Despre site
 
Bine aţi venit pe acest site, unde puteţi găsi revista Catacombele Ortodoxiei a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, tipărită de Mânăstirea Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti cu binecuvântarea P.S. Flavian Ilfoveanul.
 
Primul număr al revistei a apărut în aprilie 1999. Ea s-a născut, în principal, din dorinţa de a vorbi credincioşilor români despre ecumenism şi roadele apostaziei de la Ortodoxie, tratând, de asemenea, subiecte de actualitate precum clonarea, eutanasia, renaşterea păgânismului în societatea contemporană etc.
 

 

--------------------

 

Teme principale in site
 

Eutanasie. Donare de organe

Stiri 78 2

 

Creştinism şi islamism

Cugetari 71 2

 

Homosexualitatea în lume

Dogma 45-1

 

--------------------

Cine e online?

Avem 84 vizitatori și nici un membru online

DOCUMENTE ALE BISERICII

Îndrumări pastorale privind relaţiile şi slujirile ortodoxo-anglicane în America (1912)

Episcopul Rafail Hawaweeny despre anglicani şi botezul ortodox

 

Episcopul Rafail (Hawaweeny) de Brooklyn s-a născut pe 20 noiembrie 1860 la Beirut, Liban, din părinţi sirieni ortodocşi. El a primit educaţia primară şi liceală în şcolile parohiale din Damasc şi prima educaţie teologică la Şcoala Teologică din Halki a Patriarhiei Ecumenice. A studiat ulterior la Academia Teologică din Kiev, a slujit ca rector al Metocului Patriarhiei Antiohiei din Moscova şi a predat la Academia Teologică din Kazan.

În acest timp, comunitatea siro-arabă din SUA creştea repede. În acei ani, a luat fiinţă în New York o societate ortodoxă siriană filantropică, iar preşedintele ei, dr. Ibrahim Arbeely l-a contactat pe episcopul Rafail, pe atunci preot în Rusia, rugându-l să viziteze SUA. În 1895, părintele Rafail a fostAlmanah 2014 10 numit conducător al întregii Misiuni Ortodoxe Siriene. El s-a stabilit în New York, unde a organizat biserica, care mai târziu a devenit Catedrala Sfântul Nicolae din Brooklyn. El a supravegheat dezvoltarea altor comunităţi siriene şi a călătorit mult în SUA pentru a organiza parohii.

În 1898, părintele Rafail a fost reprezentantul cel mai înalt în grad al Misiunii Ortodoxe care l-a întâmpinat pe viitorul patriarh Tihon Bellavin († 1925), care era atunci proaspăt numit episcop de Aleutine şi Alaska. În 1904, el va deveni vicarul acestuia, purtând titlul de episcop de Brooklyn până la moartea sa.

 

Arhimandritul Rafail la hirotonia sa întru episcop, New York, 1904

 

În următorii 16 ani, episcopul Rafail şi-a continuat lucrarea printre ortodocşii sirieni şi l-a ajutat pe episcopul Tihon şi succesorii lui să administreze Misiunea Ortodoxă din America de Nord. A sfinţit temelia Mânăstirii Sfântul Tihon din Pennsylvania, prima mânăstire ortodoxă din Lumea Nouă. Autor a multe cărţi, articole şi traduceri ale cărţilor liturgice greceşti în arabă, el a înfiinţat de asemenea revista al-Kalimat în 1905, pentru a răspândi ‘cuvântul’ în locurile unde nu ar fi putut fi el însuşi. Revista, ce se numeşte astăzi Cuvântul (The Word), este publicaţia oficială a Eparhiei Antiohiene.

Pe 27 februarie 1915, la vârsta de 55 ani, a trecut la Domnul. El administra atunci 30 comunităţi ortodoxe siriene cu 25.000 credincioşi.

Pe 15 august 1988, rămăşiţele pământeşti ale episcopului Rafail împreună cu cele ale episcopilor Emanuil şi Sofronie şi ale părinţilor Moise Abouhider, Agapie Golam şi Macarie Moore au fost mutate în Satul Antiohian din sud-vestul statului Pennsylvania pentru a fi reînmormântate acolo. Cu această ocazie s-a descoperit că rămăşiţele episcopului Rafail erau nestricate. În consecinţă, a fost numită o comisie condusă de episcopul Vasilie Essey din Arhiepiscopia Antiohiană pentru a aduna materiale privind o eventuală canonizare a episcopului Rafail.

Pe 29 martie 2000, Sinodul Bisericii Ortodoxe din America l-a proclamat oficial sfânt, iar slujba canonizării a avut loc la Mânăstirea Sfântul Tihon pe 29 mai 2000.

 

Influenţat de multe culturi – născut şi crescut în Orientul Mijlociu, educat de greci la Halki şi de ruşi la Kiev – episcopul Rafail şi-a petrecut ultimii 20 ani din viaţă ca misionar în America de Nord. Lucrarea sa în America, unde comunităţile siriene de care răspundea erau împrăştiate pe o mare suprafaţă şi uneori foarte mici şi fără slujbe ale Bisericii Ortodoxe, l-a făcut să fie extrem de interesat de orice mişcare care promitea să ofere un mijloc de a asigura slujbe acceptabile şi sfinte taine valide turmei ortodoxe izolate.

Prin urmare, episcopul Rafail a primit cu o plăcere şi recunoştinţă reale apropierile uzuale ale preoţilor şi episcopilor ‘Bisericii Înalte’[1] din Biserica Episcopală. Asigurat de protestanţii cu mentalitate catolică, ce căutau recunoaştere din partea episcopilor catolici reali, că Biserica Episcopală şi Comuniunea Anglicană în sine erau de fapt catolice şi aproape ca şi ortodoxe, episcopul Rafail s-a umplut de o mare bucurie. Un grup din aceşti protestanţi ‘înalt-episcopalieni’ a format ramura americană a ,,Uniunii Bisericilor Anglicană şi Ortodoxă Răsăriteană” (de atunci încoace revizuită şi existând astăzi ca ,,Asociaţia Bisericilor Anglicană şi Răsăriteană”, activă în principal în Marea Britanie, unde publică o revistă trimestrială intitulată Răsăritul Creştin (The Christian East)).Această organizaţie, fiind foarte mulţumită de impresia pe care membrii săi şi-au făcut-o despre episcopul Rafail, l-a ales vice-preşedinte al Uniunii. Episcopul Rafail a acceptat, crezând că se asocia cu preoţi şi episcopi cu adevărat catolici, dar din nefericire separaţi (de Biserică), într-o mişcare care va promova în acelaşi timp Ortodoxia şi unitatea universală adevărată.

Precum este obiceiul lor comun cu toţi preoţii şi episcopii din alte confesiuni, episcopul anglican i-a cerut episcopului Rafail să le recunoască hirotoniile şi să accepte pentru turma sa slujirea sfintelor taine de către clerul protestant pe baza unei egalităţi cu sfintele taine ale Bisericii Ortodoxe săvârşite de preoţii ortodocşi. S-a subliniat că ortodocşii împrăştiaţi pe o mare suprafaţă şi izolaţi, care nu aveau acces la preoţi sau sfintele taine ortodoxe, ar putea fi deserviţi cu uşurinţă de clerul Bisericii Episcopale, care – l-au făcut ei să creadă pe episcopul Rafail – erau preoţi şi ortodocşi în învăţătura şi credinţa lor, deşi separaţi ca organizare. În această înşelare plăcută, dar cu limitări atent stabilite, în 1910, episcopul Rafail a emis permisiunea ca credincioşii săi, în situaţii de urgenţă şi necesitate, când un preot şi sfinte taine ortodoxe erau inaccesibile, să ceară slujirea clerului anglican şi să se folosească de ceea ce aceşti clerici puteau asigura în lipsa preoţilor şi sfintelor taine ortodoxe.

Fiind vice-preşedinte al părţii ortodoxe răsăritene a Uniunii Bisericilor Anglicană şi Ortodoxă şi emiţând o asemenea permisiune turmei sale la cererea anglicană, episcopul Rafail a început să urmărească îndeaproape reacţia după epistola sa şi să studieze cu mai multă atenţie Biserica Episcopală şi învăţătura anglicană, în nădejdea că anglicanii ar fi putut să devină cu adevărat ortodocşi. Dar, cu cât mai îndeaproape observa practica generală şi cu cât mai profund studia învăţătura şi credinţa Bisericii Episcopale, cu atât mai dureros era şocat, dezamăgit şi decepţionat. Mai mult, însuşi faptul poziţiei sale în Uniunea Anglicană şi Ortodoxă a făcut ca confuzia şi amăgirea turmei ortodoxe să fie mai sigură şi mai gravă.

Existenţa şi cultivarea chiar a prieteniei şi a amabilităţii reciproce a fost indicată ca susţinând pretenţia anglicană de recunoaştere de către ortodocşi a sfintelor lor taine şi a intercomuniunii. Episcopul Rafail descoperea că asocierea sa cu anglicanii devenea baza pentru o propagandă extrem de vicleană, vătămătoare şi nejustificată în favoarea Bisericii Episcopale în rândul parohiilor şi credincioşilor săi. În cele din urmă, după mai bine de un an de studiu şi observaţie constante şi atente, episcopul Rafail a simţit că era de datoria lui să demisioneze din asociaţia al cărei vice-preşedinte era. Procedând astfel, el nădăjduia că sfârşitul legăturii lui cu Uniunea va pune capăt şi interferenţelor şi intruziunilor nedorite anglicane în treburile şi armonia religioasă a turmei sale. Scrisoarea sa de demisie din Uniunea Bisericilor Anglicană şi Ortodoxă, publicată în Mesagerul Ortodox Rus (Russian Orthodox Messenger) pe 18 februarie 1912 enunţa convingerile lui în modul următor:

,,Am o opinie personală despre utilitatea Uniunii. Studiul m-a învăţat că există o diferenţă uriaşă între învăţătura, disciplina şi chiar cultul Bisericii Ortodoxe şi cele ale Comuniunii Anglicane; în timp ce, pe de altă parte, experienţa mi-a impus convingerea că a promova amabilitatea şi prietenia, care par să fie singurul ţel al Uniunii în prezent, nu numai că se reduce la a risipi timp preţios, în cel mai bun caz, dar este de asemenea întrucâtva păgubitor pentru binele religios şi bisericesc al Bisericii Ortodoxe în aceste State Unite.

 

Almanah 2014 11

Între cei doi stâlpi din centru, de la stânga la dreapta,
Episcopul Rafail de Brooklyn, Episcopul Tihon de America de Nord
şi Episcopul Inochentie de Alaska, la sfinţirea Mânăstirii Sfântul Tihon

 

Foarte mulţi din episcopii Bisericii Ortodoxe din prezent – şi în mod special eu însumi – au observat că Comuniunea Anglicană este asociată cu numeroase grupuri protestante, ale căror dogme şi învăţături, ca şi practici, sunt condamnate de Biserica Ortodoxă. Eu văd uniunea doar ca pe un vis frumos. Într-adevăr, este cu neputinţă ca Biserica Ortodoxă să primească – aşa cum ea a declarat de mii de ori, şi chiar scaunul papal a declamat spre cinstea Bisericii Ortodoxe – în sânul ei sau în uniune cu ea pe nimeni care nu acceptă credinţa ei pe deplin fără nici o reţinere, credinţa despre care ea afirmă că este în mod cert apostolească. Eu nu pot vedea cum ea se poate uni, sau cum ultimul [scaunul papal] aşteaptă ca în viitorul apropiat să se unească cu ea, în timp ce Comuniunea Anglicană are atât de multe dogme şi învăţături protestante şi este de asemenea atât de strâns asociată cu religii non-catolice.

În final, sunt întru totul de acord cu opiniile exprimate de arhiepiscopul Platon, în cuvântul său rostit anul acesta înaintea Frăţiei Episcopaliene din Philadelphia, în ce priveşte imposibilitatea uniunii în circumstanţele actuale”.

S-ar putea crede că publicarea unei astfel de scrisori în revista oficială a Arhiepiscopiei Ruse ar fi pus capăt propagandei amăgitoare şi distructive a anglicanilor în rândul credincioşilor ortodocşi. Dar anglicanii au trimis pur şi simplu un răspuns episcopului Rafail în care au încercat să-l convingă că Biserica Episcopală nu era protestantă şi nu a adoptat nici una din erorile susţinute de grupurile protestante. Pentru aproape încă un an, episcopul Rafail a urmărit şi a studiat în timp ce propaganda anglicană subversivă a continuat în sânul turmei sale pe baza scrisorii de permisiune pe care el o emisese într-o înţelegere greşită a naturii şi învăţăturii Bisericii Episcopale şi clerului ei. Văzând că nu exista nici o altă cale de a proteja turma ortodoxă de a fi indusă în eroare şi înşelată, episcopul Rafail a emis în cele din urmă, la sfârşitul anului 1912, următoarea scrisoare pastorală[2]:

 

* * *

 

Scrisoarea pastorală a episcopului Rafail

 

Iubitului meu cler şi iubitei mele turme a Bisericii

Soborniceşti Greco-Ortodoxe Siriene din America de Nord

 

Salutări întru Hristos Iisus, Domnul nostru întrupat şi Dumnezeu

 

Iubiţii mei fraţi,

În urmă cu 2 ani, pe când eram vice-preşedinte şi membru al Uniunii Bisericilor Anglicană şi Ortodoxă Răsăriteană, fiind mişcat de milă pentru fiii mei din credinţa ortodoxă ceea ce odată s-a dat sfinţilor (Iuda 1, 3), risipiţi în toată America de Nord şi lipsiţi de slujbele Bisericii; şi mai ales în locuri îndepărtate de centrele ortodoxe; şi fiind în aceeaşi măsură mişcat de un sentiment că Biserica Episcopală (Anglicană) deţinea în mare măsură credinţa ortodoxă, precum mi-au mărturisit mulţi clerici importanţi, înainte ca eu să cercetez în profunzime autorităţile lor dogmatice şi liturghia lor – Cartea Rugăciunii Comune – am scris o scrisoare în calitate de episcop şi conducător al Misiunii Ortodoxe Siriene din America de Nord, în care am spus că în cazuri extreme, când nu ar putea fi chemat în scurt timp un preot ortodox, ar putea fi cerute cu politeţe slujirile clerului episcopal (anglican). Cu toate acestea, am fost extrem de explicit în a defini când şi cum ar trebui acceptate slujirile şi, de asemenea, ce excepţii ar trebui făcute. Scriind acea epistolă, am nădăjduit pe de-o parte să ajut duhovniceşte turma mea şi, pe de altă parte, să deschid calea către aducereea anglicanilor în comuniunea sfintei credinţe ortodoxe.

Auzind şi citind că epistola mea, poate în mod neintenţionat, a fost interpretată greşit de unii clerici episcopalieni (anglicani), am alcătuit o a doua epistolă în care am subliniat că instrucţiunile şi excepţiile mele au fost fie trecute cu vederea, fie ignorate de mulţi, adică:

a) Ei (episcopalienii) au informat turma ortodoxă că eu am recunoscut Comuniunea Anglicană (Biserica Episcopală) ca fiind unită cu Sfânta Biserică Ortodoxă şi slujirea lor, adică preoţia lor, ca validă.

b) Clerul episcopal (anglican) şi-a oferit slujirile chiar atunci când clerul meu ortodox locuia în aceleaşi oraşe şi parohii, ca păstori.

c) Clerul episcopal a spus că nu era nici o nevoie ca turma ortodoxă să caute slujirile propriilor preoţi ortodocşi, deoarece slujirile lor (anglicane) erau tot ceea ce era necesar.

Prin urmare, eu m-am simţit silit de toate circumstanţele să fac o analiză amănunţită a credinţei şi preoţiei Bisericii Anglicane, ca şi a rânduielii şi ritualului ei. După o reflectare serioasă, am înţeles că era îndatorirea mea onestă, ca membru al Colegiului Sfintei Biserici Apostoleşti Ortodoxe Greceşti şi conducător al Misiunii Siriene din America de Nord, să demisionez din funcţia de vice-preşedinte şi din calitatea de membru în Uniunea Bisericilor Anglicană şi Ortodoxă Răsăriteană. În acelaşi timp, am expus în scrisoarea mea de demisie motivul pentru care am procedat astfel.

Sunt încredinţat că învăţătura dogmatică şi practicile, ca şi rânduiala întregii Biserici Anglicane sunt inacceptabile pentru Sfânta Biserică Ortodoxă. Mă explic astfel pentru anglicanii pe care îi respect mult ca bărbaţi creştini, din cauza învăţăturii slobode a unui număr mare de teologi anglicani de frunte care sunt atât de vagi în definiţiile adevărurilor şi atât de înclinaţi către erezii favorite, încât este greu de spus ce cred ei. Biserica Anglicană ca întreg nu s-a exprimat cu autoritate despre dogma ei. Membrii ei cu mentalitate catolică pot invoca dogmele ei din multe puncte de vedere, dar calea ei în lumea dogmatică este atât de nebuloasă încât cei care ar întinde o mână a tovărăţiei creştine şi bisericeşti totodată nu îndrăznesc, fără a fi bănuitori, să apuce mâna teologilor ei, deoarece în timp ce mulţi sunt ortodocşi în unele aspecte, ei sunt heterodocşi în altele.

Vorbesc, bineînţeles, din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Răsăritene Soborniceşti. Sfânta Biserică Ortodoxă nu s-a schimbat niciodată în mod perceptibil din vremurile apostolice şi, prin urmare, nimeni nu poate apuca pe drumuri greşite constatând ce învaţă ea. Asemenea Domnului şi Învăţătorului ei, deşi uneori înconjurată de malaria omenească – pe care El în mila Lui o iartă – ea este ieri şi astăzi aceeaşi, şi în veci (Evrei 13, 8), mama şi deţinătoarea sigură a adevărului precum este întru Iisus (potrivit Efeseni 4, 21).

Biserica Ortodoxă diferă în mod absolut de Comuniunea Anglicană în ce priveşte numărul sfintelor taine şi explicaţia dogmatică a acestora. În catehismul lor, anglicanii spun despre sfintele taine că există ,,numai două ca fiind în mod general necesare pentru mântuire, adică botezul şi Cina Domnului”. Ştiu că, în cele două cărţi ale lor de omilii (care nu sunt o autoritate obligatorie, căci ele au fost alcătuite doar în timpul domniei regelui Eduard al VI-lea şi reginei Elisabeta pentru preoţii cărora nu li se permitea să rostească propriile predici în Anglia în vremuri primejdioase atât din punct de vedere politic, cât şi bisericesc), se spune că există ,,alte cinci numite în mod uzual sfinte taine” (a se vedea omilia din fiecare carte despre taine), dar ei au respins de multă vreme în diferite părţi ale Comuniunii lor chiar această învăţătură şi tăgăduiesc în mod absolut astfel de definiţii în ,,Articolele Religiei” lor, care sunt ataşate la Cartea Rugăciunii Comune sau Liturghia ca una din autorităţile lor.

Biserica Ortodoxă a învăţat întotdeauna că există şapte sfinte taine. Ea precizează cu limpezime faptul că fiecare dintre cele şapte are un semn exterior şi evident şi un har lăuntric şi duhovnicesc, şi că ele sunt de origine evanghelică şi apostolică.

Din nou, Biserica Ortodoxă are anumite rituri şi practici asociate şi necesare pentru săvârşirea sfintelor taine pe care nici timpul, nici împrejurările nu trebuie să le înlăture acolo unde bisericile sunt organizate. Totuşi, anglicanii nu ţin cont deloc de acestea, deşi odinioară ei le învăţau şi le practicau în acelaşi fel în vremea când erau mai catolici.

În cazul săvârşirii tainei botezului, Biserica Ortodoxă are ca regulă absolută faptul că persoana trebuie cufundată de trei ori (câte o dată în numele fiecărei Persoane a Sfintei Treimi). În Comuniunea Anglicană, cufundarea este doar îngăduită şi obiceiul general este turnarea sau stropirea. Anglicanii nu folosesc ulei sfinţit în săvârşirea tainei etc, şi chiar învăţătura dogmatică cu privire la această sfântă taină diferă la anglicani.

În ce priveşte dogma despre sfânta împărtăşanie, Comuniunea Anglicană nu are o poziţie stabilă. Biserica Ortodoxă învaţă dogma transsubstanţierii[3] fără a intra în nici o explicaţie ştiinţifică sau romano-catolică. Cuvântul tehnic pe care Biserica îl foloseşte pentru actul sublim al preotului prin puterea lui Hristos de a sfinţi este ,,prefacere” (liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur). Precum am spus, ea nu oferă nici o explicaţie, ci crede şi mărturiseşte că Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu care a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi, este cu adevărat prezent în mod obiectiv în ,,preacuratul Trup” şi ,,scumpul Sânge” al Său (Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur), şi trebuie să I ne închinăm în acea sfântă taină precum atunci când a fost pe pământ şi cum este acum în slăvita măreţie înălţat la cer; şi [crede şi mărturiseşte] că ,,scumpul şi sfântul şi de viaţă dătătorul Trup şi Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos se împart” (fiecărui suflet care vine să primească acea sfântă taină) ,,spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci” (Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur).

Confirmarea sau punerea mâinilor, pe care Biserica Ortodoxă o numeşte sfântă taină – ,,mirungerea” –, în Biserica Anglicană înseamnă doar punerea mâinilor episcopului însoţită de un set de rugăciuni, fără folosirea sfântului şi marelui mir, care ni s-a transmis din zilele apostolice ca fiind necesar.

Sfânta taină a cununiei este privită de Comuniunea Anglicană doar ca un rit sfânt care, chiar dacă este săvârşit de un funcţionar public, este socotit suficient în ochii lui Dumnezeu şi ai omului.

Spovedania este practicată doar arareori în Comuniunea Anglicană şi mărturisirea înainte de primirea sfintei împărtăşanii nu este obligatorie. Ei au înlăturat cu totul taina sfântului maslu, adică ungerea bolnavilor aşa cum este poruncită de Sfântul Iacov (a se vedea Iacov 5, 14). În preoţia lor, ei nu învaţă dogma adevărată a harului preoţiei. Într-adevăr, ei au două forme de cuvinte pentru hirotonie, anume, una care dă preotului puterea de a ierta păcatele şi forma alternativă fără cuvintele Domnului nostru, cărora veţi ierta păcatele etc (Ioan 20, 23). Astfel, ei lasă pe fiecare episcop să aleagă intenţia sau non-intenţia în actul de hirotonie în ce priveşte puterea şi harul preoţiei lor (,,Hirotonia preoţilor”, Cartea Rugăciunii Comune).

Dar, pe lângă toate acestea, Comuniunea Anglicană ignoră dogmele şi învăţăturile Bisericii Ortodoxe, precum chemarea sfinţilor în ajutor, rugăciunile pentru cei morţi, cinstea specială acordată binecuvântatei Fecioare Maria Maica lui Dumnezeu şi cinstirea sfintelor moaşte, sfintelor imagini şi icoane. Ei spun despre o asemenea învăţătură că este ,,un lucru necuviincios, inventat în zadar şi neîntemeiat pe nici o autorizaţie a Scripturii, ci mai degrabă respingător faţă de cuvântul lui Dumnezeu” (Articolul de Religie, XXII).

Există un dezacord izbitor între redactarea lor a Crezului de la Niceea şi cea a Sfintei Biserici Ortodoxe; dar mai trist încă, conţine erezia ‘filioque’.

Nu socotesc necesar să menţionez toate diferenţele frapante dintre Sfânta Biserică Ortodoxă şi Comuniunea Anglicană cu privire la autoritatea sfintei tradiţii, numărul Sinoadelor Ecumenice etc. S-a spus şi s-a subliniat deja îndeajuns pentru a arăta că, în realitate, Comuniunea Anglicană diferă foarte puţin de toate celelalte grupări protestante şi, prin urmare, nu poate exista nici o intercomuniune până când ei nu se întorc la străvechea sfântă credinţă ortodoxă şi practici şi nu resping lipsurile şi instrucţiunile protestante.

Ca urmare, în calitate de conducător oficial al Sfintei Biserici Ortodoxe Apostoleşti şi Soborniceşti Siriene din America de Nord şi ca unul care trebuie să dea seamă (Evrei 13, 17) înaintea scaunului judecăţii Păstorului şi Păzitorului sufletelor noastre (I Petru 2, 25), că am hrănit turma lui Dumnezeu (I Petru 5, 2), precum mi s-a încredinţat de către Sfânta Biserică Ortodoxă, şi deoarece Comuniunea Anglicană (Biserica Episcopală Protestantă din Statele Unite ale Americii) nu diferă în lucrurile vitale pentru siguranţa Sfintei Biserici Ortodoxe de unele din cele mai rătăcitoare secte protestante, le poruncesc tuturor credincioşilor ortodocşi care locuiesc în toate comunităţile să nu caute sau să accepte slujirile sfintelor taine şi rituri de la nici un cleric cu excepţia celor ai Sfintei Biserici Ortodoxe Apostoleşti şi Soborniceşti, deoarece porunca apostolească ce spune că ortodocşii nu trebuie să se împărtăşească în chestiuni bisericeşti cu cei care nu sunt de aceeaşi credinţă (Galateni 6, 10) este limpede: ,,Episcopul, sau prezbiterul, sau diaconul, împreună cu ereticii rugându-se, numai să se afurisească; iar de au dat lor voie, ca unor clerici a lucra ceva, să se caterisească” (Canonul apostolic 45). ,,Episcopul, sau prezbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfă, a se caterisi poruncim. Că ce unire are Hristos cu veliar ? Sau ce parte este credinciosului cu cel necredincios[4] ?” (Canonul apostolic 46).

În ce-i priveşte pe credincioşii Sfintei Biserici Ortodoxe care trăiesc în zone inaccesibile clericilor ortodocşi, le poruncesc să respecte străvechea datină a Sfintei noastre Biserici, anume, în cazuri de extremă necesitate, adică primejdia moţii, copiii să fie botezaţi de vreun mirean ortodox evlavios sau chiar de părintele copilului, prin cufundare de trei ori în numele (Persoanelor) Sfintei Treimi, şi în caz de moarte un asemenea botez este valid; dar dacă copilul va trăi, el trebuie dus la un preot ortodox pentru sfânta taină a mirungerii.

În cazul morţii unui credincios ortodox când nu poate fi adus un preot al Sfintei Biserici Ortodoxe, un mirean evlavios poate citi deasupra trupului, pentru mângâierea rudelor şi instruirea persoanelor prezente, psalmii 90 şi 118 şi poate adăuga la aceştia Trisaghionul (Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare etc). Dar trebuie menţionat că, de îndată ce este posibil, rudele trebuie să anunţe un episcop sau preot ortodox şi să-i ceară să slujească liturghia şi înmormântarea pentru odihna sufletului celui mort în catedrala sau biserica sa parohială.

În ce priveşte sfânta taină a cununiei, dacă ar fi unite în căsătorie oricare persoane din afara hotarului sfintei Biserici Ortodoxe din cauza depărtării centrelor ortodoxe de casa lor, poruncesc ca, de îndată ce este cu putinţă, ei fie să invite un preot ortodox, fie să meargă acolo unde el locuieşte şi să primească din mâinile lui sfânta taină a nunţii; altfel ei vor fi consideraţi excomunicaţi până când se supun rânduielii Bisericii Ortodoxe.

Poruncesc mai departe ca creştinii ortodocşi să nu-şi facă un obicei din a participa la slujbele altor grupuri religioase, astfel încât să nu existe nici o confuzie privind învăţătura sau dogmele. În schimb, poruncesc ca stăpânul fiecărei gospodării, sau un membru al ei, să poată citi rugăciunile speciale care pot fi găsite în Ceasuri din cartea de slujbă ortodoxă şi alte asemenea cărţi evlavioase, aşa cum au fost recomandate de autoritatea Sfintei Biserici Ortodoxe.

Încredinţând clerul şi mirenii noştri în purtarea de grijă a lui Iisus Hristos, şi rugându-mă ca Sfântul Duh să ne ţină pe noi toţi în adevăr şi să lărgească hotarele sfintei credinţe ortodoxe, rămân

 
Slujitorul vostru iubitor întru Hristos,
 
† Rafail,
Episcop de Brooklyn
Conducătorul Misiunii Soborniceşti Greco-Ortodoxe Siriene din America de Nord

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 88/Almanah 2014

 


[1] High Church – parte a Bisericii Episcopale care subliniază unitatea esenţială a turmei anglicane cu romano-catolicismul şi ortodoxia, păstrează poziţii tradiţionale în ce priveşte sfintele taine şi favorizează ritul.

[2]Dacă cele de mai jos le spunea episcopul Rafail în 1912, ce am putea să mai spunem noi astăzi, după încă un veac ... ?

[3] Adică, a transformării pâinii şi vinului în trupul şi sângele Mântuitorului.

[4] II Corinteni 6, 15.