Despre site
 
Bine aţi venit pe acest site, unde puteţi găsi revista Catacombele Ortodoxiei a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, tipărită de Mânăstirea Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti cu binecuvântarea P.S. Flavian Ilfoveanul.
 
Primul număr al revistei a apărut în aprilie 1999. Ea s-a născut, în principal, din dorinţa de a vorbi credincioşilor români despre ecumenism şi roadele apostaziei de la Ortodoxie, tratând, de asemenea, subiecte de actualitate precum clonarea, eutanasia, renaşterea păgânismului în societatea contemporană etc.
 

 

--------------------

 

Teme principale in site
 

Chestiunea calendarului

Teme - Chestiunea calendarului

 

Eutanasie. Donare de organe

Stiri 78 2

 

Creştinism şi islamism

Cugetari 71 2

 

Homosexualitatea în lume

Dogma 45-1

 

--------------------

CHESTIUNEA CALENDARULUI

Sfintele Paşti şi reforma calendaristică ,,ortodoxă română”

(Studiu de cronologie şi calendaristică)

de dr. Vasile Gheorghiu

 

Note introductive

Sfintele Paşti sunt cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii. Ele ne amintesc de moartea şi învierea Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care Şi-a vărsat Sângele Său scump pe cruce pentru a ne mântui pe noi de sub tirania diavolului şi a păcatelor noastre şi a ne împăca iarăşi cu dumnezeirea, dându-ne tot harul Său pentru a putea duce o viaţă nouă, în dreptate şi sfinţenie, spre a ne atinge cât mai deplin scopul vieţii noastre, dobândirea unei vieţi în veci fericite la Dumnezeu.

Sfintele Paşti au fost de mult prefigurate, în timpurile Testamentului Vechi, prin jertfirea unui miel în ziua de Paşti a iudeilor. Mielul pascal al iudeilor le amintea lor numai de scăparea lor vremelnică de sub îngerul morţii, când aveau să iasă din sclavia Egiptului. Moartea şi învierea Domnului nostru Iisus Hristos, adevăratul nostru Miel pascal, ne aminteşte nouă de Cel care ne-a scăpat pe noi pentru totdeauna din ghearele morţii celei veşnice la o viaţă în veci fericită la Domnul.

Paştile iudeilor trebuiau serbate în fiecare an în seara când luna plină de primăvară îşi revărsa lumina sa asupra lumii acesteia. Paştile creştine trebuiesc serbate în fiecare an în dimineaţa zilei de duminică, care urmează imediat după luna plină de primăvară. Ambele sărbători, tipul din Testamentul Vechi, şi împlinirea lui din Testamentul Nou, sunt legate aşadar şi de zilele lumii acestea şi în acelaşi timp şi de cei doi luminători mari ai ei, de lună şi de soare, care în regularitatea lor neîntrecută, cu care îşi fac cursul de mii de ani încoace, trebuie să ne servească nouă ca marele ceas al lumii, după care trebuie să ne orientăm.

[...]

 

Paştile creştine şi data serbării lor

Vineri, în ziua de 14 Nisan, când iudeii junghiau la templul din Ierusalim mieii lor pascali, ziua care coincide cu ziua de 7 aprilie a anului 30 al erei creştine, Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul nostru Miel pascal, Se jertfeşte pe cruce vărsându-Şi preascump Sângele Său şi murind pentru mântuirea întregii omeniri[1].

Dumnezeu însă nu putea ca să-L lase pe Dreptul Său ca să vadă putrejunea. Domnul Iisus Hristos învie din morţi a treia zi, în dimineaţa zilei de 16 Nisan, care era o zi de duminică (,,întâia zi a săptămânii”), într-un trup mărit şi Se arată apostolilor şi învăţăceilor Săi[2].

În amintirea operei măreţe de mântuire săvârşite de Domnul Iisus Hristos şi a măritei Lui învieri din morţi, apostolii şi învăţăceii Lui obişnuiesc să serbeze din tot începutul, în ziua întâia a săptămânii, amintirea învierii Lui. Ei se adună în această zi pentru a frânge împreună pâinea şi a bea vinul euharistic, potrivit cu dorinţa pe care Şi-a exprimat-o Domnul Iisus Hristos Însuşi cu ocaziunea ultimei Sale Cine de taină[3].

Când se împlinesc 50 de zile de la învierea din morţi a Domnului, care între timp (la 40 de zile) Se înălţase la cer, în ziua Rusaliilor, care era de asemenea o zi întâi a săptămânii sau, după cum îi zice încă Apostolul Ioan, o zi de duminică (κυριακη ημερα, dies dominica)[4], apostolii se adună din nou pentru a serba amintirea Domnului lor. Duhul Sfânt, Duhul mângâierii şi al adevărului, Se pogoară asupra lor în chip de limbi de foc, de le luminează minţile şi le întăreşte voia pentru ca să poată înţelege cât mai deplin ceea ce Domnul a făcut pentru mântuirea omenirii, şi lepădând orice frică să predice tuturor cu toată îndrăzneala vestea de mântuire. Înzestraţi fiind în acelaşi timp cu darul extraordinar de a vorbi în limbi străine încă neînvăţate către mulţimea adunată din toate părţile lumii în Ierusalim, ei dobândesc încă în aceeaşi zi pentru Hristos un număr de 3.000 de credincioşi şi aşa se pune baza pentru existenţa primei Biserici creştine, Biserica mamă din Ierusalim[5].

Când s-a înnoit anul şi iudeii îşi serbau din nou Paştile lor, apostolii şi credincioşii din Ierusalim au socotit că trebuie să-şi reamintească şi ei, cu înnoit şi profund devotament, moartea şi Învierea Domnului lor Iisus Hristos. Tot aşa vor fi făcut şi în anii următori. Din primăvara anului 58 d.Hr., avem în Noul Testament următoarea mărturie: când se întorcea dintr-a treia călătorie misionară, Apostolul Pavel a petrecut timpul azimelor în Filipi[6]. Paştile iudeilor (14 Nisan) cădeau în acest an în ziua de 28 martie, într-o zi de marţi. Sărbătoarea azimelor s-a încheiat 8 zile mai în urmă, la 5 aprilie, într-o zi de miercuri.

În timpul acesta, apostolul va fi serbat cu credincioşii din Filipi Paştile creştine. Dar nu le va fi putut serba nici în ziua de joi, în ziua de 16 Nisan, pentru că Domnul în ziua de joi încă nu murise pe cruce, ci Îşi serba Cina Sa cea de taină. Ei nu vor fi serbat Paştile nici vineri, pentru că Domnul într-o zi de vineri a murit. Nici sâmbătă nu le vor fi serbat, ci vor fi aşteptat ,,ziua întâia a săptămânii”, ziua de duminică, pentru ca într-această zi, în înnoirea sufletelor lor, să serbeze amintirea Învierii Domnului lor. După încheierea zilelor azimelor iudaice şi anume joi dimineaţa apostolul s-a îmbarcat şi a plecat spre Troas. Vântul le era de astădată potrivnic. Abia după 5 zile au putut să ajungă la Troas. Va fi fost luni seara. În Troas apostolul rămâne de astădată 7 zile. În ultima zi înainte de plecare, apostolul le vorbeşte credincioşilor din Troas până la miezul nopţii, serbând împreună cu dânşii frângerea pâinii. Ziua aceasta era o zi de duminică. Luca o numeşte cu cuvinte exprese încă întâia zi a săptămânii (εν τη μια των σαββατων). A doua zi dimineaţa apostolul pleacă din Troas. Era o zi de luni[7].

Precum în timpul apostolic Învierea Domnului a fost serbată întotdeauna într-o zi de duminică, şi anume în acea duminică care cădea în cadrele celor 8 zile ale sărbătorii azimelor iudaice, dar nu coincidea cu însăşi ziua de Paşti (14 Nisan) a iudeilor, tot aşa vor fi serbat şi credincioşii timpurilor următoare Paştile creştine în duminica care urma imediat după luna plină de primăvară, dar nu deodată cu Paştile iudeilor. În acele cazuri însă, când Paştile iudeilor (14 Nisan) vor fi căzut într-o zi de duminică, credincioşii nu serbau Paştile creştine în aceeaşi duminică, ci aşteptau proxima zi de duminică, având în vedere faptul că Domnul a înviat din morţi nu în însăşi ziua de 14 Nisan, ci mai pe urmă.

Din felul acesta de serbare al Paştilor creştine se desprinde că Paştile creştine, deşi îşi aveau tipul lor în Paştile iudeilor, totuşi fiind desăvârşirea lor, nu erau strict legate de Paştile iudeilor, ci trebuiau ca să-şi păstreze faţă de acestea toată independenţa pe care le-a dat-o Însuşi Domnul Iisus Hristos în urma faptului că a înviat din morţi nu chiar în ziua de 14 Nisan, ci în duminica următoare.

 

Serbarea Paştilor creştine în Orient şi în Occident până la Sinodul din Niceea (325 d. Hr.)

Procesul de emancipare al Paştilor creştine de ziua de Paşti a iudeilor (14 Nisan) şi stabilizarea lor pe o zi de duminică, şi anume pe acea zi de duminică ce urmează după luna plină de primăvară şi aşadar şi după echinocţiul de primăvară, nu s-a făcut însă fără de grele lupte interne. Biserica a trebuit să lupte atât pentru menţinerea zilei de duminică ca zi în care se cuvine creştinilor ca să-şi serbeze Paştile lor, cât şi pentru fixarea lunii noi pascale după echinocţiul de primăvară.

Pentru menţinerea zilei de duminică ca zi de Paşti, Biserica a trebuit să lupte împotriva creştinilor din Asia proconsulară, care, bazaţi pe o tradiţie pe care au primit-o de la însuşi Apostolul Ioan, serbau în secolul al II-lea d.Hr. Paştile totdeodată cu iudeii. Aceşti creştini serbau, adică în ziua de 14 Nisan, ,,Paştile răstignirii” (πασχα σταυρωσιμον), iar 3 zile mai în urmă, în ziua de 16 Nisan, ,,Paştile învierii” (πασχα αναστασιμον), fără privire dacă ziua săptămânală în care ar fi căzut era o zi de duminică sau ba. Ei au fost numiţi quartodecimani.

Străduinţele Romei de a-i îndupleca să primească şi ei practica Bisericii universale, serbând Paştile alături de întreaga Biserică numai într-o zi de duminică, noi le cunoaştem din Istoria Bisericească a lui Eusebiu de Cesareea[8]. Ele nu au avut rezultatul dorit. Totuşi, cu vremea, această practică quartodecimană se stinge. Creştinii din Asia acceptă şi ei ca să serbeze Paştile într-o zi de duminică, alături de creştinii de pretutindeni.

În Patriarhatul Antiohiei (Siria, Mesopotamia şi o parte a Ciliciei) apar însă, încă în cursul secolului al III-lea, alţi creştini iudaizanţi, care se ţin şi ei strict legaţi de Paştile iudeilor. Ei drept că nu mai serbau Paştile creştine în oricare zi a săptămânii ca iudeii, ci numai într-o zi de duminică, dar nu voiau să se îndepărteze întru nimic de săptămâna azimelor iudaice. Paştile le serbau în duminica din săptămâna azimelor iudaice chiar şi atunci când iudeii, urmând unui calcul greşit, ajunseseră în trista situaţiune ca să-şi serbeze Paştile şi azimele lor încă înainte de ziua echinocţiului de primăvară. Din cauza aceasta, creştinii aceştia erau numiţi protopashiţi. Ei serbau Paştile încă înainte de data cuvenită lor.

Biserica a avut grijă ca să-şi apere faţă de aceşti creştini rătăciţi punctul său de vedere, accentuând că Paştile creştine trebuiesc serbate numai după ce soarele şi luna au trecut prin punctul echinocţial de primăvară, şi condamnând în acelaşi timp practica eronată a protopashiţilor. Practica acestora era eronată din motivul că dacă nu se ţinea seama de ziua echinocţială, ei serbau Paştile uneori înainte de echinocţiu, şi atunci rezultă că în acelaşi an solar dânşii serbau Paştile de două ori, şi anume odată la începutul şi a doua oară la sfârşitul aceluiaşi an solar, iar în anul următor ei nu le mai serbau deloc, ceea ce nu se cuvenea în vederea marii sărbători a Învierii Domnului, care trebuia sărbătorită în fiecare an o dată în mod deosebit de solemn[9].

Dar chiar şi între creştinii cei buni s-au ivit unele diferenţe cu privire la ziua serbării Paştilor. Atât Biserica din Alexandria, cât şi cea din Roma stăteau neabătut pe punctul de vedere că Paştile creştine trebuiesc serbate numai după echinocţiul de primăvară şi anume în duminica care urmează imediat după luna plină de primăvară. Şi totuşi Paştile unora nu coincideau întotdeauna cu Paştile celorlalţi, şi anume din următoarele cauze:

 

a) echinocţiul alexandrinilor era fixat în ziua de 21 martie, pe când echinocţiul romanilor era socotit cu 3 zile mai înainte, în ziua de 18 martie;

b) alexandrinii se foloseau la socotirea zilei de Paşti (pentru a cunoaşte vârsta lunii) de un ciclu lunar de 19 ani, pe când romanii se foloseau de un ciclu lunar de 16, iar mai pe urmă de 84 ani, care nu erau în măsura ca să redea tot atât de exact vârsta lunii;

c) alexandrinii obişnuiau să serbeze Paştile în duminica care urma imediat după luna plină de 14 zile, pe când romanii obişnuiau să mute serbarea Paştilor pe duminica următoare în caz că s-ar fi întâmplat ca luna plină de 15 zile să cadă într-o zi de sâmbătă sau duminică[10].

 

Serbarea Sfintelor Paşti, sărbătoarea cea mai mare a creştinătăţii întregi, la diferite date lunare a făcut că în sânul creştinilor nu o dată s-au ivit neînţelegeri, mai ales în regiunile limitrofe, unde practica orientală se lovea de cea occidentală sau şi viceversa. Faptul acesta punea Biserica în lumină puţin favorabilă, mai ales faţă de lumea păgână de pe atunci, şi încuraja mult pe duşmanii credinţei creştine ca să-şi bată joc de religiunea creştină. În aceste condiţiuni reprezentanţii Bisericii aveau îndatorirea morală ca să se gândească a lua măsuri cât mai grabnice şi mai efective pentru a ajunge la un cât mai deplin acord pe chestia serbării zilei de Paşti.

Sinodul din Arelate (Artes) în Galia, care s-a ţinut la anul 314 d.Hr., a decretat în primul canon că Paştile trebuiesc serbate în toată lumea (per omnem orbem) la aceeaşi dată lunară. Totdeodată Sinodul însărcinează pe episcopul de pe atunci al Romei, Silvestru, ca să ia înţelegere în această direcţie cu toţi episcopii lumii.

 

Serbarea Paştilor creştine în Orient şi în Occident de la Sinodul din Niceea (325 d.Hr.) până la finea secolului al VIII-lea

Câţiva ani mai în urmă, la anul 325 d.Hr., se serbează în Niceea Bitiniei primul Sinod Ecumenic. La acesta iau parte 318 episcopi. Sinodul este prezidat de însuşi împăratul Constantin cel Mare. Dezbaterile acestui Sinod noi nu le avem. Totuşi din scrisoarea enciclică, pe care Sinodul o scrie[11], precum şi din scrisoarea enciclică a împăratului Constantin cel Mare însuşi[12] rezultă, în mod neîndoielnic, că Sinodul din Niceea a luat în discuţiune şi chestiunea Paştilor. Mai mult decât atâta. Din scrisorile de mai sus se desprinde totdeodată că cu toţii au căzut de acord (Părinţii din Siria s-au supus) asupra următoarelor puncte:

 

a) Biserica întreagă va serba de acum înainte Paştile la aceeaşi dată lunară atât în Orient, cât şi în Occident;

b) Este nedemn de a urma datina (calculul) iudeilor, care serbează Paştile lor uneori în mod eronat încă înainte de echinocţiul de primăvară;

c) Biserica va continua ca să serbeze Sfintele Paşti ,,după o orânduire mai dreaptă, pe care a primit-o şi a ştiut-o păzi, nealterată, încă din ziua patimilor Domnului şi până în prezent”.

 

Cu acestea s-a zis că datina de până atunci a Bisericii universale de a serba Sfintele Paşti în duminica întâia de după luna plină de primăvară, luna care urmează imediat după echinocţiu, a aflat deplina aprobare a Sinodului din Niceea. Cu acestea, Sinodul a dezaprobat însă serbarea Paştilor înainte de echinocţiu şi pe cea deodată cu iudeii. Cine susţine că Părinţii din Niceea ar fi stabilit ca Paştile creştine să fie serbate întotdeauna în urma Paştilor iudaice se află în contradicţie cu ceea ce ştim că s-a hotărât atunci. Căci ,,a nu serba Paştile creştine deodată cu iudeii” nu înseamnă a le serba numaidecât în urma lor, ci înseamnă a nu le serba în aceeaşi zi în care iudeii serbează Paştile lor, adică în ziua de 14 Nisan. Paştile noastre pot să urmeze, dar pot să şi preceadă data de 14 Nisan a iudeilor. Această interpretare ni se impune şi prin faptul că se zice că creştinii trebuie să urmeze ,,o altă orânduire, care este mai bună şi mai dreaptă decât cea a iudeilor şi pe care noi am primit-o de la străbuni”.

Orânduirea aceasta, mai bună şi mai dreaptă decât a iudeilor, înseamnă că creştinii s-au emancipat din tot începutul în ce priveşte ziua serbării Sfintelor Paşti de Paştile iudeilor. Mai mult decât atât. Cunoscut fiind şi faptul că uneori s-au ivit diferenţe de calcul între Orient şi Occident, Părinţii din Niceea însărcinează pe episcopul din Alexandria, vechiul sediu al astronomiei, ca pe viitor să fixeze dânsul pe cale astronomică din an în an ziua Sfintelor Paşti şi să o comunice de cu bună vreme întregii Biserici. Însărcinarea aceasta a episcopului din Alexandria rezultă din scrisoarea pe care o scrie episcopul de mai târziu, Chiril din Alexandria (412-444), zicând[13]: ,,Cu aprobarea Sinodului Ecumenic (din Niceea) s-a făcut hotărârea ca Biserica Alexandrină, dat fiind că excelează prin astfel de cunoştinţe, în fiecare an, să arate prin scrisori celei din Roma în care zi a calendelor sau a idelor ... trebuie să se serbeze Paştile, pentru ca prin autoritate apostolică Biserica întreagă să primească ştire despre ziua cea sigură şi incontestabilă a Paştilor”.

Faptul acesta se mai certifică şi prin scrisoarea episcopului roman Leon I către împăratul Marcian[14]. Faptul însuşi arată că Părinţilor din Niceea le-a plăcut mai mult practica alexandrină decât cea romană de a fixa ziua de Paşti şi ne este totdeodată o dovadă în plus că ei nu au avut intenţiunea ca să facă Paştile creştine dependente de Paştile iudeilor. Episcopul Mediolanului, Ambrozie, ne mai spune că Părinţii din Niceea au aprobat chiar şi ciclul lunar de 19 ani al alexandrinilor (eneadecaetirida)[15].

Scopul înalt pe care l-au urmărit Părinţii din Niceea a fost atins, dar numai după multă vreme şi grele străduinţe. Biserica a trebuit să lupte încă lungă vreme şi din răsputeri pentru a putea înfrânge ignoranţa şi răutatea, mai ales a acelora care erau instigaţi de către iudeii cei necredincioşi.

La răsărit quartodecimanii, câţi mai rămăseseră răzleţi, şi tot aşa protopashiţii nu voiră să se supună hotărârii Sinodului din Niceea. De aceea Părinţii care se adunară câţiva ani mai în urmă, la anul 341 d.Hr., în Sinodul din Antiohia se văzură nevoiţi ca să ia măsuri severe împotriva celor recalcitranţi, stabilind în canonul 1 următoarele:

,,Toţi cei ce îndrăznesc a dezlega hotărârea Sfântului şi Marelui Sinod, cel adunat în Niceea, în fiinţa bunei cinstiri a preaiubitorului de Dumnezeu împăratului Constantin, pentru sfânta sărbătoare cea mântuitoare a Paştilor, să fie neîmpărtăşiţi, şi lepădaţi de Biserică de vor stărui împotrivindu-se mai cu prigonire celor bine dogmatisite. Şi acestea să fie zise pentru mireni. Iar dacă vreunul dintre proestoşii Bisericii, episcop, sau prezbiter, sau diacon după hotărârea aceasta ar îndrăzni pentru răzvrătirea popoarelor şi tulburarea Bisericilor, a se osebi, şi cu iudeii a săvârşi Paştile, pe acesta Sfântul Sinod din dată acum străin de Biserică l-a judecat, ca pe unul ce nu numai luişi s-a făcut pricinuitor de păcat, ci şi multora de stricăciune şi de răzvrătire. Şi nu numai pe unii ca aceştia îi cateriseşte de liturghie, ci şi pe cei ce vor cuteza a se împărtăşi cu aceştia după caterisire”[16].

Cu multă durere sufletească trebuie să spunem însă, că cu toate că s-au luat aceste măsuri atât de severe, totuşi certurile şi dezbinările din cauza serbării zilei de Paşti, sărbătoarea care ar trebui să ne unească şi să ne grupeze pe toţi în jurul aceluiaşi steag biruitor al creştinătăţii, nu au încetat nici pe viitor. Încă în a doua jumătate a secolului al IV-lea, Epifanie[17], episcopul din Salamis, ne spune că astfel de rătăciţi încă tot mai există. ,,Dar – adaugă – ei sunt dezbinaţi întreolaltă, căci unii serbează Paştile deodată cu iudeii în ziua de 14 Nisan, chiar şi atunci când această zi este pusă înainte de echinocţiu, alţii în ziua de 25 martie şi iarăşi alţii la luna plină cea mai apropiată de 25 martie”.

Dar şi în sânul Bisericii unii continuă a socoti Paştile altfel decât cum s-a hotărât în Sinodul din Niceea. Sinodul a aprobat computul pascal al alexandrinilor, care avea la baza sa ciclul lunar de 19 ani, şi l-a impus întregii Biserici. Cu toate acestea Biserica din Roma socoteşte şi pe viitor ziua de Paşti în alt fel, urmând ciclului vechi lunar de 16, respectiv 84 ani. Învăţatul Muratori, care a trăit în secolul al XVIII-lea, a descoperit de fapt în Biblioteca Ambroziană din Mediolan o tabelă veche pascală alcătuită în baza unui ciclu de 84 ani pentru anii 298-381 d.Hr.[18].

Tabela ne arată următoarele:

 

1) Paştile sunt calculate după epactele (vârsta) lunii şi după ziua săptămânală din 1 ianuarie;

2) Lunile noi sunt arătate mai degrabă decât după calculul alexandrinilor;

3) Echinocţiul este pus în 18 martie, pe când alexandrinii îl stabiliseră în ziua de 21 martie. În fine

4) Pentru cazul că luna plină pascală cădea într-o zi de sâmbătă, Paştile nu se serbau chiar a doua zi, precum obişnuiau să facă alexandrinii, ci abia o săptămână mai târziu.

 

De fapt Paştile anilor 326, 330, 333, 340, 341, 343 şi 360 au fost serbate în Roma la altă dată decât în Orient. Numai Ambrozie din Mediolan se ţinea de practica alexandrină şi serba deodată cu aceştia Paştile[19].

Sinodul din Sardica (343-344) reuşeşte să facă o nouă înţelegere între romani şi alexandrini pe chestia serbării Paştilor: ambele părţi se obligă pentru 50 de ani de a serba Paştile în aceeaşi zi.

Dar nici acest acord nu se ţine în seamă lungă vreme.

La anul 387 d.Hr., romanii serbaseră Paştile în ziua de 21 martie. Alexandrinii însă hotărâseră ca să serbeze Paştile o lună mai târziu, şi anume în ziua de 25 aprilie, pentru că ziua de 21 martie era chiar ziua echinocţială. Împăratul Teodosie I (379-395) cere lămuriri de la episcopul Alexandriei, Teofil (385-412) şi-l roagă ca să-i prezinte o tabelă pascală. Tabela pascală s-a pierdut. Dar noi avem prologul pe care l-a adresat împăratului. Din el desprindem că diferenţa de calcul provine din cauza echinocţiului. Romanii îl pun în ziua de 18 martie, alexandrinii în ziua de 21 martie. Aşa fiind, luna plină care precede zilei de 21 martie, ziua echinocţiului de primăvară, aparţine după vederile alexandrinilor încă anului trecut şi nu se cuvine ca Paştile să se serbeze de 2 ori pe an. Tabela începea cu anul 380 d.Hr.. Anul este anul prim al unui nou ciclu lunar de 19 ani. În tabelă erau arătate toate lunile noi precum şi duminica Paştilor pentru un număr de 100 ani[20].

Chiril cel Mare, urmaşul lui Teofil pe tronul episcopal al Alexandriei (412-444), la rândul său, continuă tabela pascală a lui Teofil pentru 5 cicluri de câte 19 ani, aşadar pentru 95 ani, şi anume de la anul 436/437 până la 530/531, corectând încâtva ciclul lunar şi stabilind şi regula că Paştile trebuie serbate în interval de 5 săptămâni, adică între 22 martie şi 25 aprilie, pentru că cel mai timpuriu termen pascal este acela când luna plină de după echinocţiul de primăvară cade chiar în ziua echinocţiului şi într-o zi de sâmbătă. A doua zi, duminica, la 22 martie se pot serba Paştile. Termenul cel mai târziu intervine în cazul când în ziua echinocţiului cade ultima zi a lunii vechi şi această zi este o zi de duminică. Atunci Paştile trebuie serbate o lună mai târziu, ceea ce face 30 + alte 6 zile săptămânale până la proxima zi de duminică, aşadar în ziua de 25 aprilie.

Nu putem ca să nu notăm la acest loc că regula aceasta pe care a stabilit-o Chiril cel Mare are două laturi, una care trebuie să rămână pentru totdeauna bine stabilită în ce priveşte fixarea zilei de Paşti, şi alta care numai în anumite condiţiuni poate să rămână stabilită, dealtcum însă trebuie rectificată. Latura dintâi, care rămâne valabilă, consistă în faptul că ziua Paştilor creştine trebuie să fie serbată în duminica de după luna plină de primăvară. În condiţiunile acestea, ziua de Paşti trebuie să se mişte din cauza ciclului lunar în cadrele unui răstimp de 5 săptămâni sau 35 zile, începând cu ziua întâia de după echinocţiu şi până după proxima lună plină, în duminica săptămânii a 5-a de după echinocţiu.

Latura a doua o prezintă termenii ficşi 22 martie-25 aprilie. Termenii aceştia pot să rămână valabili numai câtă vreme ziua precedentă de 21 martie este de fapt ziua echinocţiului de primăvară. Dar dacă ziua de 21 martie încetează de a mai fi ziua echinocţială, atunci nu are nici un rost de a mai rămâne strict legat de termenii de mai sus, pentru că Sinodul din Niceea a aprobat nu chiar aceşti termeni, ci numai practica alexandrină cu privire la serbarea zilei de Paşti. Şi noi am arătat mai sus că alexandrinii obişnuiau a serba Paştile chiar a doua zi după echinocţiul de primăvară, dacă erau date celelalte 2 condiţiuni. Aşa fiind, vom trebui să zicem că este numai în înţelesul Părinţilor de la Niceea dacă, în acele cazuri când echinocţiul de primăvară s-ar muta cumva în cursul veacurilor pe altă zi din martie sau altă lună, oricare ar fi, ziua Paştilor i-ar urma, pentru ca la caz dat Paştile să poată fi serbate chiar a doua zi după echinocţiu.

Vom auzi mai târziu că regula stabilită de Chiril cel Mare a fost socotită deplin valabilă în Biserică şi a fost aplicată în computul pascal, dar nu după spiritul, ci numai după litera ei. Şi aşa s-a făcut că soarta zilelor de Paşti a rămas dependentă de datele de mai sus ale calendarului iulian, în loc ca să fie dependentă numai simplu de echinocţiul astronomic. Urmarea este că noi am ajuns cu vremea alături de calendarul iulian, ca să serbăm Paştile la distanţă tot mai îndepărtată de echinocţiul de primăvară. Atunci însă, când echinocţiul de primăvară va putea fi readus iarăşi la data de 21 martie şi se vor lua măsuri ca să şi rămână fixat la această dată, regula lui Chiril cel Mare va intra întru toate drepturile sale şi anume de astă dată în măsură deplină.

În urmele lui Chiril cel Mare calcă şi monahul egiptean Anianus, care a trăit de asemenea în secolul al V-lea. El îmbină ciclul lunar de 19 ani cu cel solar de 28 ani într-un mare ciclu pascal de 532 (= 19 x 28) ani. Ciclul este numit perpetuu, pentru că după trecerea unei serii de 532 ani atât lunile noi, cât şi zilele săptămânale ale anilor se repetă din nou, exact în aceeaşi ordine. Consecinţa este că şi duminicile Paştilor revin din nou la aceleaşi date lunare[21].

Şi în Occident s-au alcătuit în decursul vremurilor tabele pascale. Dar ele nu şi-au atins nici pe departe scopul ca să fixeze data Paştilor, în mod ireproşabil, aşa precum făceau tabelele alexandrine[22].

Amintesc tabela pascală a lui Hippolit, care a fost alcătuită în baza unui ciclu lunar de numai 16 ani. Ea începea cu anul 1 al domniei împăratului Severus (222 d.Hr.)[23]. Alt ciclu vechi roman este ciclul cel de 84 ani[24]. Ciclurile acestea nu sunt însă în măsură ca să fixeze bine ziua de Paşti, pentru că lungimea factică a anilor solari nu se acoperă pe deplin cu lungimea lunaţiunilor din acest răstimp.

Computul pascal al latinilor se apropie mult de cel al alexandrinilor abia din vremurile lui Victor din Aquitania înainte. Acesta acceptă cu mici modificări, la anul 457 d.Hr., ciclul mare de 532 ani al lui Anianus. O diferenţă între data Paştilor sale şi cele alexandrine se iveşte numai în cazuri foarte rare şi este cel mult de o săptămână. Într-un şir de 532 ani se pot întâmpla numai 32 cazuri de felul acesta[25].

Dar abia Dionisie Exiguul care a trăit în Roma, fiind abatele unei mânăstiri, şi a murit între anii 536-556, are meritul incontestabil de a fi alcătuit pentru latini o tabelă pascală care se acoperă pe deplin cu tabelele alexandrine. Ea este alcătuită în baza ciclului vechi alexandrin de 19 ani pentru 95 ani, şi anume de la 532-626. Ea aduce deplină uniformitate în ce priveşte computul pascal între latini şi alexandrini. În legătură cu această tabelă pascală Dionisie Exiguul ştim că este şi creatorul erei creştine[26].

Cum era creştină a lui Dionisie Exiguul a fost acceptată în întreg Occidentul, era de la sine înţeles că împreună cu ea a fost acceptat şi calculul pascal alcătuit de dânsul.

În secolul al VII-lea, calculul pascal al lui Dionisie Exiguul a fost continuat de la anii 627-721 de Isidor de Sevilla († 636). În secolul al VIII-lea, de Beda Venerabilul (674-735) şi anume de la anii 532-1063. La baza acestor lucrări pascale stă ciclul vechi alexandrin de 532 ani.

Tabelele pascale ale acestora au fost continuate până la anul 1633 d.Hr. de Ioan Noviomagus (Bronchorst), care a trăit la începutul secolului al XVI-lea (1537).

Aşa se face că canonul pascal al lui Dionisie Exiguul, care este numai o copie a canonului pascal alexandrin, a rămas cu vremea biruitor în întreg Occidentul. Urmarea a fost că de la Carol cel Mare (768-814) şi până în timpurile lui Grigorie al XIII-lea, Papa Romei (1572-1585), 8 secole de-a rândul, Paştile creştine au fost serbate pretutindeni în Orient şi în Occident la aceeaşi dată[27].

Între timp Biserica Orientală îşi dădea toată silinţa ca să poată rămâne cu computul său pascal la înălţime.

S-a observat adică, că echinocţiul repăşeşte din secol în secol de la data de 21 martie a calendarului iulian. Dar cum această repăşire era numai lentă şi în timpurile cele vechi, fiind numai de 1, 2, 3 zile, nu se resimţea atât de tare în viaţa cea de toate zilele, ca mai târziu, nu existau încă motive destul de puternice pentru a reforma calendarul iulian în aşa fel ca echinocţiile să poată fi readuse şi fixate la data de mai înainte, adică 21 martie.

Dar cum alături de repăşirea echinocţiului s-a constatat că şi luna pe cer rămâne din ce în ce tot mai mult îndărătul datelor tabelare pascale, cei care s-au mai ocupat cu chestiunea fixării zilei de Paşti nu au fost în măsură ca să cerceteze cauzele repăşirii lunii pe cer, ci s-au mulţumit a face numai unele corecturi ciclului lunar, adeseori numai în măsură prea insuficientă. S-a admis adică, ca de la data lunii noi de primăvară, cum se arăta ea pe cer, să treacă încă 2, 3, 4 zile până la 22 martie, pentru a fi luată abia acum, la vârsta aceasta înaintată, în considerare ca lună plină pascală.

S-a admis vârsta tot mai mare a lunii înainte de 22 martie, pentru că ea trebuia să compenseze încâtva şi repăşirea tot mai mare a echinocţiului astronomic de primăvară.

În acest înţeles încă celebrul reprezentant al computului pascal alexandrin din secolul al VII-lea, Maxim Mărturisitorul († 662), în străduinţele sale de a afla cheia pentru stabilirea datei lunare a duminicii de Paşti, crede că trebuie să transpună începutul anului bisericesc la 1 aprilie[28].

În aceeaşi vreme şi autorul anonim al Cronicii pascale[29], care era un contemporan al împăratului Heraclie (610-641), crede că trebuie să-şi înceapă anii erei sale ,,constantinopolitane” sau ,,bizantine” chiar cu ziua echinocţiului de primăvară, ziua de 21 martie[30]. Anii ciclului său lunar nu mai merg paralel cu anii ciclului lunar de mai înainte al alexandrinilor (şi al romanilor), ci se deosebesc de ei cu 3 unităţi. Acest nou ciclu lunar a fost numit, pentru a-l deosebi de cel alexandrin, ,,ciclul lunar constantinopolitan”. Totuşi saltul lunii, pe care în urma reformei făcute ar fi trebuit să-l pună cu 3 unităţi mai înainte, aşadar după anul XVI al ciclului lunar, nu-l strămută, ci îl păstrează după ciclul al XIX-lea al lunii la fel, cum era aranjat şi în ciclul lunar alexandrin[31]. Epacta şi temelia lunii însă nu mai arată epacta din 31 decembrie şi temelia din 1 ianuarie, ca la alexandrini, ci epacta din ziua precedentă de 30 decembrie şi temelia din 31 decembrie. El le face aşadar ca să repăşească cu 1 zi, pentru că ciclul lunar din timpurile Sinodului din Niceea (325) şi până în vremurile sale, timp de 304 ani, repăşise de fapt cu 1 zi.

Încă înainte de finea secolului al VII-lea, computul pascal este supus unor noi modificări şi primeşte o formulare pe care o aflăm aproape neschimbată la pascaliologii greci ai Evului Mediu.

Andrei, arhiepiscopul Cretei, numit şi ,,Criteanul” († după 726 d.Hr.), transpune începutul anului erei constantinopolitane de la 21 martie pe ziua de 1 septembrie (următor). Anii ciclului solar încep însă cu 1 octombrie precedent. Anii ciclului lunar cu 1 ianuarie. Indicţiunile (cicluri de câte 15 ani) de la 1 septembrie. Anii erei constantinopolitane se împărţesc prin 28, 19 şi 15, pentru a putea afla anul ciclului solar, lunar şi indicţional. În acest fel, ,,Criteanul” caută, cel puţin în parte, ca să compenseze diferenţa echinocţială şi cea lunară (astronomică) de pe vremurile sale. În urma reformelor făcute de ,,Criteanul”, computul său pascal diferă de cel al Cronicii pascale. Deosebirea consistă mai ales în faptul că ,,Criteanul” are în calculele sale un adaus de 6 zile pe care le numeşte ,,zile din veacuri” (απ αιωνων), cu ajutorul cărora crede că trebuie să fixeze data Paştilor legale. Temeliile lunii le află în chipul următor: multiplică ciclul lunar cu 11, adaugă productului 3, iar suma o împărţeşte prin 30. Restul din această împărţire arată temelia lunii. Adausul acestor 3 zile are orişicum menirea ca să compenseze diferenţele de pe atunci cu cerul. Nici temelia ,,Criteanului” nu se acoperă cu cea a Cronicii pascale, pentru că aceasta adaugă la epactele lunii +1, pe când ,,Criteanul” adaugă la aceleaşi epacte +3[32].

Notez că reforma făcută de Andrei Criteanul a fost acceptată fără schimbare şi de pascaliologii de mai târziu Mateiu Blastares şi de toţi ceilali pascaliologi ai Răsăritului din secolul al XIV-lea[33].

În baza acestui sistem de comput pascal ,,constantinopolitan” s-au alcătuit pentru trebuinţele practice ale Bisericii şi tabele pascale perpetue, care aveau menirea ca să arate datele pascale pentru toate vremurile. Ele arată pentru fiecare an data lunară a duminicii de Paşti. La baza lor au şi ele ciclul solar de 28 ani şi ciclul lunar de 19 ani. Productul lor face o serie de 532 ani. Dintr-o serie de 532 ani în altă serie datele lunare ale duminicilor de Paşti se repetă în aceeaşi ordine. Una dintre aceste tabele este cea ,,a Părinţilor”. Ea a fost alcătuită în secolul VIII. Pe aceasta ne-o comunică pascaliologul Mateiu Blastares de mai târziu[34]. Altă tabelă pascală perpetuă este cea a Sfântului Ioan Damascenul. Pe aceasta ne-o comunică pascaliologul Isaac Arghirul de mai târziu[35]. Faţă de computul pascal al lui Andrei Criteanul tabelele acestea prezintă numai inovaţiunea că temeliile ciclului lunar XVII, XVIII şi XIX sunt cu 1 mai mari decât cele ale ,,Criteanului”.

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 116/Almanah 2018

 

 

[1] A se vedea Vasile Gheorghiu, Anul şi ziua morţii Domnului Iisus Hristos, Cernăuţi, 1925.

[2] Matei 28, 1 şi urm.; Marcu 16, 1 şi urm.; Luca 24, 1 şi urm.; Ioan 20, 1-21, 23 ş.a.

[3] Luca 22, 19 şi urm.

[4] Apocalipsis 1, 10.

[5] Faptele Apostolilor 2, 1 şi urm.

[6] Faptele Apostolilor 20, 6.

[7] Faptele Apostolilor 20, 7.

[8] Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, 4, 21, 26; 5, 23, 24 şi urm. (Migne, 20, 337, 392, 492, 493 şi urm.). Potrivit Popovici, op. cit., p. 156 şi urm.; Ginzel, op. cit., III, p. 214 şi urm..

[9] Cf. Popovici, op. cit., p. 162 şi urm.; Ginzel, op. cit., III, p. 216 şi urm..

[10] Cf. Popovici, op. cit., p. 170 şi urm..

[11] A se vedea Socrate, Istoria Bisericească, 1, 9 (Migne 67, 81, 84).

[12] Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, 3, 18-20 (Migne 20, 1073 şi urm.).

[13] În Prolog. pascal al lui Ciril din Alexandria, care a fost publicat de Petaviu (Doctrina temporum, t. II, Append., p. 502) şi Bucheriu (Doctrina temporum, p. 481). A se vedea Popovici, op. cit., p. 177.

[14] Leon cel Mare, Epist. 121 ad Marcian. de paschale (Migne 54, 1056).

[15] Ambrozie, Epist. (Migne 16, 1026 şi urm.).

[16] Canonul 1 al Sinodului din Antiohia, a se vedea Pidalion, Mânăstirea Neamţul, 1844, p. 275 (N.r.: 1841, p. 303).

[17] Epifanie, Hær. 50 (Migne 41, 884 şi urm.).

[18] Muratori, Anecdota ex Ambros. biblioth. codicibus. Cf. Popovici, op. cit., p. 181; Ginzel, op. cit., III, p. 238 şi urm..

[19] Ambrozie, Epist. ad episc. per Aemiliam (Migne 16, 1026 şi urm.). Cf. Popovici, op. cit., p. 183.

[20] Prologul este publicat de B. Krusch, Studien z. christ. mittelalt. Chronologie, Berlin, 1880, p. 220 şi urm.. Cf. Popovici, op. cit., p. 183 şi urm.; Ginzel, op. cit., III, p. 233.

[21] Cf. Popovici, op. cit., p. 189, 197; Ginzel, op. cit., III, p. 235 şi urm..

[22] Aşa Ginzel, op. cit., III, p. 236.

[23] Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, 6, 22 (Migne 20, 573, 576). A se vedea mai pe larg Popovici, op. cit., p. 163 şi urm.; Ginzel, op. cit., III, p. 236.

[24] A se vedea mai pe larg Ginzel, op. cit., III, p. 238 şi urm..

[25] A se vedea Popovici, op. cit., p. 189 şi urm.; Ginzel, op. cit., III, p. 245 şi urm..

[26] A se vedea Popovici, op. cit., p. 192 şi urm.; Ginzel, op. cit., III, p. 247 şi urm..

[27] Cf. Popovici, op. cit., p. 197; Ginzel, op. cit., III, p. 249 şi urm..

[28] Cf. Popovici, op. cit., p. 203.

[29] Publicată la Migne, 92, 69-1028.

[30] Abia mai târziu începutul acestei ere a fost transpus pe ziua de 1 septembrie următor.

[31] Dar pentru a compensa saltul lunii, el întrebuinţează în ciclul XVII, XVIII şi XIX nu epactele, ci temeliile sale.

[32] A se vedea mai pe larg Popovici, op. cit., p. 221 şi urm.. – Asupra motivelor din care Andrei Criteanul a ţinut ca să adauge 6 zile, numite de el ,,απ αιωνων”, pentru a putea socoti cât mai exact data Paştilor legale, se exprimă încă Isaac Arghirul, un pascaliolog din secolul al XIV-lea (a se vedea la Popovici, op. cit., p. 223). Ele sunt următoarele: echinocţiul astronomic (ideal), care trebuie să rămână la data de 21 martie, reclamă ca şi epacta lunii în această zi echinocţială să fie de 15 zile, aşadar lună plină. Dumnezeu, când a creat soarele şi luna, ziua era egală cu noaptea, va să zică soarele era în punctul echinocţial, iar luna stătea în opoziţiune cu soarele. Luna stă în opoziţiune cu soarele numai atunci când este plină. Luna avea aşadar în ziua creării sale o lună plină, cum este luna în momentul când are vârsta de 15 zile. Cum însă epactele lunare din ciclul I lunar pe vremea sa erau numai 15. Şi cum epactele lunare din ianuarie sunt aceleaşi ca şi în luna martie, Andrei Criteanul avea lipsă încă de 6 zile pentru a putea zice că în ziua de echinocţiu a fost odinioară, în ziua facerii, luna plină. Aceste 6 zile, adică de la 15-21 martie, Andrei le-a numit zilele ,,din veacuri (απ αιωνων)”. Aceste 6 zile îi trebuiau pentru a putea restabili, cel puţin în mod ideal, data echinocţiului astronomic de primăvară. – Cât priveşte ciclul I lunar, Andrei Criteanul zice că luna a început a circula din momentul când era plină şi avea aşadar vârsta de 15 zile. Cum însă temelia lunii în Cronica pascală era arătată numai cu 12 zile, ,,Criteanul” adaugă la ea +3 pentru a o ridica la măsura deplină de 15 zile, cum avea în ziua creării sale. Adausul de 3 zile se motivează iarăşi cu zilele facerii. Luna şi-a început cursul său abia în ziua a patra, aşadar cu 3 zile mai în urmă de ziua 1 a săptămânii, într-o zi de miercuri.

[33] Cf. Popovici, op. cit., p. 222.

[34] Reprodusă la Popovici, op. cit., p. 46.

[35] Reprodusă la Popovici, op. cit., p. 235.