Despre site
 
Bine aţi venit pe acest site, unde puteţi găsi revista Catacombele Ortodoxiei a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, tipărită de Mânăstirea Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti cu binecuvântarea P.S. Flavian Ilfoveanul.
 
Primul număr al revistei a apărut în aprilie 1999. Ea s-a născut, în principal, din dorinţa de a vorbi credincioşilor români despre ecumenism şi roadele apostaziei de la Ortodoxie, tratând, de asemenea, subiecte de actualitate precum clonarea, eutanasia, renaşterea păgânismului în societatea contemporană etc.
 

 

--------------------

 

Teme principale in site
 

Eutanasie. Donare de organe

Stiri 78 2

 

Creştinism şi islamism

Cugetari 71 2

 

Homosexualitatea în lume

Dogma 45-1

 

--------------------

Cine e online?

Avem 83 vizitatori și nici un membru online

DOCUMENTE ALE BISERICII

Articole despre schimbarea calendarului din presa vremii

Articole semnate Nae Ionescu din perioada 1926-1929 (II)

- Partea I a apărut în almanahul pe anul 2012 -

 

Secularizarea spiritului bisericesc
(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1347, 21 ianuarie 1929)
 
Între ,,Roma locuta” şi ,,toleretur”
(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1397, 12 martie 1929)
 
Metoda amânării
(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1403, 18 martie 1929, p. 1)
 
În disoluţie
(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1410, 25 martie 1929)
 
Ei, şi ?...
(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1418, 4 aprilie 1929, p. 1)
 
Paştele cel adevărat
(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1429, 15 aprilie 1929, p. 1)
 
Inconsecvenţe
(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1449, 5 mai 1929)
 
Prăznuirea adevăratei Învieri
(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1450, 6 mai 1929, p. 1)
 
Pe când anatema ?
(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1474, 31 mai 1929, p. 1)
 
Restabilirea ecumenicităţii
(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1526, 22 iulie 1929)

 

* * *

 

Secularizarea spiritului bisericesc

(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1347, 21 ianuarie 1929)

Cu prilejul discuţiilor în jurul calendarului şi Pascaliei, s-a ridicat din anumite cercuri, al căror interes pentru Biserică nu poate fi pus sub bănuială, chestiunea responsabilităţilor. Problema este privită deocamdată sub raportul persoanelor. Aş observa că ea este mai amplă şi că toate necazurile în care se zbate Biserica noastră derivă dintr-o anumită stare de lucruri generală, a cărei cea mai însemnată caracteristică este secularizarea spiritului bisericesc.

Fără îndoială însă că chestiunea persoanelor nu este lipsită de interes. Căci lucrurile oamenii le fac, şi între toţi vinovaţii sunt unii mai vinovaţi. Nu înţeleg însă prin ce întâmplare marele vinovat a devenit dintr-o dată P.S. Pimen, mitropolitul Moldovei. Nu am să-l scuz şi nici nu am cum să-l apăr. Pentru motive care se vor înţelege lesne. Am să amintesc totuşi că peste capul P.S. Pimen este un vinovat mai mare. Vrem în adevăr să începem opera de restaurare a Bisericii în drepturile ei şi vrem să promovăm reînvierea adevăratului duh ortodox ? Bucuros – sunt la dispoziţia oricui, când va fi să se încerce acest lucru. Dar cu o condiţie: să se înceapă operaţia de unde trebuie. Nu de la P.S. Pimen.

De altfel, atacurile împotriva mitropolitului Pimen sunt şi din alt motiv nepotrivite. Eu cred că cea mai urâtă farsă pe care P.S. Pimen ar putea-o face acestor apărători ai Ortodoxiei – oameni, încă o dată, de mare merit şi de perfectă sinceritate – ar fi să ... se retragă.

Căci vă închipuiţi atunci încurcătură: protestăm împotriva actualului mitropolit şi preşedinte al Sfântului Sinod pentru că este liberal şi politicianizează Biserica. Locul său va fi, prin retragere, liber. Şi vor trebui să se facă noi alegeri. Cine va fi viitorul mitropolit ? În orice caz, tot un agreat al Partidului Liberal !

Situaţia este, astăzi, în Biserică, de aşa natură, încât nu pot ajunge la scaun episcopal decât liberalii. Căci alegerile se fac în marele congres bisericesc, iar marele congres bisericesc este pentru câţiva ani încă împănat numai cu liberali.

Iată, deci, că, în condiţiunile prezente, problema se deplasează: nici un chiriarh nu trebuie dislocat, atâta vreme cât nu avem putinţa ca, în locul gol, să vină un om mai vrednic. Putem să creăm noile condiţiuni de selecţionare ? Eu cred că da. Nu ar fi, prin urmare, cazul să atacăm în prealabil această problemă ?

 

Între ,,Roma locuta”[1] şi ,,toleretur”[2]

(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1397, 12 martie 1929)

Cuviosul monah Gherasim trece la catolici. Este ultima veste pe care o primesc în legătură cu frământările din Biserica noastră. Înainte de această a doua moarte a lui (căci, intrând în monahie, Gherasim a murit după trup, iar trecând la catolicism, el moare a doua oară, după suflet), înainte de această a doua moarte a lui, deci, cuviosul Gherasim era călugăr în schit, la Durău. Întâmplări a căror orânduire nu a stat în mâna şi în puterea lui l-au adus în anii din urmă ca slujitor pe lângă Biserica patriarhală din Bucureşti. Era un umil rob al treburilor zilnice, dar de bună seamă că, deasupra sufletului lui, nesigur şi neancorat în Hristos, stăpânea o minte ageră, în care elementul formal al gândirii sărbătorea orgii de rudimentară, dar implacabilă dialectică. Nenorocirea a căzut pe capul lui năprasnică – există mai grozavă nenorocire pentru un pravoslavnic decât această alunecare spre drumurile Romei ? –, năprasnică, pe măsura uscăciunii credinţei lui şi pe măsura încrederii în raţiunea lui, în buna lui logică.

Pentru că fostul cuvios Gherasim nu a făcut decât să tragă, aşa uscat de credinţă cum era, consecinţele dintr-o stare de lucruri care, pe zi ce trece, se înscăunează mai hotărât în Biserica noastră. Ierarhia noastră bisericească se catolicizează în apucături – asta o simţea nefericitul Gherasim, cum o simţim fiecare din noi; şi atunci, consecvent şi curajos, el a luat-o înainte; trecând într-o ordine de aşezări în care toate lucrurile acestea, după care se doresc ierarhii noştri, sunt gata făcute şi – din punctul acesta de vedere – bine făcute.

Ultimele întâmplări din Biserica românească îl vor fi împins încă mai mult spre drumul rătăcirii; pentru că niciodată nu s-a dovedit mai precis ca în aceste împrejurări că în sufletul chiriarhilor noştri români hălăduieşte duhul papistaş al puterii pentru putere. O întreagă serie de greşeli, care mai de care mai grele, au sfârşit prin a arunca Soborul nostru în afară de Ortodoxie. Am rugat, am protestat. Degeaba. Nu ai dreptul să te ridici împotriva hotărârii Sfântului Sinod. Roma locuta. Roma a zis. Sfântul Sinod a hotărât – plecaţi-vă noroade.

De la nenorocita schimbare a calendarului, făcută fără nici o pregătire şi fără nici o grijă pentru sufletele oamenilor, toată sforţarea Sinodului nostru a fost una singură: să-şi salveze prestigiul. Târguri ruşinoase s-au încheiat, umilinţe groaznice au fost îndurate între patru ochi, vrajbă s-a aruncat între fiii aceleiaşi Biserici, ameninţată cu destrămarea; orice ! Nimic nu era prea scump dacă ,,autoritatea” Sinodului putea să rămână în picioare.

Autoritatea ? Zic ei ! Căci, în fapt, un Sinod care se dovedeşte a fi ignorant până şi în cele mai elementare adevăruri pravoslavnice, ale cărui cărţi pastorale sunt sfârtecate până la desfigurare – şi fără ripostă – de ştiinţa în ale teologiei de o ceată de tineri laici, care nu ştie de ce a luat o hotărâre şi este gata a o lua pe oricare, numai să se găsească stăpânul lumesc, deţinător al sacului cu grăunţe care să i-o indice şi să i-o impună, un Sinod ca acesta nu are şi nici nu cere autoritate pentru el. Ci cere altceva; mai simplu şi mai urât; el cere o recunoaştere a continuării stăpânirii lui. Atât.

Şi pentru asta – orice ! Ca un al doilea Petru, părintele Gurie, întors la Chişinău şi scăpat de sub duhul rătăcirii care stăpâneşte pe sinodalii din Bucureşti, se căieşte şi declară sus şi tare în faţa norodului că nu va respecta hotărârea de la 24 ianuar şi 8 februar. Ci va prăznui Paştele la 5 mai. Rumoare la Bucureşti ? Aş, nu ! Ce veţi face ? – Noi, nimic. O să-i lăsăm pe basarabeni să serbeze la 5 mai, şi asta este ! – Veţi da vreo dezlegare ? – Dezlegare, nu, dar vom tolera.

Ei, da, vom tolera. Cunoaştem. Era fatal. După Roma locuta, ce alt putea să urmeze decât toleretur ? Sfântul Părinte de la Roma poate fi satisfăcut de şcolarii săi !

... Cucoană Marie de la Sinaia, care ţi-ai părăsit Biserica şi te-ai ostenit odată până în prăpădul Bucureştilor, ca să mă întrebi, cuprinsă de spaimă şi durere: ,,Acum noi ce facem ?”, aprinde o lumânare pentru sufletul răposatului nostru frate, fostul monah Gherasim, căzut în catolicism, şi roagă-te pentru iertarea grozavelor lui păcate, săvârşite, toate, din îndemnul marilor lui chiriarhi.

 

Metoda amânării

(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1403, 18 martie 1929, p. 1)

Încă nu a căzut nici o hotărâre nouă, care să aducă puţină pace în sufletele credincioşilor. Am impresia că grava problemă a datei Paştilor se tratează în Biserica noastră după aceeaşi mizerabilă, dizolvantă metodă a amânării.

Iată, suntem în duminica Lăsatului de sec. ,,Nu se va întâmpla nimic”. Aceeaşi atitudine pe care liberalii au întrebuinţat-o constant la 18 martie, la 5 mai, faţă de fierberea ţării doritoare de intrarea în lege – o întrebuinţează astăzi Biserica faţă de credincioşi. Analogia nu este însă deloc încurajatoare; pentru că a fost o dată în faţa căreia a trebuit să plece chiar Vintilă Brătianu: 1 decembrie.

Eu presupun însă că nu se va întâmpla nimic; nimic la 18 martie, nimic la 31 martie, nimic la 5 mai. Linişte va domni în ţară. Guvernul îşi va fi împlinit datoria – care, înainte de orice, este păstrarea liniştii. Ei, şi ? Bucurie mare, nu ?

Voi observa mai întâi că nu guvernul va fi păstrat liniştea. Ci linişte va fi fost – de la sine. Dar liniştea morţii, căci de pe urma acestei dureroase întâmplări cel puţin două mari realităţi vor fi fost atinse de moarte: Biserica Românească şi sufletul românesc. Şi va fi ca un fel de fatalitate grea, care se va coborî asupra regimului: sub guvernul care a fost cel mai puternic cerut de sufletul rasei noastre, dorită după o primăvară spirituală, sufletul nostru va fi primit cea mai grozavă lovitură.

Înalţii noştri chiriarhi amână. Părintele patriarh, singurul în măsură de a interveni energic şi eficace, şi poate cel mai răspunzător pentru anarhia de azi a vieţii noastre bisericeşti, se informează şi aşteaptă. Aşteaptă cu toţii ... să trecem hopul.

Să nu ne înşelăm singuri. Dacă un hop este de trecut şi dacă un hop va fi trecut, singurul care îl va trece va fi guvernul. Nu Biserica – şi, mai ales, nu chiriarhii. Vedeţi, şi noi aşteptăm. Şi dorim să fie pace. Pentru ca să se împlinească sfărâmarea Bisericii şi înfruntarea sufletului naţional; şi pentru ca cu atât mai grele să fie răspunderile. Dacă astăzi s-ar reveni asupra datei de 31 martie, poate că, în bucuria reînfrăţirii şi a reintrării în Ortodoxie, am fi aplecaţi să uităm pe toţi vinovaţii acestei dureroase încordări. Aşa însă, în faţa dezastrului, care nu poate întârzia, nu va mai putea fi nimeni cruţat. Nimeni.

Înalţii chiriarhi nu trebuie să uite că, dacă nu suntem protestanţi şi nu putem apela la tribunalul lui Dumnezeu, suntem pravoslavnici şi ne putem, deci, întoarce către toţi patriarhii Răsăritului.

După cum este bine să-şi aducă aminte că păcatele noastre omeneşti numai atât timp pot fi tolerate cât nu aduc atingere celor sfinte.

Aşteptăm, deci, şi noi, cum aşteaptă dânşii. Rămâne să se vadă care cu mai mult temei.

 

În disoluţie

(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1410, 25 martie 1929)

Încercarea Partidului Liberal de a arunca vina tulburărilor pe chestia calendarului în seama guvernului actual este şi îndrăzneaţă, şi deplasată.

Adevărul este că Biserica noastră se află astăzi despicată în două. Şi că, sute de milioane de lei dacă ar fi cheltuit sectanţii şi protestanţii în România împotriva Bisericii Ortodoxe, încă nu ar fi putut obţine un rezultat aşa de … strălucit.

Dar poartă Partidul Naţional Ţărănesc şi guvernul lui, prezidat de dl. Iuliu Maniu, întrucâtva vina acestei stări de lucruri ? Se poate spune şi asta ! Ce nu se poate spune cu rea-credinţă ? Realitatea este însă alta.

Nenorocita rezolvare a problemei calendarului şi a aşezării Pascaliei nu este un incident întâmplător în viaţa Bisericii noastre. Aceste două întâmplări sunt numai două momente dintr-o întreagă serie de împrejurări care, toate, dovedesc că Biserica noastră a intrat în disoluţiune.

Se putea evita tulburarea pe tema calendarului ? Se putea dacă, o dată greşelile sinodalilor comise, dl. Maniu ar fi chemat la sine câţiva sinodali, le-ar fi bătut cu pumnul în masă şi le-ar fi cerut, sub ameninţarea raderii bărbii, să-şi bage minţile în cap. Putea face însă dl. Maniu un asemenea gest ? Ar fi însemnat să renunţe la toată linia lui morală, pentru care ţara l-a sprijinit şi l-a dorit la guvern, şi să înfrângă – la fel cu liberalii – autonomia Bisericii, pentru care toţi iubitorii ei au luptat. Un asemenea gest îi era interzis dlui. Maniu şi, refuzându-se lui, şeful naţional-ţărăniştilor a dat încă o dată satisfacţie conştiinţei morale a ţării. Altcineva putea şi trebuia să intervină în această afacere. Noi am spus cine. Acest altcineva însă nu a intervenit – şi vom fi siliţi, când va veni vremea, să o spunem de ce.

Să intervină dl. Maniu ? A, nu. Nu, din o sută de motive în afară de cel al corectitudinii politice. În adevăr, să presupunem că s-ar fi obţinut înăbuşirea tulburărilor calendaristice. Ei, şi ? Ce s-ar fi obţinut ? Cel mult neutralizarea unui efect. Cauzele, acestea ar fi rămas. Ele stau în starea de azi a Bisericii, în configuraţia ierarhiei noastre bisericeşti.

A, nu ! Este mai bine aşa. Suntem recunoscători celor care, fie chiar împotriva voinţei lor, au contribuit la declanşarea scandalului. Este singura posibilitatea ca de aci înainte să fie atacată adevărata problemă a Bisericii – refacerea ierarhiei noastre.

 

Ei, şi ?...

(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1418, 4 aprilie 1929, p. 1)

Unul din tinerii mei prieteni, care au luptat mai mult pentru lămurirea credincioşilor în legătură cu prăznuirea Sfintelor Paşti, nădăjduia mai demult: ,,Unde nu dă Dumnezeu o ninsoare de Paştile ăsta al cucului, şi să vedem noi pe sinodali !”

Am ridicat din umeri. Prietenul meu este mai tânăr, nu are experienţa oamenilor şi crede că un argument, de orice natură ar fi el, ar putea mişca inimile împietrite ale unor oameni învârtoşaţi în rele. Eu nu mai cred demult. Iar dacă am ridicat din umeri, am avut dreptate sau nu ?

Căci, iată, de Paşti a nins. A nins la Chişinău, la Iaşi, la Constanţa. Se zice, n-am controlat încă, ar fi nins de la Ploieşti în sus. Ei, şi ? Mai era nevoie de un semn din cer pentru a stabili că Paştele adevărat nu este cel de la 31 martie, ci atunci când îl va prăznui toată Ortodoxia, la 5 mai ? Nu sunt dogma, canonul şi Predania, nu sunt toate Bisericile Răsăritului aci pentru a mărturisi adevărul ?

De dovezi este lipsă pentru încredinţarea sinodalilor noştri că au greşit ? Dar când a mai fost ierarhia noastră bisericească sensibilă la adevăr pentru ca să nădăjduim că va fi sensibilă şi acum ?

Mi-aş îngădui să amintesc campania noastră de acum mai bine de un an, prin care încercam să lămurim lumea şi pe cei în drept asupra primejdiei pe care o prezintă trecerea în regenţă a Î.P.S. Miron. Adevărul punctului de vedere reprezentat de noi era evident. Din lagărul celălalt nu a răspuns nimeni. Ce era să răspundă ? Dar pentru asta răul nu s-a făcut mai puţin.

Astăzi, urmările acestei prime grave rătăciri se văd. Şi nimeni nu are curajul să ia taurul de coarne – să spună adică apriat că o restitutio in integrum[3] a Bisericii nu se poate face decât prin întoarcerea la starea în care eram acum doi ani. Doar noi dacă o afirmăm. Nădăjduim însă într-un „succes” al scrisului nostru ?

Nu. Dar nădăjduim în altceva: în deşteptarea conştiinţei religioase şi bisericeşti a credincioşilor. Asta, da, o vom izbândi. Şi atunci vom vedea dacă ierarhia noastră bisericească îşi va mai îngădui uşurinţa ca cea care a dus la rătăcirea prăznuirii Paştilor.

 

Paştele cel adevărat

(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1429, 15 aprilie 1929, p. 1)

Acum vine partea cea mai grea. Paştele oficial, de la 31 martie, a trecut, fără îndoială, fără tulburări însemnate. Doar incidente locale, provocate de neîndemânarea unora. Creştinii pravoslavnici s-au ţinut într-o impresionantă rezervă. Ar fi naiv însă dacă am crede că ,,s-a isprăvit”. Nu s-a isprăvit nimic. Oamenii îşi aşteaptă Paştele; Paştele cel adevărat.

De câteva zile au început, în adevăr, iarăşi jalbele. Ni se plâng oamenii că ,,au fost traşi pe sfoară”. Li s-a spus că fiecare poate prăznui Paştele când va crede el că este bine – dar, iată, preoţii refuză să slujească după rânduiala Învierii.

Chestiunea nu este simplă. Este adevărat, a fost o făgăduială care vorbea de dorinţa majorităţii populaţiei. Dar făgăduiala aceasta nu era prea precisă. Se referea la toată ţara, sau numai la Basarabia ? Nimeni nu o poate spune. Ba, pe alocurea, se afirmă astăzi că de Vechiul Regat nici vorbă nu poate fi.

Adevărul este, pe de o parte, că preotul care a prăznuit o dată Paştele nu o mai poate face a doua oară în acelaşi an. Tot aşa de adevărat este însă că sumedenie de oameni nu a mâncat anul acesta paştele, aşteptându-le pe cele adevărate. Ce devin toţi aceşti credincioşi ?

Are cineva inimă atât de tare, încât să se poată uita liniştit la milioanele de creştini cărora li se refuză mângâierea Învierii ? Sau are cineva curajul să pedepsească pe aceşti ,,răzvrătiţi” pentru că nu s-au supus ordinelor chiriarhilor ?

Să coborâm puţin în conştiinţa noastră. Câţi sinodali pot afirma că aceştia ar fi răzvrătiţii ? Şi, pe urmă, nu s-a făgăduit de la început libertatea în prăznuire ? Noi am atras, este drept, atenţia din vreme asupra tuturor acestor dificultăţi. Şi, ca de obicei, nu s-a luat nici o măsură. Dar se poate continua sistemul ? Trebuie lăsaţi oamenii să creadă că totul nu a fost decât o cursă politică ?

Pentru că, vedeţi, tocmai „politica” poate să sufere mai mult de pe urma acestor împrejurări. Căci ce se va întâmpla în Săptămâna Mare dacă în vreun sat preotul va refuza să slujească ? Poate să se întâmple şi tulburare, nu ?

De Biserică nu mai vorbim. Ce pagubă se poate ridica pentru sufletele credincioşilor de pe urma acestei stări de lucruri o vede oricine.

Aşteptăm, deci, măsuri înţelepte. Din partea Bisericii – dar şi din partea guvernului, de data aceasta. Să nu uităm că este în joc o declaraţie ministerială întărită prin cuvântul preşedintelui de consiliu. Iar gustul poporului pentru interpretări dialectice este foarte îndoielnic.

 

Inconsecvenţe

(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1449, 5 mai 1929)

Ziarele au fost încunoştinţate că dl. Aurel Vlad, ministrul cultelor, ar fi cercetat pe dl. dr. Lupu în locuinţa acestuia de la Athenée-Palace şi i-ar fi comunicat că guvernul a trimis tuturor episcopilor o adresă, prin care le pune în vedere să îngăduie prăznuirea Paştilor la 5 mai, acolo unde populaţia o va cere. Ştirea nu a fost dezminţită până în prezent; ea trebuie, deci, considerată ca bună.

Acţiunea noastră în legătură cu Pascalia nu a fost, propriu-zis, o agitaţie. Pentru că noi am refuzat în chip constant să trecem dincolo de marginile presei. Şi Dumnezeu ştie dacă ne-a lipsit prilejul şi îndemnul. Nu am înţeles să creăm dificultăţi nici ţării, nici guvernului. Pentru simplul motiv că vinovaţii erau în altă parte. Afirmaţia unui foarte important membru al ministerului Maniu că această campanie a noastră a ameninţat un moment însăşi existenţa cabinetului este vădit exagerată. Şi ea nu este un certificat nici de perspicacitate, nici de bună credinţă. Am purtat lupta, şi o vom continua, cu deplin sentiment de responsabilitate şi cu obiectivitate rece. Asta ne creează o situaţie privilegiată, care ne dă dreptul să vorbim răspicat.

Aşadar: dacă demersul dlui. ministru Vlad s-a produs în adevăr, atunci nu suntem de acord cu atitudinea guvernului. Dl. Maniu a declarat în repetate rânduri că recunoaşte gravitatea problemelor ridicate de Pascalie. Dar chestiunea este de resortul exclusiv al Bisericii şi guvernul – oricare ar fi regretul sau părerea lui – nu se poate amesteca în nici un fel în această afacere.

Este adevărat, dl. Maniu adăuga făgăduiala că toţi creştinii vor avea libertatea să serbeze Paştele când vor voi. Făgăduiala ni s-a părut ciudată, pentru că nu înţelegeam cum ar putea guvernul să asigure în chip pozitiv prăznuirea Paştilor la 5 mai fără să se amestece în treburile Bisericii. Şi asta am spus-o la timp.

Iată însă că nedumerirea noastră ia sfârşit prin intervenţia dlui. Aurel Vlad: o circulară s-a trimis tuturor episcopilor, cerându-le să înlesnească prăznuirea ortodoxă a Sfintelor Paşti acolo unde populaţia o va cere. Dacă este adevărat, este foarte rău.

Întâi, pentru că intervenţia este tardivă. Dacă guvernul a avut în adevăr intenţia serioasă de a asigura credincioşilor libertate de a prăznui Paştele la 5 mai, atunci această intervenţie trebuia să se producă în timp util. Ce fel de Paşti vor fi acestea: fără slujbele din Postul Mare, deci, fără îndelungata pregătire sufletească pentru sărbătorirea Învierii – fără amintirea Patimilor, răstignirii şi punerii în mormânt ? Demersul acesta târzielnic este regretabil – pentru că are toate semnele unei sabotări lipsite de curaj.

Al doilea, pentru că procedura guvernului se sprijină pe o inconsecvenţă. Imixtiunea ministerului în treburile Bisericii este evidentă. Şi atunci: sau această imixtiune este posibilă – şi atunci de ce guvernul s-a retranşat acum două luni în dosul declinării competenţei şi nu a intervenit pentru curmarea scandalului bisericesc; sau imixtiunea este neadmisibilă, şi atunci cum îşi îngăduie guvernul să o săvârşească ?

Al treilea, pentru că Ministerul Cultelor, neavând un specialist care să se priceapă în trebile bisericeşti, aruncă Biserica într-o situaţie gravă. În adevăr, ordin a fost dat pentru a se pune bisericile la dispoziţia credincioşilor care doresc să prăznuiască Paştele ortodox. Care biserică ? Bisericile unde s-a slujit Învierea ? Este o aberaţie.

Iată, deci, unde a dus o politică pe bază de diplomaţie şi lipsă de fermitate. Dacă guvernul vrea să continue şi pe alte planuri, nu are decât să o facă. Rezultatele se vor vedea.

 

Prăznuirea adevăratei Învieri

(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1450, 6 mai 1929, p. 1)

Părintele Bărbulescu de la Patriarhie, care a venit vineri seară la slujba prohodirii Domnului din Biserica Rusească, a trecut brutal prin uşile împărăteşti ca să spună cine ştie ce preotului oficiant, va fi putut raporta înălţatului lui stăpân lucruri impresionante. O biserică plină de credincioşi, cum n-am mai văzut de când sunt; dar nu oameni pe care o tradiţie mecanică îi impune pe drumul Bisericii în fiecare an în Săptămâna Patimilor, ci credincioşi care au aşteptat cu inima frântă ziua de 5 mai, pentru prăznuirea adevăratei Învieri pravoslavnice.

Iar dacă părintele Bărbulescu, referent patriarhal, ar fi zăbovit mai mult între aceşti credincioşi, ar fi putut mărturisi stăpânilor lui toată greutatea păcatului pe care şi l-au luat asupră-le sinodalii, hotărând împotriva Bisericii prăznuirea de la 31 martie.

Pe pristolul peste care zăcea Sfântul Epitaf stăteau florile până la o înălţime de braţ de om. Toată biserica era plină aproape numai de români. Satele din Ilfov şi din Vlaşca îşi trimiseseră delegaţii. Veneau oamenii cu maldăre de lumânări; fiecare din consătenii lor dăduse câte una, ca să le-o aprindă, pentru pomenirea lor, la picioarele crucii. Oricâtă sfântă mânie ar avea cineva împotriva Sinodului nostru stricător de lege, cred că nu este creştin care să aibă atâta întărire de inimă încât să fi dorit pe vreun sinodal vineri seară în Biserica Rusească. Stăteau credincioşii pe afară, rezemaţi de ziduri şi se căinau: am ajuns la ruşi ! Ne-au luat şi Biserica de când cu papistaşii !

Papistaşi ? Care papistaşi ? Noi nu ştim de papistaşi în Biserica noastră. Sau, cel puţin, nu am ştiut până acum, în urmă. Biserica românească a avut să sufere, de la politicianizarea ei până astăzi, o mulţime de greutăţi şi nenorociri. Dar, în afară de marea luptă purtată de întru fericiţi adormitul Gherasim Saffirin[4] în jurul legii cultelor, ea nu a cunoscut decât abateri personale de la dogmă, canoane şi Tradiţie.

A trebuit să se aşeze în capul ei cei care o conduc astăzi, pentru ca zilele Paştilor să ne găsească în greaua rătăcire în care ne zbatem oastăzi. Să-i mai tragem, în acest ceas de iubire şi de iertare, la răspundere ? Este de prisos. Pedepsirea lor este evidentă; pentru că nu a înviat Hristos !

 

Pe când anatema ?

(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1474, 31 mai 1929, p. 1)

În sfârşit, Sfântul Sinod a trecut în ofensivă. Ca şi cum toate chestiunile care apasă – sau ar trebui să apese atât de greu asupra conştiinţei înalţilor prelaţi ar fi fost lichidate. Ca şi cum administraţia noastră bisericească ar avea de azi înainte mâinile libere şi curate.

Sfântul Sinod a trecut la ofensivă împotriva presei; care, pentru eminenţii cărturari, mânuitori ai termenului propriu, ar avea diverse ,,organe de publicitate”. În această presă – aşa spune comunicatul Sfântului Sinod – ar fi apărut ,,o seamă de articole lipsite de demnitate şi de cuviinţă la adresa Bisericii şi a ierarhilor ei” şi Sfântul Sinod ,,se vede nevoit să condamne acest abuz săvârşit în numele libertăţii de presă”.

Hotărât lucru, nu este nici un stilist în Sfântul Sinod. Pentru înalţii prelaţi, articolele ,,lipsite de demnitate şi de cuviinţă” – presupunând că ar fi existat – nu sunt o insultă, ci un ... abuz. Şi încă, unul ,,săvârşit în numele libertăţii de presă”. ,,În numele” ? Îmi închipuiam că cel mult la adăpostul libertăţii de (?) presă. Că doară ,,libertatea de presă” nu mă obligă în nici un fel prin ea însăşi să ocărăsc pe înalţii prelaţi.

Dar să nu facem dificultăţi. Acuzaţia pe care o ridică Sfântul Sinod împotriva noastră este că noi încercăm ,,scăderea prestigiului Bisericii şi a autorităţii conducătorilor ei”. În ce ne priveşte, nu am prea făcut în articolele noastre chestiuni personale. Câţiva din înalţii prelaţi îşi pot aminti, la urma urmelor, că au urcat scările sărace ale redacţiei noastre pentru a căuta la noi sprijin şi apărare împotriva unor asemenea atacuri, şi le-au găsit. Presupunând însă că încercarea aceasta de defăimare s-a produs: de ce nu au luat Sfântul Sinod sau înalţii prelaţi – personal – măsuri împotriva presei ?

,,Scăderea prestigiului Bisericii şi a autorităţii conducătorilor ei” ?

Desigur, asta s-a întâmplat. Dar nu din vina noastră şi nu prin atacurile noastre, ci prin chiar faptele acestei Biserici şi ale conducătorilor ei.

Ce prestigiu poate avea o Biserică atunci când îngăduie grava călcare a canoanelor prin trecerea patriarhului în funcţiuni lumeşti şi asistă neputincioasă – fără să articuleze un singur argument valabil – la o campanie făcută de laici pentru a stabili adevărul canonic ?

Ce autoritate pot avea conducătorii ei când, în problema Pascaliei, iau o hotărâre, o calcă şi revin la cea dintâi, se rup, sub teroarea ambiţiei unui singur om, de ecumenicitatea ortodoxă, înfruntă canoanele, scriu pastorale ridicole şi ignare şi nu pot ţine piept nici măcar puţinei ştiinţe teologice adunate de câţiva laici în coloanele acestui ziar ? Prestigiu şi autoritate sprijinite pe ce ? Pe aservirea Bisericii unui partid politic ? Sau pe valoarea şi puritatea personală a conducătorilor ei ? Este cineva în Sinod atât de naiv încât să creadă că lumea a uitat că de atâta vreme capii Bisericii noastre nu mai mor în scaun, scoşi din păstorie cu procese scandaloase ? Sau îşi închipuie că viaţa lor privată este pentru credincioşi pură ca cristalul ?

Atunci ? Comunicatul Sfântului Sinod este o îndrăzneaţă şi primejdioasă înfruntare. Iar ameninţarea cu care se încheie acest comunicat – ,,fără a fi silit să recurgă la mijloace mai aspre pentru vindecarea răului” – este de-a dreptul ridicolă. Mijloace mai aspre ? Jandarmii, probabil. Jandarmii fiind ultima apărare a prestigiului şi autorităţii Bisericii.

Vă gândiţi, poate, la anatemizare ? A, nu ! Anatema nu o vor arunca niciodată asupra noastră înalţii prelaţi; întâi, pentru că, oricum, dar nu au curajul să o facă; al doilea, pentru că ei ştiu că astăzi această anatemă nu ne mai poate face nimic.

Acum 2 ani, când Sinodul mai păstra încă aparenţe de existenţă canonică şi când purtam campania împotriva intrării patriarhului în regenţă, am cerut, prin scrisoare deschisă adresată părintelui patriarh, să fiu judecat; declarând că mă voi supune întru totul judecăţii înaltului Sobor şi că, în cazul unei condamnări, nu voi mai scrie nimic în chestiuni bisericeşti.

Această cerere a mea nu a avut nici un fel de urmare. De ce ? Că doară şi eu ,,pretind a mă numi fiu credincios al Bisericii Ortodoxe”; iar, pe de altă parte, acţiunea mea îşi are însemnătatea ei, de îndată ce, în înalte corespondenţe particulare, se scrie că ,,ne face mare necaz campania pornită de Nae Ionescu”.

Anatemă, astăzi !? E târziu. Biserica Ortodoxă Română a căzut din drepturi. Am dovedit-o altădată. Iar hotărârile ei nu mai sunt [...] pentru nici un dreptcredincios.

Să reintre în Ortodoxie – şi pe urmă vom sta de vorbă. Dar numai atunci.

 

Restabilirea ecumenicităţii

(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1526, 22 iulie 1929)

Direcţiunea Sfântului Sinod a trimis tuturor ziarelor o încunoştinţare, arătând că, pentru anul ce vine, Sfintele Paşti se vor prăznui la 20 aprilie.

Pentru a înţelege semnificaţia acestui fapt, vom aminti că 20 aprilie înseamnează, pe vechiul calendar, 7 aprilie, şi că 7 aprilie este tocmai data indicată de vechea Pascalie.

Vasăzică, la anul vom prăznui cu toţii Paştele, în ecumenicitate, laolaltă cu toţi creştinii pravoslavnici.

Şi mai este un fapt care trebuie relevat. Data prăznuirii Paştelor pentru anul ce vine a fost stabilită printr-o înţelegere a Patriarhiei noastre cu Patriarhia Ecumenică din Constantinopol.

Aţi înţeles ? Tot ce a spus, prin urmare, Sfântul Sinod cu prilejul discuţiilor în jurul Pascaliei anul acesta erau fleacuri. Pentru că, dacă argumentele ,,ştiinţifice” erau bune anul trecut, ele ar trebui să fie bune şi acum. Iar dacă bine s-a procedat anul trecut în stabilirea datei Paştilor, nu înţelegem de ce se părăseşte pentru 1930 sistemul şi de ce se întoarce Sinodul la calcularea şi procedeele pentru care am luptat aşa de stăruitor noi.

Şi când te gândeşti câtă patimă s-a pus din partea Sfântului Sinod împotriva noastră ! Ce am cerut noi ?

1) Să prăznuim Paştele în ecumenicitate; ni s-a răspuns că asta nu are importanţă primă, ci ... adevărul ştiinţific (!);

2) Să nu prăznuim Paştele înaintea evreilor. Ni s-a răspuns: să nu dea evreii cu paştele lor peste noi. Şi am fost ameninţaţi cu lepădarea de la Biserică – pentru că ne împotriveam ,,adevărurilor” sinodale.

Este adevărat că, de data aceasta, a intervenit însuşi părintele patriarh. Foarte bine, dar de ce nu a făcut-o acum câteva luni ? Ar fi ferit Biserica noastră de o ruşine, dacă nu de un păcat, iar ţara, de o tulburare nu numai inutilă, ci şi primejdioasă. Simt însă că încep să devin ... indiscret cu întrebările mele.

... Dar, oricum: a intervenit părintele patriarh ? Nu înţeleg. Parcă avem o lege Lapedatu şi parcă Î.P.S. Miron nu mai este patriarh în funcţiune – ci regent. Ori m-am ... încurcat eu ?

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 88/Almanah 2014

 


[1] ,,Roma a zis” (lat.). Formă prescurtată a maximei lui Augustin, ,,Roma locuta, causa finita” (Odată ce s-a pronunţat Roma, chestiunea este închisă).

[2] ,,Se tolerează” (lat.).

[3] Principiu de drept roman care înseamnă a-i reda cuiva deplinătatea unei posesiuni ştirbite (lat.).

[4] Gherasim Saffirin (1849-1922), arhiereu vicar al Eparhiei Râmnicului, cu titlul de Craioveanul; din 1900, episcop al Romanului, până în 1911, când a fost depus din scaun pentru aşa-zise acuzaţii calomnioase la adresa mitropolitului primat Atanasie Mironescu. A se vedea Documente privitoare la poziţia Episcopului Gherasim Saffirin faţă de legea sinodală din 1909 şi Apărarea Prea Sfinţitului Episcop al Romanului Gherasim Saffirin, în procesul sinodal din vara anului 1911.