Despre site
 
Bine aţi venit pe acest site, unde puteţi găsi revista Catacombele Ortodoxiei a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, tipărită de Mânăstirea Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti cu binecuvântarea P.S. Flavian Ilfoveanul.
 
Primul număr al revistei a apărut în aprilie 1999. Ea s-a născut, în principal, din dorinţa de a vorbi credincioşilor români despre ecumenism şi roadele apostaziei de la Ortodoxie, tratând, de asemenea, subiecte de actualitate precum clonarea, eutanasia, renaşterea păgânismului în societatea contemporană etc.
 

 

--------------------

 

Teme principale in site
 

Eutanasie. Donare de organe

Stiri 78 2

 

Creştinism şi islamism

Cugetari 71 2

 

Homosexualitatea în lume

Dogma 45-1

 

--------------------

Cine e online?

Avem 24 vizitatori și nici un membru online

DOCUMENTE ALE BISERICII

Articole despre schimbarea calendarului din presa vremii

Articole semnate Mircea Vulcănescu din anul 1929

 

Mircea Vulcănescu (1904-1952) a fost filozof, sociolog şi profesor de etică la catedra profesorului Dimitrie Gusti, şi economist, ocupând o serie de funcţii publice. Încă din studenţie, crescând sub influenţa profesorilor săi Dimitrie Gusti şi Nae Ionescu, el scrie mai multe lucrări filozofice: Cercetări asupra cunoştinţei, Introducere în fenomenologia teoriei cunoştinţei, Misticismul şi teoria cunoştinţei. A publicat articole pe teme religioase, eseuri filozofice şi texte de economie politică, colaborând la Gândirea, Cuvântul, Viaţa Universitară, Realitatea Ilustrată, Criterion, Convorbiri Literare, Familia, Cuvântul Studenţesc, Gând Românesc, Ideea Românească, Excelsior, de multe ori sub pseudonim.

Unul dintre conducătorii Asociaţiei Ştiinţifice pentru ,,Enciclopedia României”, după 1937, el s-a preocupat de elaborarea unui model ontologic al ethosului românesc, scriind cărţi ca Omul românesc, Ispita Almanah 2014 07dacică, Existenţa concretă în metafizica românească şi Dimensiunea românească a existenţei.

Începând din 1935, el va ocupa o serie de funcţii publice: director general al Vămilor, director al Datoriei Publice în Ministerul Finanţelor, director al Casei Autonome de Finanţare şi Amortizare, preşedinte al Casei Autonome a Fondului Apărării Naţionale, subsecretar de stat la Finanţe, până la 23 august 1944.Arestat în lotul al doilea al foştilor membri ai guvernului Antonescu, calificaţi drept ’criminali de război’, el va muri în închisoare la Aiud pe 28 octombrie 1952.

Sub genericul ,,În chestia calendarului” din ziarul Cuvântul, Mircea Vulcănescu va scrie câteva articole, alăturându-se lui Nae Ionescu, George Racoveanu, Sandu Tudor şi Paul Sterian în campania împotriva Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, care hotărâse ca Sfintele Paşti din anul 1929 să se serbeze la 31 martie, şi nu la 5 mai stil nou, precum prevedea Pascalia iuliană.

 

* * *

 

Infailibilitatea Bisericii şi failibilitatea sinodală

 

Cu inima se crede spre dreptate,
iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire
Romani 10, 10

 

Din noianul de erori ce văzură lumina tiparului, cu prilejul scandalului provocat de fixarea sărbătoririi Sfintelor Paşti, este una care, atacând nodul problemei, ne oferă prilejul restabilirii unor principii esenţiale structurii ortodoxismului.

S-a scris anume că trebuie să ne supunem hotărârii Sfântului Sinod oricare ar fi ea, deoarece Sfântul Sinod este alcătuit din arhierei, care nici în materie de credinţă dogmatică, nici în legiferarea canonică nusunt supuşi erorilor. Afirmaţie ce închide o masivă ignoranţă în materie de teologie ortodoxă: este vorba aci de principiul infailibilităţii hotărârilor sinodale.

Cuvântul episcopului este, fără îndoială, hotărâtor în Biserică. Într-adevăr, Biserica nu poate să mărturisească credinţa sa, într-un chip mai autentic şi mai strălucitor decât prin glasul păstorilor săi. Cercetaţi numai, în această privinţă, învăţătura Sfântului Ignatie Teoforul (părinte apostolic), cuprinsă în Epistolele către Magnezieni, III,1, Efeseni, II, 2; III, 2; IV, 1; IX, 1, Tralieni, II, 1-2, Smirneni, VIII, 2, IX, 1.

Membrii unui sobor sunt astfel investiţi şi cu privilegiul infailibilităţii în materie de învăţătură. Această infailibilitate însă este în stare de potenţă. În limbaj teologic, aceasta ar fi infailibilitatea obiectivă. Ca să fie efectivă, ca să devină lucrătoare, această putere are nevoie de o condiţie subiectivă: Duhul ce însufleţeşte adunarea episcopilor. Dacă „duhul umilinţei, al răbdării şi al dragostei” de Biserică o însufleţeşte, adunarea episcopilor nu poate mărturisi greşit. Dimpotrivă, dacă „duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert” o însufleţeşte, adunarea episcopilor greşit mărturiseşte. Sunt acestea adevăruri verificate prin întâmplările atâtor amar de veacuri de lupte şi de biruinţe. Deschideţi istoria Sinoadelor. N-am avut oare Sinoade care au greşit ? Şi n-am avut Sinoade ,,tâlhăreşti” ? Aceasta din cauză că a lipsit puterea Duhului. Cu drept cuvânt spune Homiakov că Biserica nu cunoaşte altă autoritate decât ,,autoritatea Duhului”. Dar atunci care este criteriul recunoaşterii infailibilităţii ? Răspundem: ecumenicitatea. Biserica nu recunoaşte hotărârea unei autorităţi ce ar putea să rupă ecumenicitatea ei. Dar ce este, pentru Biserica Ortodoxă, această ecumenicitate ?

Chestiunea merită discuţie, cu atât mai mult cu cât unele manuale inspirate de-a dreptul din cărţile catolice cuprind, în această privinţă, erori incompatibile cu fiinţa Ortodoxiei. Într-adevăr, dacă Biserica Romano-Catolică recunoaşte în vicarul lui Iisus Hristos pe deţinătorul infailibilităţii în materie de învăţătură, atunci când se rosteşte ex cathedra, o face întemeiată pe o concepţie despre Biserică potrivit căreia fiinţa ei văzută, deşi de aceeaşi esenţă, este substanţial deosebită de cea nevăzută, fiecare necesitând o unitate proprie de conducere. În vreme ce dreapta credinţă, cunoscând în Biserică două firi (văzută şi nevăzută) unite într-o singură fiinţă, nu cunoaşte decât unul singur şi acelaşi Cap nevăzut: Iisus Hristos; iar unitatea ei nu poate veni de la un organ văzut, ci numai de la legătura ei tainică în Duhul Sfânt, cu Ocârmuitorul ei, veşnic de faţă în viaţa tainică a Bisericii, cu Capul ei cel nevăzut, unitate care este însăşi unitatea Duhului, [din care] izvorăşte şi infailibilitatea în materie de învăţătură. Biserica în întregul ei este ,,stâlp neclintit şi îndreptar adevărului”.

Rolul preoţiei în ceea ce priveşte infailibilitatea în materie de învăţătură nu poate fi în nici un caz asemuit cu cel izvorând din concepţia catolică. ,,Scrisoarea patriarhilor” se rosteşte cum nu se poate mai limpede, în această privinţă: ,, ... iar nestricarea dogmei şi curăţia rânduielii nu sunt date în paza unei ierarhii oarecare, ci în paza întregului cler şi popor bisericesc, strâns unit în dragostea unora faţă de alţii, care este, cu alt nume, însuşi trupul Domnului Hristos, adică Biserica credincioşilor”.

În lumina acestora, cum se lămureşte ideea ortodoxă a ecumenicităţii ?

Ecumenicitatea nu poate fi o unitate politico-juridică formală, ci constatarea identităţii de fapt, a afirmaţiilor Bisericii întregi, în timp şi spaţiu.

Dar acesta nu este decât un alt fel de a exprima invariabilitatea învăţăturii – această invariabilitate rămânând, în ultimă analiză, singurul criteriu de recunoaştere a ecumenicităţii. Spre deosebire de catolici, la care papa se socoteşte pe el însuşi judecătorul şi măsurătorul adevărului cuprins în Tradiţie, în Ortodoxie Tradiţia este cea care mărturiseşte de ecumenicitatea unui Sinod; Sfântul Sinod însuşi nefiind decât mărturisitorul a ,,ceea ce pretutindeneas-a păzit, de toţi, totdeauna”(Sfântul Vichentie de Lerins, Canon 84, Sinodul VI Ecumenic; Mărturisirea ortodoxă, Petru Movilă).

Prin urmare, pentru ca un Sinod general să se învrednicească de atributul ecumenicităţii, nu ajunge participarea la el a tuturor episcopilor ortodocşi în viaţă, ci mai trebuie ca mărturisirea acestui Sinod, în fapt, să nu fie întru nimic deosebită de ceea ce s-a mărturisit de către Biserică, ,,totdeauna, de toţi şi pretutindenea”.

 

*

 

Care este acum situaţia Sfântului Sinod al Bisericii noastre ? Sinodul unei Biserici autocefale în conflict cu credincioşii tuturor ţărilor ortodoxe din lume, în conflict cu toată preoţimea ortodoxă din lume, în conflict cu toţi episcopii, mitropoliţii şi patriarhii Bisericii Ortodoxe din lumea întreagă. Despre a cărui alcătuire spune mitropolitul Gurie astfel: ,,Nu toţi chiriarhii erau la şedinţă; unii din cei prezenţi cereau amânarea, iar o parte a fost de părere să se sărbătorească la 5 mai. Şi la şedinţă n-a fost patriarhul”.

Întrebăm: în această situaţie mai poate fi vorba de ,,duh de răzvrătire”, de ,,conservatism idiot” din partea poporului şi de ameninţări din partea Sfântului Sinod ? Cine sunt nesocotitorii credinţei ortodoxe ? Şi cine străjerii ei ? Ştim că preasfinţiţii chiriarhi care au fost prezenţi la şedinţă şi au votat pentru 31 martie nu sunt de părere că trebuie să declare că au greşit înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor şi nu mai sunt vrednici a se chema ,,chip al Tatălui” (Sfântul Ignatie Teoforul, Ep. Tralieni,III, 1), drept aceea vor depune cârja. Ştim ! Virtualmente însă sunt depuşi din treaptă.

Încă o dată minunata îndărătnicie a credincioşilor ortodocşi întru păstrarea „comorii de mult preţ” se dovedeşte a fi un formidabil răspuns lumescului ,,duh al înnoirilor”. Căci: „Chiar dacă noi înşine sau înger din cer ar binevesti peste ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie!” (Galateni 1, 8).

 

Articol apărut în Cuvântul, an V, nr. 1348, 22 ianuarie 1929, sub genericul ,,În chestia calendarului”, sub semnătura: George Racoveanu, Sandu Tudor şi Mircea Vulcănescu. În arhiva familiei se păstrează un extras de ziar. În Bibliografia M. Vulcănescu figurează la nr. 15, ,,Scrieri culturale şi religioase”.

 

* * *

 

Între catolicism şi erezie

 sau urmările dogmatice ale rătăcirii sinodale

 

I

A vrut bunul Dumnezeu, pentru păcatele noastre mari şi grele, să încerce într-atâta Biserica neamului nostru românesc, încât însuşi Sinodul Sfânt, adunarea Domnilor şi a Episcopilor, a căpeteniilor noastre întru Hristos la un loc cu Duhul Sfânt, să se lepede de Dânsul, rupându-i Trupul în două, Trupul, adică Biserica tuturor celor dreptcredincioşi.

Lucrul s-a săvârşit prin hotărârea ca Biserica Românească să serbeze Paştile anul acesta, împotriva Predaniei şi a Canoanelor, singură şi înainte de Paştile iudeilor, la 31 martie [1929], în loc de 5 mai, la data adevărată şi laolaltă cu ceilalţi dreptcredincioşi.

S-a arătat aci în zilele trecute care este mărturia dreptei credinţe de pretutindeni şi de oricând (mărturie care singură are preţ, ci nu biata părere a minţii noastre omeneşti !) faţă de această hotărâre.

S-a arătat pe rând:

 

1) Inexistenţa ştiinţifică a hotărârii sinodale;

2) Caracterul ei anticanonic şi potrivnic Predaniei Sfinte; precum şi

3) Caracterul ei schismatic, încheindu-se către

 

1) Nulitatea de fapt şi de drept a acestei hotărâri pentru Biserica lui Hristos;

2) arătându-se că, până la o desăvârşită pocăinţă, semnatarii ei (siliţi sau de bunăvoie) sunt de fapt căzuţi din treaptă, adică lipsiţi de ajutorul Sfântului Duh fără de care nimic nu pot face sau desface şi

3) arătându-se, ca încheiere, că nici un episcop, preot, diacon sau simplu credincios nu este ţinut să i se supună,ba dimpotrivă, este dator să serbeze Paştile la 5 mai potrivit veşnicei rânduieli a Bisericii Universale, sub pedeapsa mâniei dumnezeieşti, nu a celei omeneşti.

 

Vom căuta să arătăm, în cele ce urmează, spre ce mari rătăciri în cele ale credinţei, duce pe negândite luarea drept bună a pomenitei hotărâri a Sinodului românesc.

S-ar putea părea unora ciudat că o hotărâre – zice-se – de ordin curat disciplinar şi canonic, cum este aceea a hotărârii datei Paştilor ar putea avea vreo urmare privitoare la atingerea celor drepte ale credinţei.

Deosebirea neînfrântă a Bisericii de Răsărit între dogme şi canoane pare a face acest lucru cu neputinţă: dogmele fiind prin firea lor veşnice şi neschimbătoare (Valsamon, la canon 64 al Sinodului Trullan); iar canoanele fiind schimbătoare, după nevoile Bisericii (v. canon 12 al Sin. Trullan desfiinţând canon 5 apostolic), schimbarea unora neaducând prin urmare vătămare celorlalte.

La o mai mare adâncire însă, vedem că deosebirea dintre dogmă şi canon nu este formală. Şi unele, şi altele sunt date prin canon în formă imperativă, sub sancţiunea depunerii sau anatemei şi confirmate de Predania şi uzul cel bisericesc de pretutindeni.

În fapt, Tradiţia este aceea care a deosebit în chip concret care este adevăr de credinţă şi care este prescripţie spre disciplină.

Dacă dar lucrurile stau astfel, şi dacă – după cum s-a arătat aci altă dată – Tradiţia Bisericii nu este deosebită de Biserica însăşi; după cum Biserica este un singur trup al lui Hristos, tot astfel şi Tradiţia este un trup nedespărţit, un organism spiritual în care fiecare lucru ţine într-atâta de întreg, încât o smintire a lui poate aduce o smintire fără asemănare a totului.

Atât este această Tradiţie de unitară, încât nimic nu poţi clinti din ea fără ca totul să fie primejduit a se clinti, căci nimic nu este fără însemnătate întru cele ale credinţei.

Cea mai neînsemnată decizie disciplinară nu are în viaţa tainică a Bisericii o motivare contingentă, psihologică, locală şi oportunistă – adică potrivită împrejurărilor de timp şi loc – cum se întâmplă în istoria lumească scrisă în spiritul laic de astăzi; fiecare hotărâre bisericească are în lumea celor care nu se văd, în viaţa tainică a Bisericii, un înţeles nebănuit, împlineşte un gând ascuns al lui Dumnezeu, întruchipează o armonie ascunsă care nu se înfăţişează decât ca un semn în ghicitură faţă de toate celelalte.

Şi clintind unul din rosturile văzute ale întregului trup, se clintesc pe nebănuite şi fără să ne dăm seama lucruri menite a rămâne neclintite.

Astfel, canonul al 32-lea al Sinodului Trullan (Syntagma Ateniană, II, 580) hotărăşte ca nimic nou şi potrivnic învăţăturii tradiţionale să nu se introducă, de teamă ca nu cumva să se atingă învăţătura fundamentală.

Vezi în acelaşi sens şi canonul 21 al Sinodului din Gangra, precum şi canonul 7 al celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic (Syntagma Ateniană, II, 580), la care se referă ameninţarea cu anatema a Sinodului din Constantinopol în 1638 sub patriarhul Chiril din Berea, către cel ce ar îndrăzni să atingă Predania bisericească şi să introducă inovaţii în Biserică; compară şi Scrisoarea patriarhilor orientali, art. 17, precum şi canonul 91 al Sfântului Vasile cel Mare, care arată că dogmele şi descoperirile păstrate în Biserică, atât cele ce-şi au originea în învăţătura scrisă, cât şi cele ce-şi au originea în Tradiţia apostolică, încredinţată nouă prin Sfintele Taine, „nu au aceeaşi putere pentru evlavie”.

La care Syntagma Ateniană adaugă: „Dacă negăm obiceiurile neconsemnate şi autoritatea cea mare ce stă în ele, atingem cu dinadinsul Evangheliaîn elementele ei de căpetenie” ... (IV, 283) şi aceasta pentru că orice obicei care are valoare în Biserică are la temelia lui un Adevăr (Sfântul Chiprian, Ad Pompejum. Epistola 74; cf. Firmilian, Epistola către Chiprian, Inter Epistolas Cypriani, Epistola 75; Clement Alexandrinul, Stromate, cartea a VII-a, c. 16).

Astfel este desigur şi cu fixarea datei sărbătorii Paştilor, sărbătoare fără de asemănare în anul bisericesc, de aşezarea căreia atârnă nenumărate alte rânduieli, sărbători şi posturi ale anului.

Fixarea datei Paştilor este desigur şi ea în legătură cu vreun înţeles ascuns, cu vreun adevăr tainic, dar plin de însemnătate, altfel desigur că nici Apostolii şi nici Sfinţii Părinţi nu şi-ar fi dat osteneala să rânduiască cu amănunţime data acestei sărbători în Aşezămintele lor (cartea a V-a, cap. 17), nici Sfântul Martir Polycarp al Smirnei şi Policrate din Efes nu s-ar fi împotrivit în zadar Papei Victor I pentru aceasta şi nici Sinodul celor 318 Sfinţi Părinţi de la Niceea nu ar fi hotărât cu pedeapsă ce se cade şi ce nu se cade a păzi în această privinţă drepţii credincioşi !

Care este dară acest înţeles al sărbătorii Paştilor şi cum stă faţă de el hotărârea pomenită a Sinodului românesc ?

Două lucruri se tulbură în viaţa Bisericii prin aşezarea Paştilor la 31 martie, stil nou:

Cel dintâi este căderea Paştilor înainte de isimeria cerească.

Al doilea este căderea Paştilor, uneori, înainte de Paştele iudeilor.

Cel dintâi împotrivindu-se hotărârii formale a canonului 7 apostolic în adevărata lui înţelegere arătată de Sfinţii Părinţi, precum s-a arătat aci mai înainte; iar al doilea fiind împotriva Predaniei Sfinte a Bisericii, după cum arată Matei Vlastare în tâlcuirea aceluiaşi canon 7 apostolic.

Despre sensul tulburării provocate de aşezarea Paştilor înainte de isimeria cerească (iar nu cea astronomicească), s-a arătat aci că înseamnă îndrăgirea lumii simţurilor în dispreţul lumii neschimbătoare a gândului dumnezeiesc. Lăsând să se înţeleagă că Apostolii au legat în chip nedespărţit primăvara sufletului de primăvara anului, chiriarhii români sunt împinşi să gândească, fără să-şi dea seama, că Paştele creştinesc ar avea o legătură necesară cu păgâneasca serbare a primăverii. Oricât de mare ar fi analogia celor două primăveri, nu numai că între ele nu poate fi nici o legătură necesară, dar ele sunt fundamental deosebite fără de asemănare prin înţelesul esenţial al Paştilor, prăpastie de netrecut pentru păgâni.

O a doua nesocotinţă, mai gravă, naşte din această săvârşire a Paştilor înainte de isimeria cerească. Este săvârşirea a două Paşti în cursul aceluiaşi an, lucru neîngăduit de Aşezămintele apostoleşti: „Voi, fraţilor, care aţi fost răscumpăraţi cu scumpul sânge al lui Hristos, trebuie să sărbătoriţi zilele Paştilor cu îngrijire şi cu luare-aminte după isimerie, ca să nu sărbătoriţi de două ori într-un an amintirea unei patimi, ci o dată pe an, spre aducere-aminte de Cel ce a murit o dată”; şi mai departe: „Voi însă păziţi cu îngrijire isimeria primăverii, care cade în ziua a douăzeci şi doua a lunii a douăsprezecea, care este Distru (martie), aşteptând până în ziua a douăsprezecea a sfertului întâi de lună, ca nu cumva ziua a patrusprezecea a lunii (de pe cer) să cadă în altă săptămână şi, rătăcindu-ne din neştiinţă, să serbăm Paştile de două ori în acelaşi an”... (cartea a V-a, cap. 17).

Anul bisericesc preînchipuie în aşezarea lui întreg văleatul, de la Facere şi până la Judecată. Şi cum pentru tot acest timp creştinii nu mărturisesc decât o singură Înviere a lui Hristos întru care cu toţii avem viaţa, asemenea numai o Înviere pe an se cuvine să serbăm.

Serbând mai mult decât un Paşte în fiecare an întru închipuire, cată a se-nţelege că întru adevăr o singură Jertfă şi o singură Înviere n-ar fi de ajuns spre mântuire; căci în cursul aceluiaşi văleat închipuit de cursul aceluiaşi an, ar urma că după Înviere s-ar face o nouă vânzare şi după vânzare o nouă răscumpărare şi astfel Biserica ar cădea în prăpastiile cele mai de afund ale rătăcirilor origeniste privitoare la Înviere.

Aceasta nu se întâmplă însă şi cu Paştele cel zilnic săvârşit în Biserică întru împărtăşirea credincioşilor cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului Hristos, pentru că acestea nu sunt mai multe Paşti, adică mai multe jertfe, nici mai multe învieri, ci continuarea neîntreruptă şi fără de număr, de fapt şi întru adevăr şi nu întru închipuire, a uneia şi aceleiaşi jertfe arhiereşti şi Sfinte Învieri a lui Hristos, întru care cu toţii avem parte.

 

II

Este deci o mare deosebire de făcut – şi cu ea am pătruns în miezul chestiunii noastre – între înţelesul ontologic al Paştilor liturgice ce se săvârşesc în orice zi – Paştele săvârşirii şi al împlinirii jertfei – şi celălalt înţeles al Paştilor, [al] amintirii şi sărbătoririi, care se petrec o dată în an.

Cel dintâi Paşte, euharistic, esteun fapt real, dar tainic, petrecut în timp, dar neatârnat de vremuri, pe care le măsoară, umplând cu plinătatea lui, ca un izvor veşnic de Har, timpul dintre Golgota şi Judecata de Apoi; un fapt neasemănător şi unic la care suntem toţi chemaţi ca să luăm parte: Jertfa de Sine a lui Dumnezeu pentru dragostea Sa de oameni. Aceste Paşti sunt temelia şi taina însăşi a Bisericii.

Celelalte Paşti, sărbătoreşti, au însă şi alt înţeles, legat de cel dintâi, însă deosebit de dânsul. Paştele anual nu este numai săvârşirea jertfei, ci şi vedenia mai dinainte, ca într-o prefigurare a roadelor acesteia pentru universul întreg. El este deci vedenia simbolică a jertfei şi a rostului ei pentru soarta lumii, în cadrul unui şir întreg de semne care se urmează în vreme (calendarul).

De Paşti, Biserica se vede pe sine ca-n oglindă şi-şi măsoară creşterea către „statul lui Hristos”, subliniind prin deosebită întristare şi bucurie acest sfânt înţeles al jertfei dumnezeieşti pentru soarta lumii (Aşezămintele apostoleşti, V, 17-19).

Rămâne totuşi între comemorarea anuală şi simbolică a Învierii universale întru Hristos, şi săvârşirea reală a jertfei euharistice o legătură pe care deosebirea de mai sus nu o înlătură, ci, dimpotrivă, o întăreşte. Legătura ar putea izvorî din firea simbolului însuşi, care-i mai mult decât o simplă analogie formală şi închide în el o referinţă reală şi directă a celui simbolizat: „Cu asemănarea se cheamă cel asemenea”. În cazul Paştilor, asemănarea este însă şi mai mare, simbolul cuprinzând în sărbătorirea lui însăşi săvârşirea reală a semnificaţiei (Ibidem, V, 19).

Prin aceasta, cele două Paşti nu sunt deci în firea lor decât unul singur. Prin aceea însă că totul nu este încă îndumnezeit şi nu ia parte în fapt la Jertfa arhierească a lui Hristos, se naşte în vreme o preîntruchipare a învierii lumii întregi întru Hristos, deosebit de săvârşirea zilnică a jertfei: Paştile (Ibidem).

Astfel, sărbătorirea Paştilor de an nu este nici ea o preînchipuire ideală, un simulacru al Paştelui cel veşnic, ci este o preîntruchipare a învierii lumii întregi întru mântuire. Este vedenia – începătura încă de acum – a rodului jertfei celei dumnezeieşti, este „arvuna Învierii” tuturor (Ibidem, V, 7; V, 19).

De aceea, Paştile sunt înainte de orice „împărtăşire”, dar împărtăşire a tuturor din jertfa cea dumnezeiască.

A face Paştile înseamnă deci pentru creştin a se împărtăşi, a avea parte la Înviere.

A face Paştile înseamnă însă pentru Biserică a se uni împreună în împărtăşanie toţi creştinii laolaltă, întru nădejdea învierii tuturor.

Astfel, sărbătorirea anuală a Paştilor devine chezăşia şi semnul Biruinţei totale celei de apoi asupra şarpelui şi a morţii.

În această deosebire de înţeles stă şi deosebirea timpului de sărbătoare a celor două Paşti, cel împlinit şi cel de semne.

Din nevoia de a înfăţişa în vreme acest înţeles al sărbătorii în cadrul anului de semne, izvorăşte deci sensul aşezării datei Paştilor în calendar.

Dar aici intervine piatra de poticnire: Paştile iudeilor.

 

*

 

Dacă între înţelesul celor două Paşti legătura este aceea pe care am văzut-o, urmează că sărbătorirea Învierii nu se poate face în nici un chip odată sau înainte de Paştile iudeilor. Să lămurim.

 

A. După cum ne spune Cartea Ieşirii lui Moise(cap. XII), Paştile legii vechi au fost aşezate de Dumnezeu întru pomenirea ieşirii din Egipt a neamului lui Israil. Rânduiala jertfirii mielului cu acest prilej, precum şi a mâncării azimei trebuiau să aducă aminte iudeilor de scoaterea lor din robie; dar ea mai trebuia să preînchipuie jertfa sângeroasă a mielului şi a Păstorului, slobozirea prin ea de sub cătuşele morţii, păcatului şi fărădelegii întru Învierea lui Hristos.

1. Paştile legii înseamnă deci pentru creştin preînchipuirea adevăratelor Paşti rânduite de Iisus Hristos ucenicilor la Cina cea de Taină.

Această preînchipuire era semnul legăturii Dreptului cu Domnul, ea însemna nădejdea dreptului în îndurarea Domnului către norodul său şi ea trebuia deci sărbătorită de tot cel ce voia să aibă parte de mântuire.

2. Odată săvârşită jertfa, odată judecat, răstignit şi înviat Fiul lui Dumnezeu, odată îndeplinită legea, păstrarea vechii porunci este dezlegată (Aşezămintele apostoleşti, V, 17, şi numeroase texte din Îndemnurile împotriva iudeilor ale Sfântului Ioan Hrisostom, trad. fr. Jessuis, III, 300-312).

Creştinii nu mai au a o săvârşi, căci ea s-a săvârşit o dată pentru totdeauna, iar rânduiala împărtăşaniei cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului Hristos prin prefacerea pâinii şi a vinului însemnând doar – cum am spus – săvârşirea mai departe a jertfei dumnezeieşti a legii celei noi.

Împlinindu-se întruchiparea, nu mai avea a fi serbată preînchipuirea.

3. Se întâmplă însă că iudeii sărbătoresc totuşi mai departe Paştile legii celei vechi, după Înviere.

Ce înţeles are pentru creştin acest lucru ? Faptul că iudeii slujesc mai departe Paştile legii nu înseamnă în nici un caz că acest Paşte trebuie păzit şi de creştini. Hotărârile Bisericii în această privinţă sunt formale şi categorice şi au fost date tocmai pentru că, în vremea dintâi a creştinismului, mulţi credincioşi sărbătoreau Paştile de două ori, o dată cu iudeii şi o dată după dânşii, Paştile iudeilor fiind socotit de ei ca Paştile durerii, iar Paştile Învierii, ca Paştile bucuriei creştinătăţii întregi.

Dar înseamnă oare şi că Paştile legii nu mai au nici un fel de însemnătate pentru creştini ? Ferească Dumnezeu !

4. Sărbătorirea Paştilor legii mai departe de către iudei, după ce legea a fost împlinită, înseamnă că iudeii aşteaptă [încă] pe Hristos drept mântuitor, înseamnă, prin urmare, în realitate, tăgăduirea mai departe şi răstignirea mai departe a lui Hristos după Înviere (Aşezămintele apostoleşti, V, 7).

Acesta este înţelesul real al prăznuirii Paştilor iudeilor după răstignirea şi Învierea Domnului Hristos.

Ce are de gândit un creştin faţă de această tăgăduire ?

Tăgăduirea şi răstignirea lui Hristos înainte de Înviere, oricât de greu ar fi de priceput cu mintea, era necesară Învierii lui Hristos. ,,Trebuia ca Hristosul să pătimească toate acestea şi să intre întru slava Sa” (Luca 24, 26).

5. Stăruinţa acestei tăgăduiri după Înviere şi prăznuirea ei la o anumită dată în vreme fac însă imposibilă însemnarea cu aceeaşi dată sau prăznuirea înaintea acesteia a prefigurării învierii universale, care presupune tocmai că s-a biruit orice tăgadă.

Astfel, vedenia încă de pe acum în semne a roadelor Învierii nu este de închipuit decât după biruirea drăceştii şi tainicei împotriviri a iudeilor. Orice altă rânduială tulbură rânduiala hotărâtă de Dumnezeu. Căci Dumnezeu ne ridică treptat de la idoli la jertfă şi de la azimă la Tainele Dumnezeieşti, iar de la Sfintele Taine la Împărăţia Cerurilor (Leon din Ohrida, Scrisoarea a 2-a despre azime).

 

B. Pe de altă parte însă, Paştile legii vechi nu încetează de a reprezenta în simbol prefigurarea Paştilor adevărate (Aşezămintele apostoleşti, VI, 19) şi pomenirea lor devine inutilă creştinismului de vreme ce Biserica posedă realitatea însăşi (iar a iudeului prăznuire este tăgadă).

Dar dacă aşa este, atunci, săvârşirea Paştilor creştine nu poate fi nici ea făcută decât ,,după pasca iudeilor, pentru că se vrea mai întâi închipuirea, adică înjunghierea mielului şi apoi să urmeze ceea ce se închipuia, adică moartea Omului şi Învierea” (Aşezămintele apostoleşti, cartea a V-a, cap. 17, citat după Matei Vlastare, la tâlcuirea canonului 7 apostolic din Pidalion, text ce – semnificativ – nu se găseşte în ediţiile apusene ale Aşezămintelor).

 

C. Amândouă aceste lucruri converg spre a pune în lumină imposibilitatea absolută a serbării Paştilor creştine odată cu iudeii sau înaintea lor.

1. A serba odată cu iudeii înseamnă că un acelaşi lucru reprezintă pe un acelaşi plan două lucruri potrivnice, aceeaşi zi a anului însemnând în acelaşi timp pentru noi şi preînchipuirea Biruinţei din urmă a Mielului asupra oricărei tăgade, şi pomenirea stăruinţei tăgadei, după Biruinţă, ceea ce nu este cu putinţă.

2. Iar a-l sărbători înainte de iudei înseamnă:

a. A serba realitatea înaintea prefigurării, adică a nesocoti raportul real al celor două Testamente şi a rupe cu Marcion legătura dintre ele; şi

b. Mai înseamnă a lăsa ca tăgăduirea în semne să se facă după pomenirea Biruinţei Învierii, adică înseamnă a ne îndoi de eficacitatea mântuitoare a Învierii şi chiar a tăgădui Învierea adevărată a Mântuitorului.

Acestea sunt urmările nenorocite ale pripitei hotărâri sinodale româneşti.

 

*

 

Toate împotrivirile acestea fac imposibilă realizarea pe planul semnelor din calendar a înţelesului adevărat al Paştilor creştine după hotărârea sinodală.

1. Catolicii care, înaintea noastră, au păşit pe acest tărâm şi au rupt legătura cu Paştile iudeilor au tălmăcit astfel îngăduiala de a rupe solidaritatea celor două date:

Sărbătoarea Paştilor iudeilor după răstignirea şi Învierea lui Hristos, potrivit învăţăturii Bisericii întregi, este dezlegată.

Paştile iudeilor sunt nule şi Biserica nu are a ţine seama de dânsele.

Biserica de Apus face astfel ,,abstracţie” de faptul că iudeii urmează a-şi serba Paştile ca mai înainte.

Dar, pentru ca această desfacere a legăturii celor două Paşti să nu compromită solidaritatea celor două Testamente, cel dintâi fiind de fapt preînchipuirea celui din urmă şi acesta neputându-se prescrie, Biserica Romană se subrogă pe sine în toate drepturile Sinagogii şi ia asupră-şi împlinirea strictă a legii în locul acesteia, prescriind în favoarea sa toate făgăduielile lui Dumnezeu către Israil.

Astfel, Biserica de Apus dă în chip material jertfă cu azimă în locul iudeilor; iar formal se instituie moştenitoare spiritului iudaic în Biserică. Ea izbuteşte prin acest ,,artificiu” să nu respecte legătura datei Paştilor, fără a putea fi învinuită de marcionism şi erezie.

Nu este locul să arătăm aci încurcăturile în care intră prin aceasta; ajunge să spunem că săvârşirea cu azimă a cinei este singurul paleativ care evită erezia celui ce rupe legătura datelor. De aceea catolicii s-au încăpăţânat într-însa.

Să fi vrut Sinodul românesc să ne împingă pe nesimţite spre această datină, cu alte cuvinte, să ne pună în situaţia de a fi siliţi să recurgem la ea ? Nu se poate !

2. Biserica noastră a înţeles cu totul altfel acest lucru.

Ea nu a socotit niciodată că trebuie să se substituie Sinagogii şi nu a serbat niciodată Paştile cu azimă, învinuind chiar de iudaizare Biserica Catolică (Leon din Ohrida, op.cit.;Nichita Stithatul etc.).

Dacă Biserica noastră se socoteşte moştenitoarea Sinagogii, aceasta trebuie înţeles în sensul ca ea a primit ca piatră din capul unghiului, piatra pe care iudeii au îndepărtat-o, răpindu-şi astfel mântuirea.

Acesta este întocmai tâlcul în care „moştenirea a fost răpită fiilor lui Israil” (Luca 20, 16; Matei 21, 43).

Legătura dintre prefiguraţie şi adevăr a celor două Testamente a fost păzită de Biserica noastră prin rânduiala succesiunii datei Paştilor. (Nu este numai o întâmplare că Sfântul Martir Polycarp al Smirnei a fost în acelaşi timp şi deopotrivă luptător vajnic împotriva rânduielilor latine ale Paştilor şi adversar de moarte al lui Marcion, a cărui principală învăţătură era deosebirea celor două Testamente – Tertulian, Adv. Marcionem, I, 19).

Acesta este marele Adevăr pe care-l păzeşte neclintit această zice-se ,,neînsemnată” aşezare !

Iar că acesta este Adevăr, ci nu convenţie, o arată tot tâlcuirea aceluiaşi canon 7 apostolic în Pidalion, prin minunile mari care au întovărăşit data adevărată împotriva datei hotărâtă de latini.

Iară mai ales că: ,,Amărunţimea isimeriei, care şi pricinuieşte latinilor două necuviinţe mari, adică, a prăznui ei Pasca ori cu iudeii, care este împotriva apostolescului canonului acestuia, ori mai înainte de iudei.

Şi cum că mai mult place lui Dumnezeu rânduiala Pascaliei, şi în scurt a zice a calendariului nostru, decât rânduiala Pascaliei şi a calendariului latinilor este văzut din minunile ce au arătat şi arată până acum pentru acesta. Căci în părţile Iliupolii cei din Eghipet, unde sunt piramidele cele două mari, în fieştecare an lucrează Dumnezeu o minune ca aceasta. Adecă: în seara Joii cei mari a noastre (nu a latinilor), pământul varsă moaşte şi oase vechi de oameni. De care se umple un câmp lat, care stau până la Joia Înălţării; şi atuncea se ascund şi nicidecum se văd, până iarăşi la Joia mare. Aceasta nu este vreo basnă, ci adevărat lucru şi mărturisit de istorici vechi şi noi, iară mai ales de Gheorghe Coresie, hiotul, şi de pururea pomenitul Nectarie, patriarhul Ierusalimului, care în hronograful aravicesc îl povesteşte fila 266 şi cu ochii săi 1-au văzut, precum din cele ce zice mai jos se vede.

(Iară oasele acestea omeneşti mai înainte vestesc pre învierea morţilor ce va să fie, precum le-au văzut şi Proorocul Iezechiil.) Dară scrie şi pomenitul Coresie, că Pascazi scria către Papa Leon (precum se arată în Epistola 63 a lui Leon) cum că prăznuind oarecând Pasca răsăritenii, adecă în 22 a lui aprilie, iară apusenii în 25 a lui martie, un izvor de apă fiind uscat mai-nainte s-au umplut de apă în 22 a lui aprilie, la Pasca noastră adecă, şi nu a latinilor. Vezi pre Dositeiu, cartea a 12-a pentru patriarhii cei ai Ierusalimului, care povesteşte de o minune ce s-au făcut la Beligrad, adeveritoare calindarului nostru şi surpătoare calindarului latin pre care o au văzut un Paisie, patriarh al Ierusalimului, adecă, un aluat ce s-au plămădit de o latincă azimă Proorocului Ilie s-au prefăcut în piatră uşoară, numită Kisira” (Pidalion, Comentariu la canon 7 apostolic).

 

*

 

Dacă rătăcirile acestea se adaugă în schismă şi schisma se adaugă la necanonicitate, şi dacă necanonicitatea se adaugă la împotrivirea faţă de Predanie, şi împotrivirea la Predanie la neadevăr, naşte în chip legitim întrebarea: care au putut fi rosturile pe temeiul cărora Sfântul Sinod a scos Biserica noastră din rândul celor dreptcredincioase ?

 

Articol apărut în Cuvântul, an V, nr. 1359, sâmbătă 2 februarie 1929, partea I şi respectiv an V, nr. 1360, duminică 3 februarie 1929, partea a II-a. În arhiva familiei se păstrează cele două extrase de presă cu câteva corecturi autografe făcute cu creionul (plus completarea unui rând lipsă), care au fost introduse în text. Este semnat Mircea Vulcănescu.

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 88/Almanah 2014