Despre site
 
Bine aţi venit pe acest site, unde puteţi găsi revista Catacombele Ortodoxiei a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, tipărită de Mânăstirea Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti cu binecuvântarea P.S. Flavian Ilfoveanul.
 
Primul număr al revistei a apărut în aprilie 1999. Ea s-a născut, în principal, din dorinţa de a vorbi credincioşilor români despre ecumenism şi roadele apostaziei de la Ortodoxie, tratând, de asemenea, subiecte de actualitate precum clonarea, eutanasia, renaşterea păgânismului în societatea contemporană etc.
 

 

--------------------

 

Teme principale in site
 

Eutanasie. Donare de organe

Stiri 78 2

 

Creştinism şi islamism

Cugetari 71 2

 

Homosexualitatea în lume

Dogma 45-1

 

--------------------

Cine e online?

Avem 95 vizitatori și nici un membru online

Sinodul din Creta şi noua ecleziologie apărută

O examinare ortodoxă

 

de protopresbiter Peter Heers, profesor de Vechiul şi

Noul Testament la Seminarul Sfânta Treime din Jordanville

 

Cuvântare ţinută la Refugiul Clerului al Eparhiei est-americane

a Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora,

pe 21 martie 2017

 

Postăm acest articol al părintelui Heers[1], fiindcă el examinează în mod succint Sinodul din Creta, reliefând câteva aspecte de mare însemnătate şi într-un mod simplu şi pe înţelesul tuturor. Deşi reuşeşte să surprindă foarte bine eşecul acestui Sinod de a fi ortodox în cuvânt şi faptă, studiindu-l din multe unghiuri şi reliefând erorile de organizare şi abordare principială, inclusiv temelia anti-ortodoxă a Sinodului însuşi, autorul rămâne optimist în ce priveşte viitorul, pe care noi îl considerăm mai degrabă sumbru.

În realitate, se poate spune că Sinodul a fost un succes. Pentru trădătorii Ortodoxiei, fireşte. El se poate înscrie în mod strălucit în salba de congrese, conferinţe şi întruniri tâlhăreşti din ultimul secol, care au debutat cu Congresul pan-ortodox de la Constantinopol din 1923 şi au continuat cu Conferinţa pan-ortodoxă de la Moscova din 1948 şi întregul cortegiu de conferinţe ale feluritelor comisii alcătuite pentru a rescrie Ortodoxia. Şi el a făcut încă un pas, probabil foarte însemnat – aceasta abia istoria va consemna – pe calea către distrugerea totală a Ortodoxiei.

Sublinierile din text şi notele de subsol aparţin autorului, cu excepţia celor însoţite de N.tr., care aparţin redacţiei şi conţin mici explicaţii ale unor termeni sau adnotări pe marginea afirmaţiilor autorului.

 

 

PARTEA I

Consider că este o cinste să stau înaintea sfinţiilor voastre astăzi, pentru a vorbi păstorilor turmei cuvântătoare a lui Hristos, şi mai cu seamă succesorilor marii lucrări începute în diaspora rusă de astfel de bărbaţi sfinţi precum Sfântul Ioan făcătorul de minuni şi mitropoliţii Antonie, Anastasie, Filaret şi Vitalie, arhiepiscopul Averchie şi mitropolitul Lavru şi mulţi alţii, care sunt părinţi respectaţi nu numai ai Bisericii Ruse din diaspora, ci cu adevărat ai Bisericii universale.

Mărturia dată de părinţii Bisericii Ruse din diaspora cu privire la sfânta tradiţie, idealul monahal şi ascetic şi îndeosebi ecleziologia Bisericii continuă să inspire şi să călăuzească ortodocşi din întreaga lume.

Astăzi, deoarece corabia Bisericii se leagănă în urma trecerii aşa-zisului ’Mare şi Sfânt Sinod’ din Creta, noi avem o mare nevoie de acurateţea lor în viaţă şi credinţă sau, mai bine, noi avem o mare nevoie de a-i urma şi a-i imita în acestea.

În scurtul timp alocat mie astăzi, nădăjduiesc să vă expun succint dar limpede ce fel de eveniment important şi însemnat s-a petrecut în Creta în iunie anul trecut, ca fiind înştiinţaţi să puteţi acţiona potrivit voii lui Dumnezeu. Îndeosebi eu voi examina şi critica pe scurt următoarele 3 aspecte ale Sinodului şi consecinţelor lui: 1) Organizare şi îndeplinire; 2) Documente; 3) Rezultat şi implicaţii.

Ne vom concentra mai ales asupra acelor aspecte ale întrunirii care reprezintă abateri de la sfânta tradiţie şi sfânta credinţă a Bisericii, fiindcă acestea merită în mod necesar un răspuns de la plinătatea Bisericii.

Înainte de a începe această examinare, trebuie să afirm următoarele, pentru a îndepărta ceea ce a devenit un mijloc de diversiune în întreaga discuţie despre Creta şi semnificaţia sa. Susţinătorii, simpatizanţii şi cei indiferenţi faţă de eveniment răspund la critica sa într-o varietate de moduri. Îi auzi spunând, de exemplu: ,,Succesul întrunirii a fost întrunirea însăşi !”; ,,Acesta este doar începutul şi va fi îmbunătăţit !”; ,,Nici una din consecinţe nu a avut loc, deci nu este nevoie de a face scandal !”; ,,De ce să ne mai batem capul cu [Sinodul din] Creta acum ? A murit şi a fost îngropat ! În câţiva ani va fi uitat”, şi alte sentimente asemenea.

Putem fi de acord cu toţii cu ,,puterea gândirii pozitive”, dar îmi este teamă că toate aceste gânduri binevoitoare funcţionează doar pentru a ocoli chestiunea: ce este cu Sinodul în sine ? Ce este cu deciziile sale şi impactul său ? Nimeni nu se poate aştepta să credem că noi am aşteptat mai mult de 50 ani (sau după socotelile altora 100 !) un mare sinod al cărui scop principal era ... să aibă loc ! Cu siguranţă, orice s-a întâmplat în Creta va avea şi a avut deja impact asupra Bisericii (în unele locuri în mod considerabil) şi va deveni un precedent pentru viitor.

Într-adevăr, din acest motiv acei clerici care îl ignoră sau îl minimalizează o fac în detrimentul lor şi al turmei lor. În istoria Bisericii, sinoadele – fie ele false sau ecumenice – sunt fie acceptate, fie respinse de plinătatea Bisericii. Ele nu sunt şi nu trebuie să fie ignorate, îndeosebi atunci când ele aduc noutăţi şi introduc învăţături false în Biserică. Exact aşa cum trebuie să te pocăieşti pentru o cădere, nu să o ascunzi, tot aşa erorile introduse şi acceptate în sinod trebuie respinse şi corectate [ideal în sinod]. Noi nu ignorăm bolile atunci când ele năpădesc trupul nostru. Cu atât mai mare ar trebui să fie grija noastră pentru Trupul lui Hristos ! Noi suntem cu toţii răspunzători, purtându-ne sarcinile unul altuia.

 

1. Organizare şi îndeplinire

Haideţi să începem prin a examina pe scurt componenţa statistică de bază a Sinodului:

 

- Biserici participante: 10 din 14 Biserici locale (71%)
- Reprezentarea creştinilor ortodocşi: în jur de 30%
- Participarea episcopilor ortodocşi: au participat 162 din cei 350 invitaţi (46%)
- Reprezentarea episcopilor ortodocşi: 162 dintr-un total de 850 (19%)
- Numărul total al episcopilor care au avut drept de vot: 10 din 162 episcopi prezenţi (6%), sau 10 din 850 episcopi în Biserica Ortodoxă (1,1%)

 

Dacă vom compara această statistică cu marile şi sfintele sinoade cu adevărat ale Bisericii, cele recunoscute ulterior ca ecumenice, diferenţa este enormă, mai ales atunci când luăm în calcul dificultăţile cu care se confruntau ierarhii din vechime în ce priveşte călătoria şi comunicarea. De exemplu, primul Sinod Ecumenic a avut 325 părinţi, cel de-al IV-lea 630 părinţi şi cel de-al VII-lea 350 părinţi, şi toţi cei care au participat la Sinod au avut drept de a vota.

Atunci, ce a mers să vadă lumea în Creta ? Un ,,Sfânt şi Mare Sinod” ? Ce s-au dus să vadă ? O întrunire liberă a episcopilor ortodocşi din întreaga lume ? Dar iată că cei mai mulţi dintre episcopii din întreaga lume nu au fost invitaţi, şi aproape tuturor celor care au venit la Sinod nu li s-a dat dreptul de a vota. Deci, ce au mers ei să vadă în Creta ? ,,Un sinod al întâistătătorilor cu anturajul lor”.

Această ultimă frază – ,,un sinod al întâistătătorilor cu anturajul lor” – este modul în care a caracterizat întrunirea Mitropolitul Ierotei [Vlachos] de Nafpaktou, la care el a fost prezent şi pe care o critică acum cu asprime pentru introducerea de noutăţi cu privire la credinţa noastră. Marea ironie şi tragedie este că, în pofida tuturor marilor pretenţii ale organizatorilor că sinodalitatea a condus către şi va fi manifestată în Creta, scena principală a fost ocupată mai degrabă de o nouă formă răsăriteană de primat papal, cel al primaţilor[2].

Tragica ironie este că în timp ce reprezentanţii Patriarhiei Ecumenice străbăteau în lung şi în lat autostrăzile internetului colportând sinodalitatea procesului pre-sinodal şi a viitorului Sinod, Sfintele Sinoade ale câtorva Biserici locale abia începeau să examineze ortodoxia textelor acceptate de întâistătătorii lor fără aprobarea lor. Acest fapt ilustrează că eşecul acestui ,,sinod al întâistătătorilor cu însoţitorii lor” era asigurat dinainte.

 

A. Prevestiri pre-sinodale ale dezastrului iminent

În lungul proces sinodal care a dus la întrunirea cretană au fost făcute multe demersuri. Fără îndoială, a curs multă transpiraţie şi cerneală pentru ca acest eveniment să aibă loc. În timpul celor 55 ani de pregătire organizatorică, activă pentru convocarea Sinodului s-au ţinut:

 

- 6 întruniri ale Comisiei Pregătitoare Inter-ortodoxe
- 3 întruniri ale Comisiei Inter-ortodoxe Speciale
- 5 conferinţe pan-ortodoxe pre-sinodale
- 3 întruniri ale Sinaxei întâistătătorilor Bisericilor locale
- 2 conferinţe teologice speciale pentru întocmirea regulilor de desfăşurare a adunărilor episcopale din diaspora
- 2 conferinţe academice, pe tema unui calendar ecleziastic comun şi a unei prăznuiri comune a sărbătorii Paştelui cu heterodocşii şi alta pe teme bioetice contemporane
- şi o conferinţă academică pe tema hirotoniei femeilor în Rhodos, 1989.

 

Este cu adevărat jalnic că după atât de mult timp şi efort rezultatul nu mulţumeşte practic pe nimeni, nici nu aduce cinste sau slavă organizatorilor sau Bisericii. Oare ierarhul Patriarhiei Ecumenice care a caracterizat sinodul ca fiind un ,,fiasco” sau reporterul bisericesc care l-a numit ,,titlul de prima pagină care a sfârşit prin a fi o notă de subsol” au fost nedrepţi ? [Este evident că vechea zicală a fost împlinită în Creta: ,,A purtat un munte şi a dat naştere unei muşte”. Ce bine ar fi să fie doar aceasta şi nu mai rău ! Fiindcă o asemenea trudă de a da naştere unui astfel de sinod este o ruşine asupra întregii Biserici.]

Trebuie ridicată întrebarea: unde s-a greşit, dacă, în pofida a atât de multă trudă – unică în analele sinodale – noi am avut un rezultat atât de catastrofal ?

Noi avem o expresie în Grecia: ,,O zi bună se cunoaşte de dimineaţă”. Opusul este de asemenea adevărat în cazul marelui sinod. Încă de timpuriu în procesul sinodal a fost evident că Creta cea de obicei însorită nu va străluci luminos pentru Ortodoxie. Aşa cum am analizat în altă parte pe larg[3], vizionarii din spatele Cretei au pecetluit soarta Sinodului lor să nu urmeze Sfinţilor Părinţi prin impregnarea lui cu ,,duhul” altei întruniri de dată recentă, încă mai mare şi întreit defectuoasă: Conciliul Vatican II.

Cele două sinoade au avut rădăcini şi începuturi comune, o metodologie similară şi scopuri similare, şi cel puţin o alergie superficială la dogmă. Ambele întruniri au avut ca scop şi au pretins să întărească angajamentul ierarhiilor lor faţă de ecumenism şi ambele au avut în vedere ca hotărârile şi documentele lor sinodale să fie formulate de teologi academici. Şi, cel mai important, ambele întruniri au cunoscut introducerea unei noi ecleziologii ,,atotcuprinzătoare”, străină de credinţa Bisericii în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică[4].

Un alt punct care din nefericire vădeşte înrudire între cele două întruniri este absenţa oricărei demonologii. Este grăitor în ce priveşte perspectiva şi priorităţile redactorilor textelor sinodale că nicăieri, în nici unul din texte, nu se găsesc următorii termeni: diavol, demon, diabolic, sau cel rău[5]; erezie[6], eretic, schismă sau schismatic.

Cu toate acestea, discernământul metodelor duhurilor căzute, sau demonologia, este o cerinţă în întocmirea hristologiei şi ecleziologiei. Precum scrie Sfântul Evanghelist Ioan: Spre aceasta s-au arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului (I Ioan 3, 8). Absenţa oricărei menţionări a celui rău sau a uneltirilor lui (erezie, schismă etc) din toate textele sinodale este semnificativă pentru o perspectivă lumească, secularizată, nu pentru gândirea patristică.

În sfârşit, urmând Conciliului Vatican II şi nu Sfinţilor Părinţi, Sinodul din Creta nu numai că nu a făcut nici o referire la erezie, dar i-a invitat pe reprezentanţii confesiunilor eretice să asiste ca observatori, inclusiv pe cei ai confesiunilor recunoscute ca atare de Sinoadele Ecumenice anterioare. Deşi fără precedent în istoria sinoadelor, acest lucru a fost în practica conciliilor Vaticanului, confirmând încă o dată duhul şi gândirea care au însufleţit din păcate pe organizatori.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 105/mai-iunie 2017

 

 

 

PARTEA A II-A

B. Abolirea ,,sinodală” a sinodalităţii

Haideţi să examinăm acum mai într-amănunt sinodalitatea (sau lipsa ei) perioadei pre-sinodale şi a Sinodului în sine. Unitatea Bisericii este manifestată şi structurată pe sinodalitate. Precum afirmă canonul 34 apostolic: ,,Că aşa va fi o unire şi se va slăvi Dumnezeu prin Domnul întru Sfântul Duh”. Când calea sinodală este pierdută mai întâi şi cel mai adesea victima imediată este unitatea Bisericii.

O analiză atentă a Sinodului din Creta în această privinţă dezvăluie că a avut loc în mod paradoxal o abolire ,,sinodală” a sinodalităţii. În istoria Bisericii, cu excepţia sinoadelor tâlhăreşti, nici un alt sinod nu a arătat atât de mult dispreţ faţă de însăşi semnificaţia sinodalităţii ca Sinodul din Creta.

În primul rând, poporul lui Dumnezeu, plinătatea Bisericii (care cuprinde cler, monahi şi laici) a fost ocolită în întregime în avântul şi realizarea Sinodului. Aceasta nu este numai o omisiune majoră, ci şi o fisură ecleziologică gravă. Patriarhii ortodocşi au declarat papei în 1848 că în Biserica lui Hristos ,,nici patriarhii, nici sinoadele n-au putut introduce vreodată inovaţii printre noi, fiindcă păzitorul credinţei este însuşi trupul Bisericii, credincioşii înşişi”[7].

Cu toate acestea, nu numai trupul lui Hristos a fost ţinut în neştiinţă, ci chiar mare parte din ierarhia însăşi. Majoritatea episcopilor şi chiar sinoadele Bisericilor locale nu au fost implicaţi în pregătirea Sinodului, nici măcar în întocmirea textelor sale. În această privinţă, noi amintim strigătul dureros de protest al Mitropolitului Ierotei de Nafpaktou cu luni de zile înainte de Sinod că textele pre-sinodale ,,erau necunoscute celor mai mulţi ierarhi şi mie însumi, sunt reţinute în comisie şi noi nu ştim conţinutul lor”[8].

Nu mergem prea departe cu afirmaţiile dacă spunem că judecata celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic cu privire la falsul sinod iconoclast din Hieria este aplicabilă aici: ,,Lucrurile lor au fost spuse pe ascuns, şi nu pe muntele ortodoxiei”. Aceasta s-a întâmplat fiindcă cei răspunzători pentru pregătirea textelor cunoşteau foarte bine opoziţia poporului lui Dumnezeu faţă de textele problematice şi din această pricină au refuzat să le publice. Aşa cum este evident din procesele verbale ale celei de-a V-a (şi ultima) Conferinţă pre-sinodală (din octombrie 2015), doar la insistenţa Patriarhiei Georgiei şi (mai târziu la Sinaxa întâistătătorilor din ianuarie 2016, cu doar 5 luni înainte de Sinod) la cererea Patriarhiei Moscovei, textele au fost transmise în cele din urmă Bisericii. Având în vedere aceasta, cineva poate înţelege mai bine de ce 4 patriarhii au sfârşit prin a renunţa să participe la Sinod în ultima clipă[9].

Despre acea din urmă întrunire, crucială, a Comisiei pre-sinodale care a avut loc în octombrie 2015, Mitropolitul Irineu de Batskas (Biserica Sârbă) a spus:

,,În ce priveşte textul ,,Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine”, o revizuire şi corectare serioasă s-a dovedit a fi imposibilă, din nefericire, deoarece cea mai mare parte a întrunirii ... în ciuda dezaprobării multora şi a criticii tăioase necesare, textul – din raţiuni nicicând divulgate – nu a fost reevaluat în mod serios. De fapt, el a fost trimis aşa cum este, neatins în mod esenţial, către Sinod, unde, din cauza lipsei de timp şi consens, au fost făcute doar schimbări cosmetice”[10].

Un studiu amănunţit al proceselor verbale ale celei de-a V-a Conferinţe pan-ortodoxe pre-sinodale (octombrie 2015) dovedeşte că s-a lucrat într-o atmosferă de tensiune şi grabă responsabilitatea pentru acest fapt fiind de competenţa preşedintelui întrunirii, Mitropolitul Ioan de Pergamon, care a şi fost înlocuit după aceea.

Este evident – şi aceasta este o opinie împărtăşită de mulţi critici ai Sinodului – că una din principalele cauze care au transformat Creta într-un ,,fiasco” a fost această metodologie anti-sinodală, neortodoxă şi secretomanie pre-sinodală impusă de organizatori.

Noi am spus anterior că ierarhiile Bisericilor locale erau ţinute în neştiinţă în ce priveşte perioada pregătitoare şi textele pentru Sinod. Acest lucru este de asemenea limpede când cineva reflectează asupra faptului că regulile de pregătire pentru Sinod necesitau semnăturile a doar doi reprezentanţi din fiecare Biserică pentru a confirma textele pre-sinodale – adică, fără aprobarea Sfintelor Sinoade. Astfel, textul neortodox despre heterodocşi era considerat ,,aprobat” de Bisericile locale după întrunirea din octombrie 2015 fără să fie trimis, fără să fie discutat, şi fără să fie confirmat de Sfintele Sinoade ale Bisericilor locale. În acest mod, pe baza semnăturilor a 2 reprezentanţi, textul era socotit acceptat şi obligatoriu pentru Biserica Greciei, şi apoi înaintat către Sinod.

 

Unde este caracterul sinodal al Bisericii la lucru aici ?

Dar aceasta nu-i tot. Pentru a amenda textul, sau a schimba doar o singură frază din el în Creta, era necesară aprobarea tuturor Bisericilor locale. Dacă una singură nu era de acord cu schimbarea, rămânea aşa cum era deoarece era considerat deja aprobat de toate Bisericile la cea de-a V-a Conferinţă pre-sinodală !

Încă o dată, aici noi putem vedea de ce Bisericile Bulgariei şi Georgiei au refuzat să participe: ele au înţeles că schimbările esenţiale în texte ar fi imposibile.

Acelaşi sistem funcţiona în Regulile de desfăşurare pentru Sinodul însuşi. Textele erau aprobate de întâistătători (cu excepţia Bisericii Antiohiei) fără discutarea sau aprobarea ierarhiilor Bisericilor locale.

Pe cât de inacceptabil şi nefericit pare procesul pre-sinodal, este mai degrabă blând în comparaţie cu apogeul dispreţului faţă de sinodalitate expus la Sinodul însuşi. Acolo funcţia corectă şi adecvată a fiecărui episcop de a vota textele propuse a fost batjocorită şi tăgăduită şi rezervată doar întâistătătorilor. Incredibil, fără precedent, şi cu totul inadmisibil din punct de vedere canonic.

Ironia este că mulţi dintre episcopii prezenţi au declarat cu entuziasm că a existat mare libertate şi uşurinţă pentru episcopi să vorbească. Pe câtă vreme acest lucru este semnificativ, este evident secundar în importanţă după a vota. Ceea ce contează nu este cine vorbeşte primul, ci cine are ultimul cuvânt, adică, cine decide. Chiar dacă toţi cei 152 episcopi nevotanţi nu au fost de acord cu un cuvânt sau fragment sau chiar cu un document întreg, acest lucru a contat puţin, fiindcă voturile celor 10 întâistătători a fost tot ceea ce s-a consemnat.

Aşa cum este binecunoscut, potrivit ecleziologiei ortodoxe, episcopii sunt egali între ei. Întâistătătorul nu este mai presus de toţi ceilalţi episcopi. Mai curând, el este ,,primul dintre egali”. Aşadar, în acest context, nu reprezintă oare practica din Creta de a recunoaşte doar votul întâistătătorului, şi nu pe cel al întregii ierarhii, o surpare a sinodalităţii şi o alunecare către papism ? Această înălţare ,,papală” a primaţilor este extrem de primejdioasă pentru întreaga Biserică, fiindcă pe lângă faptul că înseamnă abolirea sinodalităţii în fiecare Biserică locală, ea va conduce iute către Primatul primaţilor ridicat la statutul de Papă al Răsăritului sine paribus (fără egal), pentru a folosi termenul preferat al Mitropolitului Elpidifor de Brusa[11].

Permiteţi-mi să dau 3 exemple care ilustrează că în Creta a avut loc o ,,abolire sinodală a sinodalităţii”.

Înainte de Sinodul din Creta, ierarhia Bisericii Greciei a fost de acord în unanimitate şi şi-a declarat poziţia că în textele sinodale nu trebuie să se facă referire la comunităţile heterodoxe ca ,,Biserici”. Ierarhia l-a împuternicit pe arhiepiscop şi anturajul său să transmită şi să apere această decizie. Nu exista nici o autorizare sinodală pentru vreo modificare a deciziei ierarhiei. Cu toate acestea, arhiepiscopul Atenei şi anturajul său (cu excepţia Mitropolitului Ierotei de Nafpaktou) şi-au schimbat poziţia şi au votat pentru o versiune modificată a textului în chestiune (#6) care contrazice limpede decizia unanimă a întregii ierarhii. Făcând aceasta, el şi cei împreună cu el au nesocotit canonul 34 apostolic, care spune: ,,Dar nici acela (care este cel dintâi) fără de socoteala tuturor să facă ceva, că aşa va fi o unire şi se va slăvi Dumnezeu prin Domnul întru Sfântul Duh”.

În cel de-al doilea exemplu, din Biserica Serbiei, avem o ilustrare încă mai flagrantă de alunecare către papism. Anturajul Bisericii Serbiei consta din 24 episcopi. Dintre aceştia, doar 7 au fost în favoarea textului final despre heterodocşi (#6); 17 dintre cei 24 ierarhi au refuzat să-l semneze. Însă, din cauză că patriarhul sârb a fost favorabil şi a semnat textul, Sinodul a considerat că Biserica Serbiei a acceptat textul ! Încă o dată, Sinodul a sfidat canonul 34 apostolic care opreşte pe cel dintâi ierarh ca ,,fără de socoteala tuturor să facă ceva”. Ironia este, desigur, că în timp ce reprezentanţii ortodocşi la dialogul cu Roma subliniază necesitatea Vaticanului de a-şi întemeia relaţiile dintre un întâistătător şi Biserica locală pe canonul 34 apostolic, Sinodul pan-ortodox l-a încălcat în mod repetat.

În cel de-al treilea exemplu, avem abordarea anti-sinodală şi papală zguduitoare a arhiepiscopului Ciprului. Patru din cei 17 episcopi prezenţi din Cipru au refuzat să semneze textul final despre heterodocşi (#6), inclusiv Mitropolitul Atanasie de Lemesou. După ce au plecat aceşti episcopi, răspunsul arhiepiscopului a fost de a semna el pentru ei, ca şi cum ar fi avut acordul lor ! Într-un interviu pe care l-a dat mai târziu unui cotidian greco-american, arhiepiscopul îi caracteriza pe aceşti episcopi disidenţi ai propriei Biserici ca fiind o ,,a cincea coloană”[12] la Sinod.

Este limpede că aceste exemple arată nu numai un dispreţ faţă de sistemul sinodal şi chiar abolirea lui, ci şi sfidare a demnităţii episcopale de către ,,cei dintâi ierarhi”. Aceste inovaţii şi diversiuni nu numai că au fost tolerate şi acceptate de ,,Marele şi Sfântul Sinod”; ci pe ele s-a dus la bun sfârşit Sinodul. Într-adevăr, fără o asemenea activitate anti-sinodală Sinodul s-ar fi destrămat în întregime.

Retrospectiv, având în vedere temelia anti-sinodală şi eşecul Sinodului de a-i uni pe ortodocşi, următoarea zicală este aplicabilă ,,O casă este pe atât de bună pe cât este fundaţia pe care a fost ridicată” (a se vedea Luca 6, 48). Casa ,,Marelui şi Sfântului Sinod” nu a fost clădită pe piatra sinodalităţii – pentru că s-au părut [bun] Sfântului Duh şi nouă (Faptele Apostolilor 15, 28) – ci pe nisipul papismului – ,,sfântul nostru patriarh a grăit” !

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 106/iulie-august 2017

 

 

 

PARTEA A III-A

2. Documentele şi declaraţiile Sinodului

Haideţi să trecem acum de la organizarea Sinodului la documentele sale.

Trei din cele 6 documente prezentau probleme serioase pentru mai multe Biserici. Acestea erau: Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană[13], Taina căsătoriei şi impedimentele sale, şi Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine. Voi vorbi doar pe scurt despre cel de-al doilea text şi mă voi concentra pe cel de-al treilea, care a constituit cu adevărat baza Sinodului.

 

A. Taina căsătoriei şi impedimentele sale

În documentul despre căsătorie, 3 afirmaţii sunt făcute una după alta pe tema ,,căsătoriilor mixte”, cu alte cuvinte căsătoria unui creştin ortodox cu membrul unei confesiuni heterodoxe sau a uneia din religiile necreştine ale lumii:

 

1. Căsătoria dintre creştinii ortodocşi şi neortodocşi este interzisă potrivit scumpătăţii canonice (canonul 72 al Sinodului Ecumenic Penthekte[14]).

2. Cu mântuirea omului drept ţel, posibilitatea practicii iconomiei ecleziastice în ce priveşte impedimentele la căsătorie trebuie luată în considerare de Sfântul Sinod al fiecărei Biserici Ortodoxe autocefale potrivit principiilor sfintelor canoane şi într-un duh de discernământ pastoral.

3. Căsătoria dintre ortodocşi şi necreştini este categoric interzisă potrivit scumpătăţii canonice.

 

Acum, negreşit, această chestiune a căsătoriilor mixte este o problemă pastorală spinoasă şi dificilă, mai cu seamă pentru Bisericile aflate în afara ţărilor ortodoxe tradiţionale, precum America. Fără a vrea câtuşi de puţin să minimalizez această provocare pastorală, o provocare abordată cum se cuvine de păstori de la caz la caz, este imperativ ca practica pastorală să nu fie detaşată niciodată de ancorările sale dogmatice. Interesul meu aici sunt implicaţiile dogmatice ale acestei decizii.

Potrivit profesorului Demetrios Tselengides, mişcarea ,,de a legitimiza slujba căsătoriei mixte [este] ceva interzis în mod clar de canonul 72 al Sinodului Penthekte. [În consecinţă, este inacceptabil] ca un sinod precum ,,Marele şi Sfântul Sinod” din Creta să transforme în mod explicit o hotărâre a unui Sinod Ecumenic în ceva relativ”[15].

În fragmentul relevant din documentul sinodal, pe care l-am indicat, se observă că pe câtă vreme căsătoria prin iconomie a heterodocşilor cu ortodocşi este considerată posibilă, aceeaşi este strict interzisă pentru necreştini. De ce această diferenţă ? Pe ce bază sunt admişi heterodocşii la o taină a Bisericii ? Care sunt criteriile de acceptare ?

Haideţi să ne amintim canonul 72, care nu ar putea fi enunţat mai limpede pentru a arăta că este un canon întemeiat pe dogma Bisericii şi astfel nu admite iconomia:

,,Să nu fie iertat bărbatul dreptslăvitor a se împreuna cu muiere eretică, nici iarăşi bărbat eretic a se însoţi cu femeie dreptslăvitoare, ci deşi s-ar afla ceva de acest fel că s-a făcut de vreunul dintre toţi, nunta să se socotească neîntărită, şi nelegiuita însoţire să se dezlege, că nu trebuie cele neamestecate a se amesteca, nici cu oaia lupul a se împletici, şi cu partea lui Hristos soarta păcătoşilor. Iar de va călca cineva acestea de noi hotărâte, să se afurisească. Iar dacă unii încă întru necredinţă aflându-se, şi încă nu sunt număraţi în turma celor dreptslăvitori, s-au însoţit cu legiuită nuntă, între sineşi, apoi, o parte adică binele alegându-l, a alergat la lumina Adevărului; iar cealaltă, se ţine încă de legătura rătăcirii, nealegând a căutat către dumnezeieştile raze ale adevărului (însă de binevoieşte cea necredincioasă a locui împreună cu cel credincios, sau dimpotrivă cel necredincios cu cea credincioasă) să nu se despartă, după dumnezeiescul apostol: Pentru că se sfinţeşte bărbatul necredincios prin femeia credincioasă, şi se sfinţeşte femeia necredincioasă prin bărbatul credincios (I Corinteni 7, 14)”.

Ceea ce este semnificativ aici este că Sinodul din Creta a introdus, pentru prima oară în istorie, o decizie sinodală care permite răsturnarea unui canon al unui Sinod Ecumenic şi – cel mai important – baza sa dogmatică fundamentală. Nu văd cum cineva l-ar putea înţelege altfel, fiindcă pe ce bază îngăduie ei căsătoriile mixte dacă nu pe vreo (nouă) apreciere a Bisericii şi a hotarelor ei, incluzându-i acum pe heterodocşi (cumva ,,fiindcă ei sunt botezaţi”) ? Căci, altminteri, ar fi o nebunie a vorbi despre căsătorie – o adevărată taină a unităţii în Hristos – între un membru botezat şi iniţiat al Trupului lui Hristos şi un nebotezat şi neiniţiat.

Prin urmare, implicaţia, chiar atunci când în decizie se face referire la iconomie, este că heterodocşii sunt botezaţi şi pe această bază ei (spre deosebire de cei de alte religii) pot participa la taina căsătoriei. Într-adevăr, aceastaeste ceea ce aude cineva când este atent la argumentele acelor susţinători ai căsătoriilor mixte. Aceasta, însă, înseamnă că baza presupusei iconomii a căsătoriilor mixte o constituie aşa-numitele teorii ale ,,teologiei baptismale”[16] şi ,,Bisericii atotcuprinzătoare”[17], care se află în inima ecumenismului sincretist. Acest lucru este în concordanţă cu roadele pe care noi am văzut că le dau căsătoriile mixte, anume, că pe baza căsătoriilor mixte cei cu mentalitate ecumenistă justifică alte încălcări ale canoanelor, precum rugăciunea în comun cu ereticii sau chiar împărtăşirea lor în timpul slujbei de cununie. (Mi s-a spus că, de fapt, acest lucru este practicat de un profesor eminent la un seminar ortodox nord-american).

Este limpede că nu există nici o bază teologică pentru căsătoriile mixte, că nu poate fi considerată iconomie de vreme ce nu duce la scumpătate, ci mai degrabă răstoarnă identitatea-unitate a tainelor cu Una Taină a lui Hristos, şi că deschide uşa către o erodare suplimentară a ordinii canonice şi sacramentale a Bisericii.

 

B. Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine

Haideţi să revenim acum la textul despre care mulţi cred că a constituit motivul Sinodului: ,,Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine”. Este opinia comună că acest text, cel de-al şaselea şi ultimul text acceptat de Sinod, este plin de erori şi obscuritate, în ciuda fragmentelor demne de lăudat întâmplătoare.

 

1. Produsul unei perspective ecumeniste

Ca text cu o orientare dogmatico-ecleziologică clară, acest text trebuia să se distingă printr-o limpezime absolută a înţelesului şi exactitate în formulare, pentru a exclude posibilitatea unei varietăţi de interpretări sau a interpretărilor eronate intenţionate. Din nefericire, dimpotrivă, în pasajele cheie noi întâlnim obscuritate şi ambiguitate, ca şi contradicţii şi antinomie teologică, care permit interpretări total opuse.

Este semnificativ câtă greutate a întâmpinat Sinodul în sarcina de a aproba acest text pe care aproape 30 episcopi au refuzat să-l semneze şi mulţi alţii l-au semnat abia după încheierea Sinodului, după ce au fost terminate în sfârşit cele 4 versiuni (în 4 limbi).

Pentru a vedea că textul este un produs al unei gândiri ecumeniste – şi nu cu adevărat ecumenice –, cineva trebuie doar să reflecteze la ceea ce a scris mitropolitul Ierotei (Vlachos) despre text şi dezbaterea pe marginea lui din timpul Sinodului:

,,Când sunt publicate procesele verbale ale Sinodului, unde sunt consemnate adevăratele vederi ale celor care au decis [în privinţa textului] şi au semnat textul, atunci va fi limpede că Sinodul a fost dominat de teoria ramurilor[18], teologia baptismală şi îndeosebi principiul atotcuprinderii, adică o îndepărtare de la principiul exclusivităţii către principiul atotcuprinderii. În timpul lucrărilor Sinodului din Creta, au fost spuse felurite deformări ale adevărului [pentru a susţine textul] cu privire la Sfântul Marcu al Efesului, Sinodul din 1484[19] şi Enciclica sinodală a patriarhilor răsăriteni din 1848 privitor la cuvântul ,,Biserică” ca aplicându-se creştinilor despărţiţi de Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”.

Mitropolitul relatează în altă parte că susţinătorii textului şi ai recunoaşterii ,,eclezialităţii” confesiunilor apusene au făcut apel la violenţă şi multă presiune, incluzând propagandă împotriva celor care s-au opus.

 

2. Aprobarea ecumenismului

Noi am menţionat anterior că unul din scopurile acestui Sinod a fost de a consolida angajamentul Bisericii Ortodoxe faţă de ecumenism. Acest text despre relaţiile cu heterodocşii împlineşte acest ţel. El conţine referinţe pozitive la Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB), făcute cu entuziasm evident.

În paragraful 21 al textului, este afirmat următorul lucru:

,,Biserica Ortodoxă doreşte să susţină lucrarea Comisiei Credinţă şi Ordine şi urmăreşte contribuţia sa teologică cu un interes deosebit până astăzi. Ea priveşte în mod favorabil documentele teologice ale Comisiei, care au fost dezvoltate cu participarea semnificativă a teologilor ortodocşi şi reprezintă un pas lăudabil în mişcarea ecumenistă pentru apropierea creştinilor”.

Doar evaluarea pozitivă a textelor acceptate în cadrul CMB este suficientă pentru ca un creştin ortodox să respingă textul. Este posibil ca un Sinod pan-ortodox să privească în mod favorabil documentele teologice ale CMB când aceste texte însele sunt pline de vederi protestante eretice care au fost criticate în mod repetat de multe Biserici Ortodoxe locale ?

În paragraful 19 al textului, se face referire în mod pozitiv la Declaraţia de la Toronto a CMB, ca la un document fundamental pentru implicarea ortodoxă. Dar ce exprimă această declaraţie ? Printre alte lucruri afirmă că CMB cuprinde Bisericile care susţin că:

 

- Biserica este în esenţă nevăzută,
- Există o distincţie între trupul văzut şi nevăzut al Bisericii,
- Botezul altor Biserici este valid şi adevărat,
- Există ,,elemente ale unei Biserici adevărate” şi ,,urme ale Bisericii” în alte biserici membre din CMB şi mişcarea ecumenistă este întemeiată pe acest lucru,
- Există biserici membre extra muros (în afara zidurilor), şi că
- Acestea aliquo modo (într-un fel) aparţin Bisericii, şi că
- Există o ,,Biserică într-o Biserică”.

 

Pe această fundaţie ortodocşii participă la CMB, o organizaţie în care domneşte în mod limpede teoria ,,Bisericii văzute şi nevăzute” anti-ortodoxă, răsturnând întreaga ecleziologie ortodoxă.

Sinodul din Creta este singurul sinod al episcopilor din istorie care a recunoscut, a promovat, a lăudat şi a acceptat ecumenismul şi CMB. Acest lucru se află în opoziţie directă cu mărturia corului de sfinţi, incluzând – printre mulţi alţii – pe marele stareţ Efrem de Katounakia care prin descoperire dumnezeiască a fost înştiinţat că ecumenismul este dominat de duhuri necurate[20].

Implicaţiile sunt enorme: ce experienţă şi insuflare a Sfântului Duh au putut exprima în Creta când ei se află în opoziţie cu sfinţii Bisericii ?

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 107/septembrie-octombrie 2017

 

 

 

PARTEA A IV-A

3. Un drum lung către recunoaşterea eclezialităţii heterodocşilor

Acest drum către acceptarea sinodală a ecumenismului a fost lung şi tumultuos. Fragmentul acestui text despre ecumenism a fost în mod clar scopul numărul 1 al vizionarilor Sinodului – un scop care era evident încă din 1971.

Primul text conceput în cadrul procesului pre-sinodal care recunoaşte aşa-zisa eclezialitate a confesiunilor heterodoxe este textul Comisiei Pregătitoare Inter-ortodoxe din 1971 intitulat ,,Iconomia în Biserica Ortodoxă”, care afirma: ,,Deoarece Biserica noastră Ortodoxă recunoaşte – chiar dacă este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică – existenţa ontologică a tuturor celorlalte Biserici şi confesiuni creştine”. (Acest text a fost criticat aspru de teologii din Grecia la acea vreme şi în cele din urmă îndepărtat.)

Această frază a fost modificată mai târziu la cea de-a treia întrunire a Comisiei din 1986 în ,,recunoaşte existenţa reală a tuturor Bisericilor şi confesiunilor creştine”.

A fost schimbată din nou în 2015, la cea de-a cincea întrunire de acest gen a Comisiei pregătitoare, în ,,recunoaşte existenţa istorică a altor Biserici şi confesiuni creştine care nu se află în comuniune cu ea”[21].

Când, în ianuarie 2016, textul final a fost făcut în sfârşit public, această frază a provocat o mulţime de reacţii şi proteste din partea plinătăţii Bisericii şi Sinoadelor Bisericilor locale, inclusiv Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora.

După ce propunerea din ultima clipă din Creta, în iunie 2016, a arhiepiscopului Atenei a fost în general acceptată de întâistătători şi anturajele lor (cu toate că aproape 30 episcopi au refuzat să semneze), textul final conţinea formularea: ,,Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor Biserici şi confesiuni creştine heterodoxe[22] care nu sunt în comuniune cu ea”.

Se poate vedea că treptat, de-a lungul ultimilor 45 ani, fraza a fost modificată ca răspuns la obiecţiile avansate de Bisericile locale. Cu toate acestea, versiunea finală rămâne neortodoxă şi inacceptabilă, sau, aşa cum scrie mitropolitul Ierotei (Vlachos) ,,anti-ortodoxă”. Există câteva chestiuni importante care trebuie punctate în această privinţă.

 

4. [Chestiuni] anti-ortodoxe şi condamnate sinodal ca erezie

În primul rând, aşa cum remarcă mitropolitul Ierotei, poate că, acceptând termenul ,,Biserică” pentru confesiunile heterodoxe, ierarhii participanţi la Sinod au pierdut o distincţie importantă. Sfântul Grigorie Palama a definit clar această chestiune în Tomosul sinodal al celui de-al IX-lea Sinod Ecumenic din 1351[23]. El scrie acolo: ,,Una este să foloseşti contraargumentele în favoarea evlaviei şi alta să mărturiseşti credinţa”. Cu alte cuvinte, cineva ar trebui să utilizeze orice argument pentru a contracara ceva, în timp ce mărturisirea ar trebui să fie concisă şi precisă din punct de vedere dogmatic. Prin urmare, în acest context, în Sinod, de dragul preciziei dogmatice utilizarea termenul ,,Biserică” pentru heterodocşi este evident inadmisibilă.

Noi putem doar nădăjdui, împreună cu mitropolitul Ierotei, că ierarhii din Creta ,,au fost ’induşi în eroare’ de cei care susţineau – fără referinţe vaste – că în timpul celui de-al doilea mileniu ortodocşii au caracterizat grupurile eretice ca fiind Biserici. Adevărul este că abia în secolul XX creştinismul apusean a fost caracterizat ca Biserică, când terminologia şi teologia ortodoxe s-au diferenţiat de terminologia şi teologia din trecut, îndeosebi prin [şi după] Enciclica Patriarhiei Ecumenice din 1920, Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni. Trebuie doar să amintim că Sfântul Grigorie Palama a asemuit erezia latină cu arianismul, iar pe latini i-a socotit organe ascultătoare ale celui rău.

Termenul ,,Biserică” nu este utilizat pur şi simplu ca o descriere sau imagine. Mai curând, el indică Trupul real al Domnului nostru Iisus Hristos. Biserica este identificată cu însuşi Trupul teantropic al lui Hristos şi deoarece în calitate de Cap El este unul, Trupul Său este unul. Precum scrie Sfântul Apostol Pavel:

Şi pre el l-au dat cap bisericii mai presus de toate. Care este trupul lui, plinirea celui ce plineşte toate întru toţi (Efeseni 1, 22-23).

Un trup şi un Duh, precum şi chemaţi sunteţi într-o nădejde a chemării voastre; Un Domn, o credinţă, un botez. Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, care este preste toate şi prin toate şi întru noi toţi (Efeseni 4, 4-6).

Cu toate că s-a pretins că fraza ofensatoare care se referă la ,,Biserici”, mai cu seamă în ultima sa formă, este în concordanţă cu ecleziologia ortodoxă şi Sfântul Apostol Pavel, adevărul este că ea este mai degrabă compatibilă cu noua ecleziologie, atotcuprinzătoare. Precum a afirmat mitropolitul Ierotei: ,,Deşi la prima vedere pare inofensivă, ea este anti-ortodoxă”.

De ce anti-ortodoxă ? În primul rând, este cu neputinţă a vorbi de ,,simpla” ,,acceptare a denumirii istorice” a ,,altor Biserici creştine heterodoxe”, fiindcă nu există nici un nume fără existenţă, căci altfel este exprimat un nominalism ecleziologic.

 

În al doilea rând, departe de a ţine cont de Sfântul Apostol Pavel, ,,gura lui Hristos”, fraza ,,Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor Biserici creştine heterodoxe”, când este înţeleasă în context, aminteşte de teoria Bisericii nevăzute a lui Calvin şi Zwingli, ceea ce Vladimir Losski a numit o ,,ecleziologie nestoriană”. Această ecleziologie presupune că Biserica este împărţită într-o parte nevăzută şi una văzută, exact aşa cum Nestorie îşi închipuia că în Hristos firile dumnezeiască şi umană sunt separate. Alte teorii eretice au răsărit din această idee, precum teoria ramurilor, teologia baptismală şi atotcuprinderea ecleziologică. Această teorie a Bisericii nevăzute a fost respinsă de fapt deja în Sinod de Biserica Ortodoxă.

Ideea că o Biserică poate fi caracterizată ca heterodoxă (eretică) a fost condamnată de Sinoadele din secolul al XVII-lea cu ocazia aşa-numitei ,,Mărturisiri a lui Loukaris”, presupusă a fi fost scrisă sau adoptată de Chiril Loukaris, patriarhul Constantinopolului. Fraza condamnată era: ,,Este adevărat şi sigur că Biserica poate greşi şi adopta falsitatea în locul adevărului”. Dimpotrivă, Sinoadele Bisericii din acea vreme au condamnat această lipsă de credinţă în Hristos declarând că Biserica nu poate greşi.

Această învăţătură sinodală este foarte importantă şi trebuie subliniată din nou în zilele noastre, deoarece ea vine să vindece iluzia acelor umanişti din mijlocul nostru care şi-au pierdut credinţa în Hristos şi în continuarea Întrupării. Această lipsă de credinţă este cea care stă ascunsă în spatele lipsei de dorinţă a multora de a accepta ,,scandalul faptului real”, scandalul Întrupării, şi de a declara că Biserica este Una aşa cum Hristos este Unul, şi ea este într-un timp şi loc real, fiind continuarea Întrupării şi Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Această lipsă de credinţă echivalează cu o lepădare de ortodoxie ca o condiţie necesară a eclezialităţii şi nu este pur şi simplu o criză a convingerilor, ci, precum scria părintele Gheorghe Florovski în urmă cu 60 ani, semnalează că oamenii ,,L-au părăsit pe Hristos”.

Fără îndoială, formele contemporane pe care le iau teoriile ereziei ,,Bisericii nevăzute” sunt puţin mai nuanţate decât cele din secolul al XVI-lea, dar nu cu mult. Haideţi să ne uităm din nou la fraza ofensatoare în context şi noi vom vedea similarităţile mai limpede. Textul spune:

,,Potrivit cu natura ontologică a Bisericii, unitatea ei nu poate fi perturbată niciodată. În pofida acestui fapt, Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor Biserici şi confesiuni creştine heterodoxe care nu sunt în comuniune cu ea, şi crede că relaţiile ei cu ele ar trebui să se bazeze pe cea mai promptă şi obiectivă clarificare posibilă a întregii chestiuni ecleziologice, şi în special a învăţăturilor lor mai generale despre taine, har, preoţie şi succesiune apostolică” (paragraful 6).

Începe prin a afirma că potrivit cu natura ontologică a Bisericii, unitatea nu poate fi perturbată. Aici se face aluzie la Biserica unită, nevăzută din ceruri. Acesta este înţelesul cuvântului ,,ontologic”. Această afirmaţie este urmată imediat de ,,în pofida acestui fapt ...” şi se face referire la aspectul văzut, fărâmiţat al Bisericii, cu acceptarea altor ,,Biserici heterodoxe”.

 

5. O expresie deja acceptată a noii ecleziologii

Aceasta nu este prima oară când, în ierarhia ortodoxă, a apărut această dihotomie în Biserica unită ontologic în cer, în afara timpului, şi Biserica dezbinată de pe pământ, sub timp. Iată cum o exprima Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului la Sfântul Mormânt de la Ierusalim în 2014:

,,Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, întemeiată de ,,Cuvântul dintru început”, de către cel ,,cu adevărat cu Dumnezeu” şi Cuvântul ,,cu adevărat Dumnezeu”, potrivit evanghelistului iubirii, din nefericire, în timpul luptei sale pe pământ, din cauza dominaţiei slăbiciunii umane şi a nestatorniciei voinţei minţii omeneşti, a fost dezbinată în timp. Aceasta a generat diferite situaţii şi grupuri, dintre care fiecare pretindea pentru sine ,,autenticitatea” şi ,,adevărul”. Adevărul însă este Unul, Hristos, şi Una Biserica întemeiată de El.

Atât înainte, cât şi după Marea Schismă din 1054 dintre Răsărit şi Apus, Sfânta noastră Biserică Ortodoxă a făcut încercări de a depăşi diferenţele, care îşi aveau originea de la început şi în cea mai mare parte din factori din afara mediului Bisericii. Din nefericire, elementul uman a predominat, şi prin acumularea de adăugiri teologice’, ‘practice’ şi ‘sociale’ Bisericile locale au fost conduse către dezbinarea unităţii credinţei, în izolare, care s-a dezvoltat din când în când în polemici ostile”.

Asemănarea dintre teoria Bisericii nevăzute condamnată de Biserică şi aceste cuvinte ale patriarhului este evidentă în evidenţierea precisă a Bisericii cereşti unită ontologic cu Biserica pământească aşa-zis fragmentată. Aceasta oglindeşte dezbinarea nestoriană dintre firile dumnezeiască şi omenească ale Trupului lui Hristos. În orice caz, această opinie este, nu în mod neaşteptat, în acord cu noua ecleziologie expusă la Conciliul Vatican II, care postulează o Biserică pământească cu grade mai mari sau mai mici de plinătate[24] din cauza aşa-numitelor ,,încurcături ale istoriei omeneşti”[25].

Aceste vederi despre Biserică sugerează identificarea Bisericii cu erezia, a lucrurilor sfinte cu cele căzute şi lumeşti. Cu durere în inimă ne sunt readuse în minte cuvintele Sfântului Tarasie, patriarhul Constantinopolului, către Părinţii celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic, când el a condamnat deciziile falsului Sinod iconoclast de la Hieria:

,,O, tulburarea şi nebunia acestor [oameni]. Ei nu au făcut deosebire între profan şi sfânt, şi aşa cum cârciumarii amestecă vinul cu apa tot aşa ei au amestecat cuvântul adevărat cu cel pervertit, adevărul cu minciuna, întocmai [ca şi cum ar fi] amestecat otravă cu miere, cărora în mod potrivit Hristos Dumnezeul nostru le grăieşte prin proorocul: Preoţii au lăsat deoparte legea mea şi au pângărit altarele mele. Între cele sfinte şi cele spurcate nu au făcut deosebire”.

Deci, ar trebui să fie limpede că textul ofensator cu ecleziologia sa eretică trebuie respins de Biserică (de fiecare Biserică Ortodoxă locală în mod separat şi apoi într-un Sinod viitor) şi înlocuit, fiindcă va fi fără îndoială sursa unei despărţiri de Ortodoxie.

Este încă timp pentru a corecta direcţia şi a tămădui rana pricinuită deja Bisericii. O soluţie practică, dată de mitropolitul Ierotei, care ar înlesni restabilirea Ortodoxiei, este ca un viitor Sinod să îndrepte erorile şi să emită un nou document, ortodox. Există atât susţinere contemporană pentru aceasta (de la Patriarhiile Antiohiei, Serbiei, Rusiei, Georgiei, Bulgariei şi chiar României), cât şi precedent istoric (întrunirile Sinoadelor Ecumenice s-au întins luni şi ani de zile, Sinodul Penthekte a încheiat cel de-al V-lea şi cel de-al VI-lea Sinod, iar cel de-al IX-lea Sinod Ecumenic a fost în realitate constituit din 4 sinoade separate).

Să nădăjduim că episcopii de pretutindeni iau măsuri imediate în această direcţie, deoarece chestiunea este foarte urgentă în acele Biserici Ortodoxe locale care au acceptat textul şi Sinodul.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 108/noiembrie-decembrie 2017

 


[1] N.tr.: De acelaşi autor, Originile misionare ale ecumenismului modern. Repere care netezesc calea pentru 1920.

[2] Aceasta este doar una din diversele inovaţii ecleziologice alarmante introduse în Creta, întrecută în gravitate doar de acceptarea ,,Bisericilor heterodoxe” – o expresie care este o contradicţie în termeni. În orice caz, cea dintâi – separarea sinodalităţii – a făcut-o posibilă pe cea din urmă – acceptarea absurdităţii (dacă nu a monstruozităţii) că există ,,Biserici heterodoxe”. Acest lucru este adevărat din mai mult puncte de vedere. Dacă toţi episcopii ar fi avut drept de vot, şi nu numai întâistătătorii, este puţin probabil că textul ofensator despre heterodocşi ar fi fost acceptat. Însă, este de asemenea adevărat că dacă arhiepiscopul Atenei ar fi respectat mandatul sinodal, clar dat lui de ierarhia sa, care a votat în mod unanim pentru a refuza să accepte termenul ,,Biserică” pentru heterodocşi, el nu ar fi acceptat ,,corectarea” înşelătoare şi nechibzuită.

[3] A se vedea De la Conciliul Vatican II (1965) la Sinodul pan-ortodox (2016): indicatoare ale drumului către Creta.

[4] Într-un articol din vremea în care patriarhul ecumenic Bartolomeu era încă mitropolit, în jurnalul The National Catholic Reporter, patriarhul spunea următoarele, dezvăluind intenţiile sale pentru Sinodul pan-ortodox: ,,Scopurile noastre sunt aceleaşi cu ale lui Ioan [Papa Ioan al XXIII-lea]: să modernizăm Biserica şi să promovăm unitatea creştină ... Sinodul va însemna de asemenea deschiderea Bisericii Ortodoxe către religiile necreştine, către omenire ca un întreg. Aceasta înseamnă o nouă atitudine faţă de islamism, faţă de budism, faţă de cultura contemporană, faţă de aspiraţiile pentru o societate frăţească fără discriminare rasială ... Cu alte cuvinte, va marca sfârşitul a 12 veacuri de izolare a Bisericii Ortodoxe”. A se vedea ,,Sinodul viitor pentru ortodocşi”, interviu de Desmond O’Grady, The National Catholic Reporter, ediţia din 21 ianuarie 1977.

[5] În textele Conciliului Vatican II, lucrurile stau puţin mai bine. În Lumen Gentium se face referire la diavol de 4 ori, cu toate că în Unitatis Redintegratio el nu este menţionat.

[6] Singura excepţie în acest din urmă caz este menţionarea ereziei ecleziologice a filetismului în enciclica întâistătătorilor, ceea ce este de asemenea foarte grăitor pentru priorităţile întrunirii.

[7] Enciclica Patriarhilor Răsăriteni din 1848. Un răspuns la epistola Papei Pius al IX-lea, ,,Către Răsăriteni”, punctul 17.

[8] http://www.parembasis.gr/index.php/menu-prosfata-a...

[9] N.tr.: Raţiunile pentru care nu au participat cele 4 patriarhii sunt mult mai nuanţate. Printre ele se numără interese lumeşti însemnate, opoziţia faţă de conţinutul textelor pre-sinodale fiind din nefericire doar un pretext ‘binecuvântat’.

[10] http://www.romfea.gr/epikairotita-xronika/9264-mpa...

[11] N.tr.: Ne este cunoscut numele acestui ierarh. Îl regăsim în Ianuarie-februarie 2014. Ştiri bisericeşti (I). Chestiunea primatului în Biserica Ortodoxă – poziţii actuale ce duc către erezie, afirmând că patriarhul ecumenic ca arhiereu este primus inter pares (primul între egali), însă ca arhiepiscop de Constantinopol şi implicit patriarh ecumenic este primus sine paribus (primul fără egali). Tot el l-a recomandat lui George Soros pe arhiepiscopul Evstratie Zoria, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Kievului, într-o posibilă încercare de negociere a statutului canonic al Patriarhiei Kievului în schimbul unei deschideri faţă de minorităţile sexuale (a se vedea Homosexualitatea a ajuns la porţile Bisericii Ortodoxe, partea a III-a, Ucraina).

[12] N.tr.: A cincea coloană, adică un grup secret sau subversiv care caută să submineze eforturile altora şi promovească propriile scopuri. Original îi denota pe susţinătorii pe care generalul Mola pretindea că-i are în Madrid în timpul războiului civil spaniol, în plus faţă de cele 4 coloane ale armatei sale care asediau oraşul

[13] Datorită importanţei sale şi naturii subiectului, va fi întreprinsă o analiză a acestui text într-un articol separat.

[14] N.tr.: Sinodul Ecumenic Quinisext (al V-VI-lea) sau Sinodul din Trullo, care a avut loc în 692.

[15] http://www.pravoslavie.ru/english/90489.htm.

[16] N.tr.: Teologia baptismală susţine practic recunoaşterea botezului oricărei confesiuni ortodoxe.

[17] N.tr.: Potrivit principiului atotcuprinderii, de factură anglicană, în cadrul Bisericii se pot admite cele mai diferite opinii, inclusiv cele diametral opuse. Ortodoxiei îi este propriu tocmai principiul contrar – al unicităţii, exclusivităţii –, excluzând orice erezie din sânul ei pentru a păstra credinţa curată. Ideea de Biserică atotcuprinzătoare respectă acest principiu şi presupune că acea Biserică va cuprinde toate confesiunile creştine, chiar dacă învăţăturile lor de credinţă s-ar putea contrazice între ele. A se vedea mai multe despre acest principiu în Ortodoxia şi ecumenismul, de arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev, Principiul 2. Ecumenismul este o erezie împotriva dogmei despre Biserica – Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească - B) Biserica este unică. Principiul anglican al atotcuprinderii.

[18] N.tr.: Teoria ramurilor [sau ramificaţiilor] Bisericii susţine că Biserica ar exista astăzi numai în schisme sau ramuri: ortodoxă, catolică, anglicană etc. A se vedea mai multe despre această teorie eretică în Ortodoxia şi ecumenismul, de arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev, Principiul 2. Ecumenismul este o erezie împotriva dogmei despre Biserica – Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească - A) Simbolul credinţei. Teoria „ramificaţiilor”. Pluralismul.

După cum se poate vedea, atât principiul atotcuprinderii, cât şi teoria ramurilor aduc atingere învăţăturii ortodoxe despre Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, adică ecleziologiei ortodoxe.

[19] N.tr.: Sinodul de la Constantinopol din 1483-1484 a fost convocat de patriarhul Simeon I şi a durat din septembrie 1483 până în august 1484. Sinodul a avut loc în biserica patriarhală Pammakaristos, în prezenţa reprezentanţilor patriarhilor Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului. Crezând în iminenţa celei de-A Doua Veniri a lui Hristos, Sinodul a dorit să anuleze oficial şi să declare neavenită din capul locului Unirea de la Ferrara-Florenţa, ca astfel ortodocşii să nu apară în faţa Mântuitorului ca trădători ai credinţei; patriarhii au denunţat unirea ca ,,falsă şi străină de Biserica Răsăritului”.

[20] N.tr.: Pentru a spune adevărul până la capăt, ‘marele stareţ’ Efrem Katunachiotul nu aparţine pleiadei marilor stâlpi ai Ortodoxiei, care au luptat pentru apărarea dreptei credinţe. El face parte mai degrabă dintr-un Pateric cu guru hinduşi. (A se vedea Ianuarie-februarie 2012. Ştiri bisericeşti externe – Pateric athonit contemporan sau relatări demne de isprăvile unor guru hinduşi ?)

[21] N.tr.: Este incredibilă asemănarea dintre aceste ‘ajustări’ – ca să nu le spunem negocieri crunte, tărăgănate în ideea că poate-poate cealaltă parte va renunţa să-şi mai susţină ideile, va înceta să lupte, va pierde în cele din urmă acest război de uzură, şi se va putea introduce ceea ce se urmăreşte – şi cele petrecute în timpul dezbaterilor legilor civile, în parlament. Am afirmat în altă parte (Opinii pe marginea Sfântului şi Marelui Sinod, partea a IV-a) că modul în care se discută astăzi problemele Ortodoxiei aparţine mai degrabă dreptului civil, şi nu dreptului canonic.

[22] Versiunea oficială în limba engleză spune ,,non-ortodocşi”, pe câtă vreme versiunea originală în limba greacă spune ,,heterodocşi”.

[23] N.tr.: În opinia Mitropolitului Ierotei de Nafpaktou, ca şi a altor teologi ortodocşi de astăzi, după cele 7 Sinoade Ecumenice consemnate ca atare de istoria bisericească, au existat cel puţin 2 Sinoade care ar fi meritat titlul de Ecumenic: Sinodul I-II de la Constantinopol din 861, la care a luat parte Sfântul Fotie cel Mare, patriarhul Constantinopolului, pe care ei îl socotesc a fi cel de-al VIII-lea Sinod Ecumenic, şi Sinodul din 1351, la care s-a distins Sfântul Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului, şi care este socotit cel de-al IX-lea Sinod Ecumenic. Unul din principalele scopuri ale Sinodului din Creta ar fi fost, în opinia lui, să recunoască ecumenicitatea acestor două Sinoade.

[24] ,,Cineva îşi poate imagina Biserica universală ca fiind o comunitate, la diferite niveluri de plinătate, de organisme care sunt mai mult sau mai puţin în întregime biserici. ... Este o comunitate reală, realizată la felurite grade de densitate sau plinătate, de organisme, care toate, deşi unele mai pe deplin decât altele, au un caracter cu adevărat eclezial” (Francis A. Sullivan, S.J., ,,Semnificaţia declaraţiei Conciliului Vatican II că Biserica lui Hristos ‘subzistă în’ Biserica Romano-Catolică”, în Rene Latourelle, ed., Conciliul Vatican II: evaluare şi perspective după 25 ani (1962-1987), New York, Paulist Press, 1989, p. 283.

[25] Joseph Ratzinger, ,,Ecleziologia Conciliului Vatican II”, o prelegere ţinută la Congresul pastoral al Diocezei de Aversa, Italia, 15 septembrie 2001.