, fără ca el însuşi să observe aceasta, omul se luminează, petrecând întru mireasma duhovnicească. La îngenuncherea lui cea smerită, puterile sale cele mai de preţ şi însuşirile sale se manifestă într-o frumuseţe de negrăit. El primeşte iertare şi este gata la rându-i să ierte. Asupra lui se revarsă dragostea şi el începe să-i iubească şi pe aceia pe care mai înainte i-a urât. În sufletul lui intră o oarecare bucurie nepământească şi o linişte plină de dulceaţă, iar el, dintr-o inimă preaplină, Îl slăveşte pe Dumnezeu pentru bunătatea Lui şi-I mulţumeşte pentru îndurările Sale. Plânge cu lacrimi pline de bucurie şi se vede curăţit prin acestea. Când stă la rugăciune, simte fericire ca şi cum s-ar afla la un ospăţ duhovnicesc.

Se înţelege, nu la orice rugăciune şi nu oricărui rugător i se întâmplă aceasta, căci există şi rugăciuni împrăştiate şi rugători fără luare-aminte. Rugăciunea este un indicator al stării celui credincios. Ea este barometrul vieţii duhovniceşti. Dacă există o rugăciune autentică, există şi viaţă duhovnicească. Dacă nu există o rugăciune autentică, nu există viaţă duhovnicească. Dacă rugăciunea este la un nivel scăzut, aceasta dă mărturie despre un nivel duhovnicesc scăzut. Dacă rugăciunea este pe o treaptă de desăvârşire mai înaltă, aceasta mărturiseşte că sufletul s-a ridicat deasupra slăbiciunilor sale şi înaintează din ce în ce mai mult întru virtuţi.

Sfinţii Părinţi au preţuit nespus de mult rugăciunea, îndeletnicindu-se pururea cu aceasta, lăudând-o ca pe o maică a virtuţilor şi afierosindu-i cele mai înalte gânduri în învăţătura lor. Nu există drept care să fi atins sfinţenia fără de rugăciune. Din vechime şi până în zilele noastre toţi cei care s-au mântuit au alergat la rugăciune. Importanţa acesteia pentru viaţa duhovnicească este subliniată de mulţi plăcuţi ai lui Dumnezeu într-un mod cu totul diferit. Însă, cu toţii, oricât de diferite ar fi cuvintele lor, chipurile şi comparaţiile de care s-au folosit, aceştia sunt de acord asupra faptului că rugăciunea este la fel de necesară vieţii duhovniceşti tot aşa cum aerul este de trebuinţă vieţii noastre trupeşti.

Sfântul Ioan de Kronstadt, folosindu-se de definiţia catehetică a Sfântului Mitropolit Filaret al Moscovei, că ,,rugăciunea este înălţarea minţii şi a inimii către Dumnezeu”, în chip inspirat o descrie astfel: ,,Rugăciunea este contemplarea lui Dumnezeu, îndrăzneaţă convorbire a făpturii cu Făcătorul, evlavioasă şedere a sufletului înaintea Lui ..., uitare pentru El a tot ceea ce se află împrejurul nostru, hrană a sufletului, aer, lumină, căldură dătătoare de viaţă, curăţire a păcatelor, jug bun al lui Hristos şi povară uşoară a Lui. Rugăciunea este conştientizarea permanentă a neputinţei noastre ori a sărăciei noastre duhovniceşti, sfinţire a sufletului, pregustare a fericirii veacului viitor ..., ploaie cerească ce reîmprospătează, ce udă şi face roditor ogorul sufletului ..., curăţire şi împrospătare a văzduhului celui duhovnicesc, luminare a chipului, veselie a duhului, legătură de aur, care leagă făptura cu Făcătorul; îndrăzneală şi bărbăţie în orice scârbă şi ispită a vieţii ..., izbândă în fapte ..., întărire în credinţă, nădejde şi iubire.

Rugăciunea este prietenie cu îngerii şi sfinţii, care din veac au plăcut lui Dumnezeu. Rugăciunea este îndreptare a vieţii, maică a inimii înfrânte şi a lacrimilor, putere care ne îndeamnă către faptele îndurării, neprimejduire a vieţii, nimicire a temerii de moarte, dispreţuire a necazurilor pământeşti, dorire a bunătăţilor celor cereşti, aşteptare a Judecătorului a toată lumea, aşteptare a învierii de obşte a morţilor şi a vieţii veacului ce va să vină. Ea este stăruinţă puternică pentru izbăvirea de veşnicele chinuri, neîncetată cerere a îndurării de la Stăpânul Ceresc ... Rugăciunea este loc deschis în inimă pentru Preasfânta Treime, care a spus: La el vom veni, şi lăcaş la dânsul vom face (Ioan 14, 23)”.

Sfântul Ioan Scărarul, de asemenea, laudă prin cuvinte inspirate măreţia şi puterea rugăciunii. După cuvintele lui, ea este părtăşie duhovnicească cu Dumnezeu, mijloc de dobândire a iertării, har şi mântuire, pod de trecere fără primejduire peste valurile ispitelor, izvor al tuturor virtuţilor, hrană a sufletului, luminare a minţii, secure care taie orice deznădejde, bogăţie a credincioşilor, comoară a celor smeriţi, maică a lacrimilor pline de har, căci acestea prin rugăciune primesc bucurie, şi, în acelaşi timp, fiică a lacrimilor, pentru că cu cât mai mult umilinţa pătrunde în sufletul celui care se roagă cu lacrimi, cu atât mai mult se întăreşte nevoinţa rugăciunii. Dând aceste definiţii ale rugăciunii, Sfântul Ioan Scărarul conchide că rugăciunea este o îndeletnicire îngerească ce umple sufletul de bucurie.

Un minunat imn închinat rugăciunii înalţă şi Sfântul Grigorie de Nyssa. După el, ,,rugăciunea este strajă păzitoare mai dinainte a curăţiei ..., înfrânare a înălţării de sine, mijloc de curăţire împotriva pomenirii de rău, îndepărtare a zavistiei, zdrobire a nedreptăţii, îndreptare a necurăţiei. Rugăciunea este putere a trupului, belşug în familie ..., credincioşie în căsătorie, armă a celor ce călătoresc, strajă a celor ce dorm, îndrăzneală a celor ce priveghează, aducătoare de roadă a lucrătorilor pământului, mântuire a celor de pe mare. Rugăciunea este ... ogor al trudei, îndrăzneală a celor întristaţi, mulţumire a celor care se bucură, mângâiere a celor ce plâng, cunună a celor ce se căsătoresc, dănţuire în ziua naşterii, giulgiu de îngropare al celor ce mor. Rugăciunea este convorbire cu Dumnezeu, contemplare a celor nevăzute, încredinţare neîndoielnică a celor dorite, împreună-slăvire cu îngerii, izbândă întru bine, biruinţă întru rău, îndreptare a păcătoşilor, moştenire şi primire încă de acum a celor viitoare”.

Nu mai puţin înălţătoare definiţii ale rugăciunii dă şi Sfântul Ioan Gură de Aur. După cuvintele sale, ,,rugăciunea este lumină a sufletului, adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, legătură între Dumnezeu şi oameni, tămăduire a patimilor, leac împotriva bolilor, pace a sufletului, îndrumător ceresc ... îndreptat către bolta cerului însăşi. Ea ... despică în chip duhovnicesc văzduhul, trece prin mulţimea stelelor, deschide porţile cerului, se înalţă mai sus decât îngerii ... şi, ridicându-se deasupra întregii zidiri, se apropie de Ziditorul cel de neatins. Acolo, ea se închină dumnezeirii, acolo se învredniceşte să grăiască cu Împăratul ceresc ..., acolo îşi spune dorinţele şi primeşte daruri mai înalte decât întreaga fire văzută. Rugăciunea este sol sfânt către Dumnezeu. Ea veseleşte inima, linişteşte sufletul, deşteaptă teama de chinuri, dorinţa de a moşteni Împărăţia cerurilor, şi învaţă către curăţie ... Într-un cuvânt, îl împodobeşte pe om cu orice bine şi-i acoperă sufletul cu felurite virtuţi, ca printr-un acoperământ alcătuit din felurite flori”.

Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, după Sfântul Ioan Gură de Aur, a arătat superioritatea rugăciunii înaintea altor minunate manifestări ale sufletului prin aceea că, îndepărtându-Se de cetăţi, de sate şi de ucenicii Săi, Se retrăgea în locuri pustii şi Se ruga (Luca 5, 16; 9, 10) cât mai departe de orice tumult omenesc şi de orice tulburare, ca să Se dedea cu dinadinsul, în linişte, la aceasta.

Toţi Sfinţii Părinţi, într-un singur glas, ne învaţă că rugăciunea este cel mai înalt privilegiu al omului pentru că îl leagă pe acesta de Dumnezeu; că ea este o cheie făcătoare de minuni care poate să deschidă comoara cerească a lui Dumnezeu; că ea este un minunat dar al lui Dumnezeu pentru omul căzut.

Prin rugăciune, cel păcătos, oricât de nefericit ar fi, oricât de deznădăjduit, poate să intre în părtăşie cu Dumnezeu cel întru tot sfânt şi întru tot desăvârşit, să se pocăiască înaintea Lui şi să ceară pentru sine milă şi îndurare.

Prin rugăciune, cel credincios poate să grăiască înaintea Ziditorului despre simţămintele sale, chinurile sale, grijile sale, nevoile sale şi să primească întărire.

Prin rugăciune, nevoitorul poate să-şi mărturisească înaintea lui Dumnezeu dragostea şi să-şi arate închinarea şi fericirea sa înaintea Lui.

Prin rugăciune, cel ce a primit binefaceri poate să reverse din preaplinul său, dintr-un suflet plin de recunoştinţă, şi să-I mulţumească cerescului său Binefăcător pentru toate îndurările Lui.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 107/septembrie-octombrie 2017

 

 

 

PARTEA A II-A

Feluritele chipuri ale rugăciunii

Aici vom vedea că rugăciunile pot să fie felurite după chip. Să ilustrăm aceasta cu câteva exemple:

Un creştin smerit contemplă în timpul nopţii cerul plin de stele. El se umple de uimire înaintea tainicelor minuni ale bolţii cereşti presărată cu luminiţe scânteietoare. Închipuindu-şi că acele luminiţe nu sunt aşa cum le vede el, doar nişte puncte strălucitoare, ci mari discuri de foc, incomparabil mai mari decât pământul, şi gândindu-se la distanţele de nemăsurat care le despart, omul conştientizează cât de mic, cât de sărac, cât de neînsemnat şi de pierdut este el – asemenea unui firişor nevăzut de praf – în această lume nesfârşită.

Cu toate acestea, Dumnezeu, Făcătorul a toate, care este veşnic, faţă de această lume fără margini, Îşi opreşte privirea tocmai asupra lui, firişorul de praf neînsemnat, şi Se îngrijeşte de el şi-l iubeşte şi-l copleşeşte cu nenumărate îndurări. Conştientizând aceasta, creştinul nu poate să rămână indiferent şi să nu tresară înaintea Ziditorului cu tainică veselie prin cuvintele Psalmistului: Mărturisiţi-vă Domnului, şi chemaţi numele lui ... Cântaţi lui şi-l lăudaţi pre el, spuneţi toate minunile lui (Psalmi 104, 1-2). Doamne Domnul nostru, cât este de minunat numele tău în tot pământul ! … Că voiu vedea cerurile, lucrul degetelor tale, luna şi stelele, … îîmi zicş Ce este omul, că îl pomeneşti pre el ? Sau fiul omului, că îl cercetezi pre el ? (Psalmi 8, 1-5).

Asemenea exclamaţii sunt o rugăciune de laudă, numită şi slavoslovie. Psaltirea este plină de astfel de rugăciuni: Binecuvântează suflete al meu pre Domnul; Doamne Dumnezeul meu, măritu-te-ai foarte. Întru mărturisire şi în mare podoabă te-ai îmbrăcat, cel ce te îmbraci cu lumina ca cu o haină. Cel ce întinzi cerul ca o piele, … Cel ce pui norii suirea ta, cel ce umbli preste aripile vânturilor … Cât s-au mărit lucrurile tale Doamne ! Toate întru înţelepciune le-ai făcut … Fie slava Domnului în veci (Psalmi 103, 1-4, 25, 32).

Un om credincios, vom spune, a avut grele ispite ori cumplite lupte sufleteşti. Cu ajutorul lui Dumnezeu le-a depăşit. Viaţa lui atârna de un fir de păr, însă dreapta lui Dumnezeu l-a mântuit din necazul pe care nu-l mai putea îndura, şi el a primit de Sus uşurare şi izbăvire. Din acest motiv, sufletul său se umple de recunoştinţă. Şi iată, el mulţumeşte din toată inima Izbăvitorului său ceresc. Rugăciunea lui, se poate spune, are un caracter de mulţumire. Sufletele simţitoare, care-L iubesc pe Domnul, aleargă cu osârdie, după orice binefacere dumnezeiască, către rugăciunea de mulţumire prin care atrag şi mai mult asupra lor dumnezeiasca îndurare. Psalmistul întotdeauna plin de bucurie a mulţumit Domnului. De la el a rămas acest psalm de mulţumire pe care îl auzim la fiecare liturghie: Binecuvântează suflete al meu pre Domnul, şi nu uita toate răsplătirile lui. Pre cel ce curăţeşte toate fărădelegile tale, pre cel ce vindecă toate bolile tale … Îndurat şi milostiv este Domnul, îndelung răbdător şi mult milostiv … În ce chip miluieşte tatăl pre fii, aşa au miluit Domnul pre cei ce se tem de dânsul. … Binecuvântează suflete al meu pre Domnul (Psalmi 102, 2-3, 8, 13, 23).

Un altul a căzut într-un greu păcat şi, după ce şi-a venit întru sine, a văzut cu groază în ce înfricoşătoare prăpastie se afla sufletul său. Trezit la pocăinţă, inima lui începe să se roage. Se cutremură cu totul de teamă înaintea judecăţii lui Dumnezeu. În situaţia fără de ieşire, credinţa îi arată o singură cale: împăcarea sa cu Domnul prin lacrimi şi prin rugăciuni către bunătatea lui Dumnezeu. Şi iată, el se tânguieşte, suspină, plânge înaintea lui Dumnezeu cu inima frântă, cere milă şi îndurare. Rugăciunea lui este una de pocăinţă. Aceasta a fost rugăciunea vameşului, zugrăvit în pilda evanghelică, care-şi bătea pieptul şi striga: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului (Luca 18, 13). Aceasta a fost rugăciunea Sfântului Împărat David, după greaua lui cădere în păcat: Miluieşte-mă Dumnezeule după mare mila ta, şi după mulţimea îndurărilor tale, şterge fărădelegea mea (Psalmi 50, 1-2).

Un al patrulea creştin este, să spunem, foarte sărac, ori bolnav, ori a rămas fără slujbă, ori a fost clevetit pe nedrept, ori a ajuns într-un mare necaz. Către cine va alerga după ajutor ? Din toate părţile nu vede decât indiferenţă. Simţămintele sale religioase îl feresc însă de deznădejde. Inima sa îi spune că Ajutător şi Ocrotitor de nădejde în asemenea situaţii este Dumnezeu. Şi el începe să strige din adâncul sufletului său către cer, întraripat de nădejdea că Dumnezeu cunoaşte situaţia lui fără ieşire şi-i poate oferi o rezolvare la aceasta. Dumnezeule spre ajutorul meu ia aminte; Doamne ca să-mi ajuţi mie grăbeşte (Psalmi 69, 1), repetă din străfundul sufletului său cuvintele Psalmistului: Întru dreptatea ta izbăveşte-mă şi mă scoate. Pleacă către mine urechea ta şi mă mântuieşte … Că tu eşti aşteptarea mea Doamne … Dumnezeul meu, să nu te depărtezi de la mine (Psalmi 70, 1-2, 6, 13). Asemenea rugăciuni sunt unele de cerere.

Fiecare, după nevoia sa, poate să spună rugăciuni de cerere. Cel aflat în necaz şi cel fără serviciu pot să se roage astfel: Doamne, Tu eşti bun şi Atotputernic. Ai milă de mine şi dă-mi să aflu un loc de muncă potrivit ! Cel bolnav: Doamne, Tu vezi suferinţa mea. Dă-mi mie, nevrednicului Tău rob, sănătate şi mântuire ca să preaslăvesc sfântul Tău nume ! Cel clevetit pe nedrept: Doamne, Tu ştii toate. Apără-mă de această învinuire nedreaptă ! Cel căzut în vreun alt necaz: Doamne, izbăveşte-mă după îndurarea Ta aşa cum ştii ! În Tine nădăjduiesc, ajută-mă !

Prin urmare, principalele patru chipuri ale rugăciunii sunt: rugăciunea de laudă, rugăciunea de mulţumire, rugăciunea de pocăinţă şi rugăciunea de cerere. Ele pot să fie amestecate şi unite între ele. Cel credincios poate atât să-L slăvească pe Dumnezeu, cât şi să se căiască în acelaşi timp de păcatele sale. El poate şi să-I mulţumească pentru o oarecare binefacere şi în acelaşi timp să-L roage pentru o altă îndurare.

Ştiind din experienţă folosul unirii feluritelor chipuri ale rugăciunii, Sfântul Ioan Scărarul recomandă următoarea alăturare a adresărilor rugăciunilor noastre către Dumnezeu: ,,Întâi de toate … să arătăm sinceră recunoştinţă către Dumnezeu pentru neîncetatele Lui binefaceri către noi. Apoi, să ne mărturisim păcatele plini de simţământul frângerii inimii şi, după aceasta, să aducem înaintea Împăratului întregii zidiri cererea noastră”.

Şi Sfântul Nicodim Aghioritul dă, în acelaşi duh, ca model următoarea rugăciune, unind toate chipurile rugăciunii, inclusiv pe cel al slavei: ,,Doamne, Dumnezeul meu ! Slăvesc şi laud Cuv duh 108nespusa Ta slavă şi măreţia Ta cea nesfârşită. Îţi mulţumesc că, după bunătatea Ta, mi-ai dat viaţă şi părtăşie în bunătatea Ta cea mântuitoare, ca să fiu părtaş la mântuirea Ta; căci nu o dată m-ai izbăvit, fără ca măcar să ştiu aceasta, din necazurile înfricoşătoare şi din mâinile nevăzuţilor mei vrăjmaşi. Mă căiesc că în nenumărate rânduri mi-am călcat conştiinţa şi cu îndrăzneală necugetată am încălcat sfintele Tale porunci, fiind nemulţumitor către multele Tale binefaceri. Însă, întru tot milostive Doamne al meu, să nu întreacă nemulţumirea mea bunătatea Ta ! Iartă-mi păcatele mele ! Vezi lacrimile zdrobirii mele şi, după îndurarea Ta, ajută-mă acum ! Dă-mi mie cele ce-mi sunt de folos spre mântuirea mea şi fă să-Ţi fie plăcută Ţie viaţa mea, ca să se preaslăvească şi prin mine, nevrednicul, preasfântul Tău nume !”

Aici, Sfântul Nicodim recomandă să adăugăm de la sine pe acelea care cu osebire ne sunt de trebuinţă, mai întâi pentru sufletul nostru şi apoi pe cele pentru viaţa noastră trupească, neuitând să ne rugăm fie pentru slobozirea dintr-o oarecare patimă, fie pentru dobândirea vreunei virtuţi.

 

 

Rugăciunea cea din afară şi rugăciunea lăuntrică

Rugăciunea noastră poate fi rugăciune exterioară şi rugăciune lăuntrică. Rugăciunea cea din afară este acea rugăciune care are doar manifestări exterioare. Aceasta este rugăciunea ,,moartă”, formală, fariseică. Iar rugăciunea lăuntrică este acea rugăciune care se naşte din inimă. Ea este plăcută Domnului, mărturisind despre năzuinţa după Dumnezeu şi dragostea către El. Curajul, sinceritatea, însufleţirea, pocăinţa, credinţa vie, simţământul cald, frica de Dumnezeu, evlavia, nădejdea plină de cutremurare, dragostea aprinsă, conştiinţa smerită a propriei netrebnicii, frângerea inimii, răspunsul la ascultare şi lăsarea în voia lui Dumnezeu – acestea sunt semnele prezenţei rugăciunii lăuntrice, ale unei rugăciuni autentice. Dacă lipsesc aceste semne şi, îndeosebi, cele principale dintre acestea – credinţa, frângerea inimii şi simţirea aprinsă –, nu avem o adevărată rugăciune.

După cuvintele Sfântului Ioan Scărarul, trebuie să ne rugăm cu multă simţire şi cu adâncă credinţă, acestea dând aripi rugăciunii. Cel care se roagă sincer poate fi recunoscut după următoarele semne: în timpul rugăciunii se cutremură de simţăminte harice şi zboară pe aripile credinţei către cer; uitând toate din jurul său, el se roagă lui Dumnezeu cu adânca încredinţare că va primi cele cerute. Îngenuncheat înaintea icoanelor, el plânge zdrobit pentru grelele sale păcate cerându-şi iertare, ori cu ochi luminaţi de recunoştinţă mulţumeşte pentru binefacerile ştiute sau neştiute ale lui Dumnezeu, ori suspinând din toată inima se roagă fie pentru ajutor în necazul ce l-a cuprins, fie pentru sănătatea şi mântuirea sa şi a celor apropiaţi, ori Îl slăveşte plin de extaz pe Ziditorul şi Proniatorul său.

Cel ce stă la rugăciune, iar inima lui nu arde asemenea candelei de dinaintea icoanelor, acela nu se roagă, ci doar citeşte rugăciuni. Rugăciunea lui este una exterioară, mecanică şi de aceea este moartă, nelucrătoare. Un astfel de om, chiar dacă stă înaintea icoanelor, în realitate nu are părtăşie duhovnicească cu cerul. Rugăciunea nesimţitoare, exterioară, nu poate să atragă harul, iar inima lui rămâne goală.

După încredinţarea Sfinţilor Părinţi, unul dintre semnele esenţiale ale rugăciunii autentice este simţirea aprinsă. Fără aceasta, în general, nu există rugăciune. Însă aici trebuie să facem o remarcă importantă. Nu orice simţământ este de apreciat la rugăciune. Simţămintele pline de sentimentalism, lipsite de trezvie şi dulcege surpă rugăciunea. Simţămintele de descurajare o nimicesc. Iar simţămintele fără de măsură ale extazului o conduc către degenerare. Înţelepciunea Sfinţilor Părinţi interzice orice manifestări fără rânduială, orice excese sufleteşti şi exaltări la rugăciune, căci ele îl îndepărtează pe om de conştientizarea păcătoşeniei sale, născând în el o falsă reprezentare a dreptăţii celei înşelătoare şi conduc rugăciunea spre cele mai primejdioase căderi, prin care omul gândeşte că se roagă drept, dar în realitate se află în rătăcire. Neconsultându-se cu nimeni, mergând de unul singur pe calea vieţii duhovniceşti, creştinul care rătăceşte cade prin rugăciunea lui exaltată întru visare, se înfierbântă dintr-o încordare psihofizică, îşi aprinde imaginaţia şi îşi consideră trăirile sale fantastice drept fenomene harice. Această stare primejdioasă se numeşte, după cuvintele Sfinţilor Părinţi, înşelare duhovnicească, numită şi amăgire ori înşelăciune a diavolului.

Înşelarea duhovnicească poate fi îndepărtată prin susţinutul şi permanentul simţământ al pocăinţei, prin sincera conştientizare a păcătoşeniei noastre. În acest scop, omul trebuie ca adeseori să se mărturisească, să se socotească pe sine ca cel mai rău dintre toţi oamenii şi să se înjosească pe sine – însă nu înaintea altora (căci una ca aceasta poate să se prefacă într-o modestie făţarnică), ci înaintea conştiinţei sale şi a lui Dumnezeu.

Ca să ne izbăvim de înşelarea duhovnicească, Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc ca să spunem în conştiinţa noastră că orice om este mai bun decât noi, să nu credem în propriile noastre simţăminte şi trăiri şi să ne consultăm în privinţa vieţii duhovniceşti cu duhovnici iscusiţi.

Diavolul este un înşelător. Pentru a ne prinde în mrejele sale, el încearcă să ne umple inima cu însufleţiri înşelătoare, cu mulţumire de sine şi cu o îndrăzneaţă încredere în sine, insuflându-ne că dispoziţia noastră duhovnicească este una dreaptă. Tocmai în aceasta constă înşelarea – ,,să devii jertfă a înşelării şi a înşelării de sine, căpătând puternica încredinţare că te afli întru adevăr şi că alţii rătăcesc. Aceasta înseamnă că, orbit de mândrie, îţi pierzi însuşirea de a conştientiza propria rătăcire”[1].

Omul trebuie să se simtă întotdeauna păcătos, vinovat înaintea lui Dumnezeu, ca să nu cadă în cursele înşelării de sine. El nu trebuie să hrănească întru sine gândul cel mândru că reprezintă ceva, ci să izgonească orice gând asemănător ca pe o ispită a vrăjmaşului. Îndeosebi trebuie să se ferească de înşelarea diavolească cei care sunt începători întru nevoinţa rugăciunii. În acest scop, lor li se recomandă ca la fiecare rugăciune să aibă conştiinţa unui adânc simţământ de pocăinţă, o adâncă smerenie şi să-şi conştientizeze nevrednicia lor nespusă înaintea lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Scărarul consideră însă că şi nevoitorii înaintaţi în viaţa duhovnicească trebuie ca întotdeauna să se căiască. ,,Chiar dacă au urcat întreaga scară a virtuţilor – scrie el –, şi atunci, totuşi, să se roage pentru iertarea păcatelor lor, auzind ce grăieşte Sfântul Apostol Pavel, că dintre cei păcătoşi el este cel dintâi (a se vedea I Timotei 1, 15)”. Asemenea simţăminte doreşte să vadă Dumnezeu întru noi, ca să poată să reverse asupra noastră harul Său. Pocăinţa şi smerenia sunt în egală măsură necesare atât celui păcătos, cât şi celui drept: pe cel păcătos îl conduc la virtute, iar pe cel drept îl păzesc de primejdia de a pierde virtuţile dobândite.

Explicând în ce constă adevărata rugăciune, Sfântul Nil Sinaitul spune: ,,Rugăciunii săvârşite cu simţire îi sunt proprii cercetarea de sine, evlavia, umilinţa şi durerea sufletească (zdrobirea) la mărturisirea căderilor păcătoase şi suspinele negrăite”.

Dacă începem să ne înălţăm în trăirile rugăciunilor de extaz, fără a fi dezrădăcinat patimile din sufletul nostru, îndată vom cădea în mrejele celui viclean, care se străduieşte ca în orice chip să ne piardă prin îndepărtarea de la rugăciune şi prin vicleana insuflare de a ne ruga cu simţămintele înşelării de sine, ce conduc către căderea duhovnicească. Să amintim că nevoinţa rugăciunii este aducătoare de roadă pentru suflet doar atunci când se săvârşeşte drept: cu pocăinţă, cu simţământul sincerităţii şi cu adâncă smerenie.

Adevărata rugăciune lăuntrică nu este însă un lucru uşor. Ea întâmpină felurite piedici, cele mai de seamă fiind legăturile pământeşti, obişnuinţele pătimaşe şi păcatele grele. Ele îngreuiază sufletul şi-l opresc din zborul său către înalt. Sfântul Ioan Casian aseamănă mintea celui ce se roagă cu o pană uşoară care, dacă este curată şi lipsită de vlagă pământească şi de noroi, poate ca la orice adiere a vântului să se ridice în văzduh. Dacă aceasta însă este plină de noroiul mizerabil de pe uliţă, atunci ea se face grea şi nu poate să zboare. ,,Tot astfel şi mintea noastră, dacă nu este împovărată cu patimile care o potopesc şi cu griji lumeşti deşarte …, fiindu-i uşor, prin puterea propriei curăţii, la cea mai mică adiere de gând duhovnicesc, zboară către înalt şi, lăsând cele de jos, pământeşti, poate să se înalţe către cele cereşti şi nevăzute”.

Dar dacă sufletul a fost cuprins mai înainte de rugăciune de patimile cele diavoleşti – mânie, răutate, insultă, pomenire de rău, lăcomie după câştigurile cele pământeşti, răzbunare ori simţăminte ale poftelor necurate –, el nu poate să se roage aşa cum se cuvine. Mintea rămâne lipită de lucrurile pământeşti. Ea este încurcată în mrejele diavolului. Iată de ce, după sfaturile Sfântului Ioan Casian, ,,aşa cum dorim să fim în timpul rugăciunii, astfel trebuie să fim şi înainte de rugăciune … Dacă nu vrem să fim strâmtoraţi atunci când ne rugăm, să ne grăbim dar să izgonim mai dinainte toate din tainicele cotloane ale inimii noastre” şi apoi să îngenunchem la rugăciune.

Altfel, dacă încercăm să ne rugăm fără să ne fi curăţit duhovniceşte, rugăciunile noastre nu doar că nu ne vor îmbogăţi, ci încă şi mai mult vom păcătui. În loc să Îl facem milostiv pe Dumnezeu, Îl vom mânia, căci rugăciunea va mărturisi despre îndrăzneala noastră, neluarea aminte şi lipsa temerii de Domnul.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune în acest sens: ,,Nu este păcat mai mare decât acela de a te ruga fără teamă de Dumnezeu, fără luare aminte şi fără evlavie. Cel ce se roagă şi cântă psalmi fără luare aminte, acela nu-L cunoaşte pe Dumnezeu … Mai bine îi este unui asemenea om să nu spună rugăciuni, decât să se roage astfel (adică doar cu gura). Acela care nu se roagă deloc nu-şi împlineşte datoria şi rămâne dator înaintea lui Dumnezeu. Însă, uneori, el totuşi îşi aduce aminte de aceasta şi poate atunci să ceară iertare pentru datoria sa de la Dumnezeu, căruia Îi este dator. Dar cel care se roagă oricum ar fi, fără luare aminte, atrage mânia lui Dumnezeu, Celui care iartă, căruia chipurile I se roagă, pentru că el se roagă lui Dumnezeu doar cu gura, iar mintea lui grăieşte cu demonii. După toate acestea, de la cine ar mai putea el să aştepte îndurare ? … Nu, nu este un alt păcat care să-L mânie într-atât pe Dumnezeu ca păcatul prin care omul însuşi, cu buzele sale, săvârşind rugăciunea, cu mintea se gândeşte la lucruri josnice şi ruşinoase”.

Aceste gânduri ale marelui învăţător întru cele ale vieţii duhovniceşti pot să-i înfricoşeze pe mulţi şi să-i arunce în deznădejde, astfel încât ei să spună: ,,Atunci nu ne vom mai ruga, dacă rugăciunea noastră nedesăvârşită se arată astfel un mare şi de neiertat păcat !” Concluzia este însă nedreaptă. Nu către deznădejde vor să ne trimită cuvintele Sfântului Simeon Noul Teolog, ci către o cutremurare duhovnicească mai adâncă şi către o îndreptare de sine plină de hotărâre. Dacă până acum ne-am rugat fără luare aminte, în chip exterior, de acum înainte trebuie să începem să ne rugăm neîmprăştiat, cu evlavie, cu rugăciunea cea lăuntrică.

Rugăciunea este neapărat necesară pentru noi. Cum să ne îndepărtăm de ea ?! Nu de ea trebuie să ne îndepărtăm, ci de nevrednica săvârşire a ei. Ea este datorie a noastră, iar nevrednicia săvârşirii ei este un păcat al nostru. Păcatul trebuie să se biruie, iar datoria să se împlinească după cum se cuvine.

O zicală rusească grăieşte despre neînţelepţii cei temători şi despre leneşii care se îndreptăţesc pe sine, mustrându-i în acest chip: ,,Cel ce se teme de lup nu se duce în pădure”, adică, ştiind că în pădure sunt lupi, mai bine să nu te duci acolo. Această zicală este folosită şi în cugetările despre rugăciune ale stareţului moldovean Vasile, îndrumător şi împreună-nevoitor cu vestitul Sfânt şi nevoitor Paisie Velicikovski, care cu înţelepciune scrie: ,,Trebuie să ne temem de Dumnezeu, însă nu trebuie ca din pricina acestei temeri să fugim şi să ne lepădăm de El. Lucrarea rugăciunii cere teamă şi cutremur, zdrobirea inimii şi smerenie, cercetare adâncă a Sfintei Scripturi şi sfătuire cu fraţii în acelaşi gând, nu fugă şi lepădare, ci încă mai puţină îndrăzneală şi supunere de sine”.

Ca rugăciunea noastră să nu fie doar o citire formală din paginile cărţii de rugăciuni sau o repetare exterioară, mecanică, a unor cuvinte învăţate pe dinafară, ea trebuie să fie însoţită de o permanentă trezvie lăuntrică, mereu nouă, ori veghere duhovnicească. Noi suntem înconjuraţi de duhuri ale vrăjmaşilor. Ispitelor diavoleşti trebuie să le răspundem cu pregătire de război duhovnicească. Iată cum această pregătire de război este descrisă de Sfântul Isihie al Ierusalimului, ucenic al Sfântului Grigorie Teologul:

,,Acela care se nevoieşte lăuntric trebuie ca în fiecare clipă să aibă în mână următoarele patru arme: smerenia, luarea aminte cu dinadinsul, împotrivirea la gânduri şi rugăciunea. Smerenia îi este de trebuinţă ca să aibă în mâinile sale ajutorul lui Hristos, căci lupta lui este îndreptată împotriva vrăjmaşilor săi, demonii cei mândri, iar Domnul îi urăşte pe cei mândri. Luarea aminte îi este de trebuinţă ca să-şi ţină întotdeauna inima slobodă de orice gânduri, chiar şi de cele bune la chip. Împotrivirea îi este de trebuinţă ca să se împotrivească fără zăbavă şi cu mânie celui rău, de îndată ce vede cu privirea ascuţită a minţii sale cine a venit. Rugăciunea îi este de trebuinţă ca să strige îndată, la arătarea celor potrivnice, din adâncul inimii sale către Hristos. Şi atunci cel ce se nevoieşte singur va vedea cum vrăjmaşul lui va fi izgonit şi se va topi precum fumul”.

Iată cum se biruie formalismul în rugăciune şi se ajunge până la acea părtăşie de rugăciune lăuntrică vie şi lucrătoare cu Dumnezeu, spre care ne îndeamnă pururea Sfinţii Părinţi.

Domnul Iisus Hristos i-a numit pe cărturarii şi fariseii care se rugau doar cu rugăciunea cea din afară făţarnici şi le-a amintit, ca reproş, cuvintele Sfântului Prooroc Isaia: Se apropie de mine norodul acesta cu gura lui şi cu buzele mă cinsteşte, iar inima lor departe stă de la mine. Şi în zadar mă cinsteşte (Matei 15, 8-9).

Cuvintele în zadar mă cinsteşte trebuie să ne facă temători şi să ne îndemne către o cugetare cu luare aminte. Cum ar trebui să fie rugăciunea noastră ca să nu fie zadarnică, ca să primim prin aceasta har, bucurie şi folos duhovnicesc ? Ea trebuie să fie nu doar una exterioară, ci şi lăuntrică. Avva Agaton aseamănă rugăciunea cea din afară cu frunza unui copac, iar rugăciunea lăuntrică cu roada lui. Spunând aceasta, el aminteşte: Pomul, care nu face roadă …, se taie şi în foc se aruncă (Matei 3, 10). Prin urmare, cel care se roagă doar cu gura, dar trece cu vederea participarea minţii sale la rugăciune, se roagă în zadar. Dumnezeu ia aminte doar la minte şi la inimă.

Rugăciunea este doar exterioară:

 

a) când se exprimă numai în afară, prin rostirea de rugăciuni învăţate pe de rost, fără participarea minţii; prin închinăciuni şi îngenuncheri, fără osârdia sinceră a inimii. Adesea, rugăciunile noastre de acasă sunt astfel – fără viaţă, fără simţire, mecanice, răspândite, făcute doar din obişnuinţă;

b) atunci când mergem la biserică fără dispoziţie de rugăciune, când stăm la sfânta liturghie şi cu trupul suntem în biserică, iar închipuirea noastră rătăceşte prin lume, certându-ne în gând cu aproapele, cugetând la problemele noastre de acasă, croind felurite planuri ori, ferească Dumnezeu, suntem plini de gânduri necuvioase. O asemenea rugăciune nu este de folos sufletului. Despre ea, Sfântul Ioan Scărarul spune: ,,Aşa cum se face dezgustător pentru un domn pământesc acela care, stând înaintea lui, îşi întoarce faţa sa de la el şi vorbeşte cu dragoste către vrăjmaşii săi, tot astfel este dezgustător înaintea lui Dumnezeu acela care stă înaintea Lui chipurile la rugăciune, dar se preocupă în acest timp de gânduri necurate”.

 

Doar rugăciunea cea din afară, fără cea lăuntrică, nu foloseşte la nimic, în vreme ce rugăciunea lăuntrică şi fără manifestări exterioare poate să fie valoroasă şi minunat lucrătoare. Aici, se înţelege, nu sunt subapreciate manifestările exterioare ale rugăciunii, căci adeseori prin ele se poate înfierbânta simţământul nostru lăuntric. Omul este astfel făcut, încât are nevoie şi de manifestări exterioare ale trăirilor sale lăuntrice. El este alcătuit din trup şi duh. Pentru aceasta, şi rugăciunea lui pe bună dreptate are şi o parte exterioară. Sfântul Apostol Pavel ne sfătuieşte astfel: Preaslăviţi dar pre Dumnezeu în trupul vostru şi întru duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 20).

Nu a existat şi nu va exista un rugător mai duhovnicesc decât Iisus Hristos. Iată însă că şi Domnul, oricât S-a rugat cu duhul, a trebuit ca Om în trup să îngenuncheze, să-Şi ridice ochii la cer, să-Şi plece faţa la pământ (a se vedea Matei 26, 39; Luca 22, 41; Ioan 17, 1). Cu atât mai mult pentru noi, cei pământeşti, este de trebuinţă rugăciunea cea din afară. La împlinirea pravilei, ea îl ajută pe credincios să se ridice până la focul cel arzător al rugăciunii celei lăuntrice.

Vă întrebaţi însă: putem oare ca întotdeauna, în orice loc şi în orice împrejurare să ne folosim nemijlocit de rugăciunea cea din afară ? În acest caz, un răspuns plin de înţelepciune ni-l dă Sfântul Ioan Scărarul: ,,Dacă în vremea rugăciunii nu suntem singuri, atunci doar rugăciunea lăuntrică se cuvine să se facă. Dacă însă în jurul nostru nu se află oarecare slujitori ai slavei, atunci putem, pe lângă rugăciunea lăuntrică, să adăugăm şi chipul cel din afară al rugăciunii. Căci sufletele cele nedesăvârşite ajung într-o dispoziţie de rugăciune şi după starea trupului”.

Din aceste cuvinte, se poate vedea că nu în toate împrejurările, în acelaşi chip, trebuie să ne rugăm. Ca în orice altă lucrare duhovnicească, tot astfel şi la rugăciune trebuie să arătăm înţelepciune, pentru a nu se întâmpla ca din pricina neînţelepciunii noastre din bine să se nască un rău. Dacă ne rugăm într-un loc în care se mai află oameni, să ne înfrânăm de la orice manifestare exterioară de rugăciune, căci dispoziţia noastră manifestată după chipul rugăciunii celei din afară poate să ne afecteze atât pe noi, cât şi pe cei din jurul nostru. Văzându-ne, de pildă, că plângem la rugăciune ori că am dobândit un chip umilincios şi trist, unii oameni vor începe să ne laude pentru osârdia la rugăciune, la care ne vom mândri, în vreme ce alţii pot să ne învinovăţească de fariseism şi să ne batjocorească, născând întru noi tulburare, întristare şi chiar răutate.

Întru aceasta să luăm aminte: dacă suntem singuri în timpul rugăciunii, putem să ne schimbăm prin rugăciune faţa noastră, să suspinăm, să ne rugăm cu glas întristător, să ne batem pieptul, să ridicăm mâinile, să vărsăm lacrimi, să facem închinăciuni, să cădem cu faţa la pământ. Pentru că toate acestea predispun inima noastră la rugăciune. Dar dacă ne rugăm în prezenţa altora, să ne înfrânăm de la toate acestea ca să nu naştem ispite, păzindu-ne de slava deşartă.

Cel care cu mila lui Dumnezeu a dobândit rugăciunea lăuntrică, acela poate în împrejurări deosebite să se roage fără vreun semn al rugăciunii celei din afară. Important este ca mintea noastră pe de-a întregul să se întoarcă către Dumnezeu, inima noastră să se cutremure plină de credinţă, sufletul nostru să se umple de frica lui Dumnezeu şi să ardă întru rugăciune. Cu o asemenea rugăciune lăuntrică, în împrejurări grele, mulţi au primit grabnic ajutor de la Dumnezeu.

Sfântul Varsanufie cel Mare spune despre această rugăciune următoarele: ,,Când eşti împreună cu oamenii, dacă voieşti să-L chemi pe Dumnezeu, nu te gândi că nu vei putea să-L chemi fără a rosti cu buzele numele Său, ci ia aminte că El este văzător al inimilor, că Se uită la inimă; astfel cheamă-L pe El în inima ta. Acesta este sensul cuvintelor Scripturii: Încuind uşa ta, roagă-te Tatălui tău celui întru ascuns (Matei 6, 6). Deşi nu rosteşti numele cel dumnezeiesc, dar dacă iei aminte la Dumnezeu – iar aceasta se face încă şi mai iute decât rostirea – este îndeajuns ca să primeşti ajutor”.

Dumnezeu îi aude pe aceia care se roagă tăcând şi care nu fac nici un semn din afară al rugăciunii, ci dinlăuntrul inimii lor Îl cheamă în ajutor. Sfântul Ioan Gură de Aur grăieşte: ,,Rugăciunea este de trebuinţă nu într-atât cu cuvântul, cât cu gândul. Nu într-atât prin ridicarea mâinilor, cât prin luarea aminte a sufletului; nu într-atât printr-o anumită stare a trupului, cât printr-o aşezare a duhului”. Aceasta voi grăi: pentru Dumnezeu este importantă inima. După ea jinduieşte El spunând unele ca acestea: Dă-mi fiule inima ta (Pildele lui Solomon 23, 25). El ascultă nu într-atât sunetul cuvintelor noastre, cât strigătul inimilor noastre.

Când evreii, eliberaţi din robie şi conduşi de Moisi, ieşind din Egipt, au ajuns pe ţărmul Mării Roşii, n-au băgat de seamă că Faraon, vrând să-i întoarcă din nou în Egipt ca să-i robească, îi urmărea cu armata şi cu carele sale. Când s-au văzut strâmtoraţi din toate părţile – din spate cruda oştire, dinainte marea adâncă –, ei au început să cârtească plini de tulburare şi să-i spună lui Moisi: Au doar nu erau mormânturi în pământul Eghipetului, ne-ai scos pre noi ca să murim în pustia aceasta, pentru ce ne-ai făcut aceasta nouă scoţându-ne din Eghipet ? (Ieşirea 14, 11).

El a liniştit atunci poporul în chip văzut, dar în chip nevăzut, fără nici un semn la vedere şi fără să grăiască vreun cuvânt, s-a rugat lui Dumnezeu în inima lui ca să-i ajute în acel necaz. Nimeni nu a băgat de seamă că Moisi se ruga, însă Dumnezeu a auzit tainicele lui suspinuri şi i-a spus: Ce strigi către mine ? (Ieşirea 14, 15). Moisi nu şi-a deschis buzele, însă Dumnezeu a auzit strigătul inimii sale. Ca răspuns la această rugăciune lăuntrică, poporul evreu a fost izbăvit în chip minunat de la pieire. Marea s-a despărţit în două şi poporul a trecut ca pe uscat pe celălalt ţărm. Iată ce însemnătate are adevărata rugăciune lăuntrică !

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 108/noiembrie-decembrie 2017


[1] Cito takoe moliva Iisusova …, Mânăstirea Valaam, 1938, p. 228.