Despre site
 
Bine aţi venit pe acest site, unde puteţi găsi revista Catacombele Ortodoxiei a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, tipărită de Mânăstirea Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti cu binecuvântarea P.S. Flavian Ilfoveanul.
 
Primul număr al revistei a apărut în aprilie 1999. Ea s-a născut, în principal, din dorinţa de a vorbi credincioşilor români despre ecumenism şi roadele apostaziei de la Ortodoxie, tratând, de asemenea, subiecte de actualitate precum clonarea, eutanasia, renaşterea păgânismului în societatea contemporană etc.
 

 

--------------------

 

Teme principale in site
 

Eutanasie. Donare de organe

Stiri 78 2

 

Creştinism şi islamism

Cugetari 71 2

 

Homosexualitatea în lume

Dogma 45-1

 

--------------------

Cine e online?

Avem 72 vizitatori și nici un membru online

DOCUMENTE ALE BISERICII

Articole despre schimbarea calendarului din presa vremii

 
* * *
 

Pascalia şi nedumerirea ortodocşilor

 

Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau
Alexandru Lăpuşneanu

 

Religia şi credinţa sunt pentru popor, iar nu poporul pentru religie. Credinţa şi ideea religioasă izvorăsc din revelaţia dumnezeiască, venită nouă prin Iisus Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli, precum şi din necesitatea sufletească ce este înnăscută în cutele cele mai ascunse ale firii omului, dornice de hrana cea divină.

Istoria ne-a dovedit că o credinţă cu greu se schimbă, iar poporul identifică credinţa lui cu însuşi scopul existenţei lui pământeşti.

De aceea, când Sinodul român, la 24 ianuarie [1929], a decis revenirea asupra vechii sărbătoriri a Paştilor, s-au născut în sânul Bisericii Creştine Ortodoxe autocefale române nedumeriri şi neînţelegeri, care prin natura lor prezintă seriozitate, nu atât prin latura lor religioasă, cât cea politică.

Istoria ţării noastre şi-a scris visul ei de aur cu ajutorul cel nepreţuit al unităţii noastre de credinţă, confundându-se adesea ideea de stat cu cea religioasă.

Domnii noştri au luptat atât pentru ţară, cât şi pentru „creştinătate”. Deci, ideea de stat mergea mână în mână cu cea religioasă.

Astăzi, ne-am pus noi înşine ţara pe două tărâmuri. Credincioşii se împart în treizeci şi unu martişti şi cinci maişti.

Chestiunea schimbării Pascaliei nu este numai o neînţelegere ,,popească”.

Biserica Creştină Ortodoxă din întregul Orient şi-a fixat din primele veacuri ale creştinismului (Sinodul de la Niceea, 325 d.Hr.) modul de a serba Sfintele Paşti. Iar o tradiţie de peste 1.600 ani a fixat data sărbătoririi Paştilor după sărbătorirea Paştilor evreieşti. Paştile sărbătorindu-se la 31 martie, rezultă ca anul acesta Paştile creştine să se serbeze înaintea celor evreieşti. Lucrul acesta însă, în întreaga Basarabie şi în multe părţi din Moldova, a creat mâhniri şi neînţelegeri în inimile creştinilor, care considerau ca lege că niciodată Paştile creştineşti să nu cadă înainte de cele evreieşti.

În economia religiei creştine ortodoxe, Tradiţia are aceeaşi importanţă şi sfinţenie ca şi hotărârile sinodale care au fost scrise.

Prin hotărârea fixării datei Sfintelor Paşti la 31 martie, Tradiţia Bisericii Creştine Ortodoxe a fost călcată. Şi dacă am ţine seama numai de aceste două considerente – dezbinarea în tabere a locuitorilor ţării, cei cu stil vechi şi cei cu stil nou, precum şi nerespectarea Sfintei Tradiţii – totuşi ar fi îndestulător ca forurile noastre bisericeşti să-şi plece urechea şi să ia aminte la învrăjbirea care ne aşteaptă.

Mulţi dintre noi vor zice că această chestiune nu se poate cunoaşte mai bine decât de clericii noştri şi de către autoritatea noastră supremă în materie religioasă, care este Sfântul Sinod. Lucrul aşa ar fi, însă religia noastră creştină denumeşte cu expresia Biserica nu numai clasa conducătoare clericală – cu tot cortegiul ei ierarhic – ci prin cuvântul Biserica se înţelege tot poporul, cler şi mirean, care se închină unuia şi aceluiaşi Dumnezeu şi practică şi profesează una şi aceeaşi credinţă.

Prin urmare, o chestiune atât de importantă ca cea a schimbării datei Sfintelor Paşti nu poate fi tratată numai pe baze pur ştiinţifice şi numai de către chiriarhii noştri, ci trebuie a lua în seamă şi alte considerente ca: practica de până acum a Biseri­cii noastre Creştine Ortodoxe, susceptibilitatea poporului în ma­terie de schimbare a unui obicei devenit o lege, simbolul Învierii Domnului care se aseamănă cu venirea primăverii celei înfloritoare – anotimp ce semnifică înflorirea şi răspândirea creştinismului asupra păgânismului şi a lumii întregi etc.

În articolele ce vor urma, vom vedea motivele pe care se bazează Sfântul Sinod de la 24 ianuarie a.c., în hotărârile luate şi mo­tivele pe care se întemeiază susţinerea rămânerii sărbătoririi Sfintelor Paşti tot la data de 5 mai, împreună cu Orientul creştin ortodox.

Biserica noastră se conduce până la mucenicie de lumina adevărului şi de steaua intereselor superioare ale majorităţii poporului român.

 

* * *

 

Pastorala de la 7 februarie a Sfântului Sinod

 

Este un lucru ştiut şi pentru care toată lumea este de acord că, dacă Orientul creştin nu ar fi îndreptat vechiul calendar iulian, am fi ajuns să avem peste câteva milenii iarna vara şi vara iarna.

Împăratul Iuliu Cezar la anul 46 a.Hr. puse pe învăţatul astronom al timpului, Sosigene, să-i calculeze valoarea exactă a anului tropic.

Acesta socoti că anul tropic este de 365 zile şi 6 ore. Iar pen­tru uşurare, hotărî ca anul civil să se socotească ca având 365 zile, iar diferenţa de 6 ore să se adauge la fiecare trecere de 4 ani, ca făcând împreună 24 ore, adică, o zi. Prin urmare, la fie­care 4 ani tropici, anul civil să se socotească ca având 366 zile, denumindu-se astfel an bisect.

Calendarul iulian a fost admis de Biserica Creştină la anul 325, în Sinodul de la Niceea din Bitinia.

Învăţatul Sosigene însă nu a socotit exact anul tropic, căci acesta nu are 365 zile şi 6 ore, sau 365 zile 25 sutimi de zi cum calculase el, ci adevăratul an tropic socotit exact are 365 zile şi 242.256 fracţiuni de zi. Deci ceva mai puţin decât anul din calendarul iulian.

În anul 1582, papa Grigorie al XIII-lea, văzând nepotrivirea dintre calendarul iulian şi adevăratul an tropic, hotărî să îndrepte acest dezacord care în acel an ajunsese la o diferenţă de aproape 10 zile. Deci suprimând din anul 1582 această diferenţă de zile, se puse în acord cu adevăratul an tropic sau ceresc.

Date fiind asperităţile dintre Biserica Apuseană şi Biserica Răsăriteană, calendarul gregorian nu a fost primit decât de protestanţi şi celelalte confesiuni din Apus. Biserica Creştină Ortodoxă din Răsărit rămăsese tot la calendarul iulian.

În anul 1923 – în urma unei conferinţe a Ortodoxiei din Orient –, s-a hotărât ca de aci înainte calendarul creştin să nu mai fie cel iulian, ci să fie cel adevărat, socotit după anul tropic. În urma acestei schimbări, anul de până acum s-a mai scurtat cu 13 zile, timp care făcea diferenţa dintre anul socotit de Sosigene şi cel real. Prin urmare, schimbarea actuală a calendarului era o chestiune elementară de bun-simţ şi de perspicacitate a adevărului ştiinţific.

Oare în materie religioasă pe lângă credinţă nu trebuie să fim conduşi de acelaşi elementar bun-simţ şi de aceeaşi perspicacitate a lucrurilor ? Iar tot în materie de religie, cine este oare mai presus, adevărul ştiinţific sau adevărul religios ?

Să vedem acum dacă schimbarea Pascaliei era tot aşa de îndreptăţită ca să se facă.

Începutul secolului al IV-lea după Hristos era foarte mult frământat de diferite dispute dogmatice care aveau loc în sânul Bisericii Creştine, ceea ce dădea naştere la multe erezii şi depărtări de credinţa cea adevărată a religiei creştine. Pentru a se combate aceste erezii, Împăratul Constantin cel Mare, dornic să ia şi alte hotărâri pendinte cu Biserica, convocă un Sinod Ecumenic la Niceea în Bitinia pe la anul 325 d. Hristos. La acest Sinod luară parte 318 Sfinţi Părinţi ai întregii Biserici Creştine Ortodoxe, deci şi Apusul care nu era încă rupt de Răsărit. Acest Sfânt Sinod Ecumenic, pe lângă alte multe chestiuni ce-a avut de discutat, a hotărât cu privire la data Paştilor că această sărbătorire trebuie să cadă: în prima duminică după prima lună plină ce vine după echinocţiul de primăvară (21 martie). Şi tot Conciliul de la Niceea a mai hotărât ca Sfintele Paşti să cadă între 22 martie şi 25 aprilie – nici mai devreme de această dată, dar nici mai târziu.

În Pastorala către popor de la 7 februarie a.c. a Sfântului Sinod se spune că, dacă am serba Sfintele Paşti la 5 mai, ,,s-ar călca hotărârea şi practica întregii Biserici, după care Sfintele Paşti nu se pot trece spre serbare dincolo de 25 aprilie”. Dar nu este mai puţin adevărat, deoarece 5 mai stil nou cade pe stil vechi tocmai între 22 martie şi 25 aprilie, necălcându-se astfel cu nici o iotă hotărârea Sfântului Sinod de la Niceea, Paştele după stil vechi căzând anul acesta la 21 aprilie. Tot Pastorala Sfântului Sinod, vorbind despre ,,încurcăturile” ce ar rezulta în cazul de s-ar serba Sfintele Paşti la 5 mai, zice: ,,În primul rând, bunăoară, ar fi trebuit să se prelungească mâncarea de carne peste jumătatea lunii martie, luându-i din ea 17 zile pentru dulce, ceea ce nu s-a întâmplat până acum în Biserica Ortodoxă”.

Concluzia ce se trage este falsă, deoarece şi premisa pusă este tot falsă. Serbând Paştele pe stil vechi 21 aprilie, şi Postul Paştelui va începe pe stil vechi. Nu va zice nimeni, cred, ca să avem Învierea la 5 mai stil nou, iar postul de 7 săptămâni să-l începem la 17 martie, ci la 5 mai stil nou corespunzându-i pe stil vechi Paştele de la 21 aprilie, postul va începe cu 7 săptămâni în urmă, adică, la 4 martie stil vechi, deci fără a lua lunii martie 17 zile pentru dulce după cum spune Pastorala Sfântului Sinod.

Cum că se poate lucrul acesta, avem exemplul Bisericii noastre surori din Grecia care a îndreptat calendarul iulian, însă rânduiala Pascaliei a lăsat-o tot pe cea veche şi care este în conformitate cu hotărârile Consiliului celor 318 Sfinţi Părinţi adunaţi la Niceea.

Mergând mai departe spre altă ordine de idei, observăm că o practică creştină de peste 16 veacuri a stabilit ,,obiceiul” sau tradiţia ca întotdeauna Sfintele Paşti să cadă după serbarea Paştilor evreieşti.

Tradiţia este cuvântul nescris rămas nouă de la Mântuitorul Iisus Hristos şi care ne-a fost transmis prin Apostoli şi ceilalţi Sfinţi Părinţi. Mântuitorul nu a vrut să facă mai multe partizi religioase sau mai multe şcoli, ci o singură religiune pentru toţi. De aceea nu a însărcinat pe Apostoli să scrie, ci să înveţe; aşa că predica verbală este anterioară Scripturii. Chiar şi în Vechiul Testament, Scriptura şi Tradiţiunea subzistau împreună, iar Mântuitorul nu a recunoscut numai Legea şi Profeţii, dar şi Tradiţiunea dogmatică a sinagogii. Aşa că în economia religiei noastre creştine ortodoxe, Sfânta Tradiţie se bucură de aceeaşi cinste ca şi Sfânta Scriptură. Sfântul Apostol Pavel, când ne învaţă să respectăm Tradiţia, zice: ,,Fraţilor, staţi, şi ţineţi predaniile care v-aţi învăţat, ori prin cuvânt, ori prin epistolia noastră” (II Tesalonicheni 2, 15).

Prin urmare, dacă Tradiţia – practica de veacuri, an de an, a aceluiaşi lucru – a hotărât şi a întărit un obicei, oare cine suntem noi ca tocmai astăzi, în anul de la Hristos 1929, să stricăm această orânduire devenită lege şi cu indiferenţă să afirmăm că nu este nici o crimă religioasă sau de conştiinţă dacă orânduim sărbătorirea Sfintelor Paşti înainte de Paştile evreieşti şi nu după acesta ?

 

* * *

 

Netemeinicia scrisorii sinodale

 

S-au arătat aci acum câtăva vreme temeiurile pe care se sprijinea neputinţa serbării Paştilor altcândva decât la 5 mai [1929], odată cu toată lumea ortodoxă. Tăcuseră glasurile omeneşti spre a vorbi numai Predania, Canoanele şi textele învăţăturii. De atunci însă multe lucruri s-au schimbat: Sinodul a dat o carte pastorală prin care a vrut să-şi lămurească în chip po­lemic gândul faţă de credincioşi. Pastorala conchidea în sensul că toţi vor sărbători Paştile la 31 martie, sub ameninţarea pedepsei puterilor lumeşti la care se făcea apel pentru menţinerea ordinii.

Apoi, Sinodul a revenit asupra primei hotărâri şi în şedinţa de la 8 februarie a îngăduit ca fiecare creştin să serbeze după cum îi îngăduie cugetul, încuviinţându-se preoţilor să mângâie pe cre­dincioşi cu slujba Paştilor şi la 5 mai, dacă norodul o va cere.

Pentru că, deşi hotărârile luate la 8 februarie desfiinţează concluziile Scrisorii pastorale, Sinodul n-a retras încă Scrisoarea, înfăţişând în articolul de faţă, ca şi în cele ce vor urma, pentru lămurirea credincioşilor toate faptele care arată că această scrisoare pastorală:

 

1. Este neîntemeiată şi sofistică;

2. Este inconsecventă cu atitudinea de până aci a Sfântului Sinod în aceeaşi chestiune;

3. Este nesinceră, adică nu arată aceea ce părinţii din Sinod au gândit cu adevărat;

4. Este mincinoasă, adică se sprijină pe lucruri neadevărate. Vom cere prin urmare, după aceea, ca Sinodul care a făcut deja un mare pas înapoi de la data publicării Pastoralei, să-şi înfrângă mândria şi să se întoarcă la dreapta credinţă, retrăgând Scrisoarea pastorală şi în faţa primejdiilor de a sluji – o Biserică fiind – două Paşti într-un singur an (lucru potrivnic învăţăturii ortodoxe), să hotărască într-o suflare un singur Paşti pentru toţi creştinii, la 5 mai.

 

Începem astăzi prin a arăta netemeinicia cărţii pastorale.

Lăsând nerelevate în amănunt tonul caragialesc, intitulările şi stilul scrisorii pastorale, pentru care sângeră inima oricărui creştin (ca şi cum stilul popular ar fi cerut numaidecât o trivializare a ideilor) nu ne vom ocupa aici decât de structura logică a Scrisorii.

Redusă – pe cât este posibil – la o schemă, argumentarea Scrisorii pastorale cuprinde în supoziţiile ei esenţiale următoarele:

 

1. Anul dintr-un calendar bun nu se cade să fie mai lung decât anul de pe cer;

2. Sfinţii Părinţi de la Niceea, ştiind acest lucru şi observând că lungimea mai mare a anului din calendarul iulian decât a anului de pe cer produceau încurcături (sic), au sărit în aşezarea Paştilor cele 3 zile de prisos, punând anul calendaristic în ritmul anului solar;

3. De atunci şi până în zilele noastre, anul calendaristic fiind mai lung ca cel solar, a rămas iarăşi în urmă cu 13 zile faţă de cel solar;

4. Întârzierea aceasta cu 13 zile, producând încurcături între oameni şi ţări (de care fel, nu ni se spune) – Sfântul Sinod a hotărât să îndrepte calendarul iulian, aşa cum făcuseră şi Sfinţii Părinţi de la Niceea, pe care i-a luat ca model, sărind cele 13 zile de prisos din calendar;

5. Ce-a rezultat de aci pentru fixarea datei Paştilor ?

A rezultat că data indicată de vechea Pascalie nu mai putea fi menţinută fără neajunsuri grave.

Anume, vechea dată a Paştilor se întâmplă să cadă în unii ani în afară de intervalul de timp dintre 22 martie şi 25 aprilie al calendarului îndreptat; şi cum serbările fixe sunt astăzi aşezate după acest nou calendar, nepotrivirea produce un şir înţeles de tulburări în rânduielile bisericeşti.

 

Pentru aceasta, Scrisoarea pastorală enumeră câteva asemenea tulburări, şi anume:

 

1. Mai mult de jumătate a lunii martie ar cădea afară din post;

2. Sărbătoarea celor 40 de mucenici ar cădea afară din postul mare;

3. Buna Vestire ar cădea în a doua săptămână a postului mare;

4. Sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel s-ar reduce prin aceasta la mai nimic;

5. Sfintele Paşti ar fi serbate după 25 aprilie, ceea ce ar fi necanonic (sic);

6. Sfintele Paşti ar cădea după a doua lună plină de după echinocţiul de primăvară.

Spre a evita toate aceste tulburări, Sinodul a socotit că este mai nimerit ca Paştele să fie serbat la 31 martie, adică, în prima duminică de după luna plină, după echinocţiul de primăvară al anului de pe cer.

 

S-a arătat aci că această din urmă aşezare este şi ea lovită de o serie de inconveniente grave care face imposibilă serbarea Paştilor la această dată.

Anume, sărbătorirea Paştilor la 31 martie:

 

1. Este necanonică, întrucât nu respectă hotărârile Sinodului de la Niceea menţionate în scrisoarea lui Constantin; şi anume, obligaţia ca toţi creştinii să serbeze Paştile în aceeaşi zi;

2. Calcă Predania, care prevede obligaţia ca în nici un caz Paştile să nu se serbeze odată sau înainte de iudei;

3. Este schismatică, deoarece rupe comunitatea pascalică a tuturor dreptcredincioşilor în nădejdea învierii noastre;

4. Este eretică, deoarece prin nerespectarea acestor practici rupe solidaritatea celor două Testamenteşi cade în păcatul lui Marcion.

 

Dar dacă acestea sunt încurcăturile care se ivesc în unii ani la orice dată vom serba Paştele după noul calendar urmează că din punct de vedere bisericesc noul calendar nu este bun şi, ca atare, Sinodul trebuie neapărat să-l lepede ca pe un netrebnic, dacă vrea cu dinadinsul să nu se întâmple nici o tulburare. Lucrul este cu atât mai uşor de făcut bisericeşte, cu cât schimbarea calendarului nu s-a făcut de nevoi bisericeşti, ci din faptul că se iveau „încurcături între oameni”.

Lucrul pare însă greu Sinodului, căci vine împotriva argumentului de căpetenie care le subîntinde cugetarea: anume, postulatul ,,ştiinţific”, adică, ,,obligaţia pentru un bun calendar să nu dea un an mai lung decât anul astronomic” – postulat pe care Sinodul îl socoteşte drept un adevăr absolut şi sigur, în măsură să ne dea o măsură exactă şi definitivă a timpului.

Postulatul acesta este însă o eroare gravă.

Postulatul echivalenţei celor două măsurători nu numai că nu este un adevăr ştiinţific, ci şi este de-a dreptul o imposibilitate logică, deoarece durata de rotaţie a pământului în jurul soarelui (adică, acel de pe cer) este incomensurabilă (adică, nu se poate împărţi exact) cu durata de rotaţie a pământului în jurul axei sale (adică, ziua pământească). Cu alte cuvinte, nu este nici un număr raţional care să exprime raportul real dintre cele două durate.

Prin urmare, adoptând acest postulat al potrivirii celor două măsuri, este imposibil să aflăm vreun calendar definitiv şi neschimbat.

Argumentarea mai păcătuieşte în acest punct şi acolo unde invocă precedentul Sinodului de la Niceea, fără a spune care erau încurcăturile şi de ce ordin (lumesc sau bisericesc).

Unde se spune că Sfântul Sinod de la Niceea, sărind cele trei zile, a vrut să dea o normă de precedent pe viitor ?

Tradiţia spune dimpotrivă, că au sărit cele trei zile fixând definitiv calendarul, odată pentru totdeauna, ca să nu mai fie nevoie de astronomi şi de soboare.

Cercetând deci Scrisoarea pastorală întemeiurile ei, putem fără multă caznă să ne dăm seama de păcatele ei nenumărate:

 

1. Scrisoarea păcătuieşte în primul rând prin neţinerea în seamă a realităţilor spiritului, aşezându-se prin aceasta într-o lumină falsă, de neadevăr. Ea neagă pur şi simplu existenţa unei tulburări sincere a conştiinţei ortodoxe, ci o atribuie agitaţiei ca şi cum ar fi vreo agitaţie posibilă pe astfel de chestii fără o vină a cuiva;

2. Scrisoarea păcătuieşte prin aceea ca nu pune în lumină cauza adevărată a răului, ci lasă să se vadă că Paştele la 5 mai izvorăşte dintr-o scornitură a răufăcătorilor, nu din păstrarea neschimbată a rânduielii de până acum.

Iar cauza adevărată a răului este schimbarea calendarului, în care vechea rânduială nu mai încape fără tulburări şi nepotriviri;

3. Teama aceasta de a arăta cauza adevăratului rău a prezidat şi la aprecierea gravităţii tulburărilor la fixarea Paştilor.

S-au socotit mai grave abaterile care ar fi atras mai uşor luarea-aminte a credincioşilor faţă de călcarea canoanelor, pe care ei n-o puteau băga aşa de uşor de seamă;

4. Scrisoarea polemizează cu presupuşii agitatori politici afară din subiect şi nu răspunde nimic la gravele acuzaţii care s-au formulat asupra fixării la 5 mai;

5. Scrisoarea invocă în sprijinul său argumente sofistice de toate felurile, aşa că ar putea fi analizată în şcoli ca un model al genului sofist.

 

Din această serie de sofisme, trebuie relevate următoarele:

 

1. Caracterul sacru al ştiinţei (premisa falsă);

2. Afirmarea că noul calendar este tot cel vechi – dar îndreptat – (sofisma per figurae dictionis);

3. Afirmarea: calendarul îndreptat este definitiv (sofisma per accidens);

4. Argumentele raţionaliste (ignoratio elenchi);

5. Cinstirea în cerinţe a aşezământului calendaristic atunci când în fapt 1-ai dispreţuit, preferându-i comoditatea bunului calendar (orbire, de la obraz);

6. Afirmaţia că Biserica noastră a decis să serbeze Paştile la data deosebită fără a rupe cu ecumenicitatea (ca şi cum le-ar atenua) (orbire, de la obraz);

7. Insinuările, pe care le dispreţuim, că din motive nepatriotice şi nu din dragul de a vedea Sinodul umblând în adevăr şi nu în minciună am scris acestea.

 

Aceste şapte sofisme nu sunt însă numai şapte păcate logice, ci sunt şi şapte păcate contra Duhului Sfânt, fiind pornite nu din neştirea regulilor logicii ci din împietrire sufletească şi dorinţa de a înşela norodul.

Căci odată schimbat calendarul, în loc să lumineze poporului a voit să-l înşele, să potrivească astfel lucrurile încât să pară că nu s-a schimbat nimic.

A lepădat astfel normele esenţiale – şi nevăzute – spre a păstra pe cele văzute şi potrivite nu intereselor bisericeşti, ci celor lumeşti.

Mai este nevoie să repetăm că având de ales între un motiv lumesc şi unul bisericesc, Sinodul era dator să aleagă pe cel bisericesc ?

Ce vom face noi faţă de această stare grea în care chiriarhii noştri au adus Biserica ? Nu vom pierde nădejdea, căci Domnul nostru Iisus Hristos este Domnul răbdării şi al milei fără de sfârşit. Ne vom îndrepta către Sinod şi deşi căzut din dar şi vom spune din inimă fiiască rostind:

 

Prea sfinţilor Părinţi,

Învăluiţi de autoritatea ştiinţei, nimeni nu vă mai recunoaşte căpetenii,

Învăluiţi de nimbul de lumină al Duhului Sfânt, da.

Voi sunteţi semnul unei alte autorităţi decât cea lumească, şi

Nu se cade s-o dispreţuiţi, trecându-i înainte alte temeiuri şi alte autorităţi.

Voi nu vorbiţi nici astronomilor, nici ateilor, oricât de supuşi, ci numai celor care cred şi mărturisesc Treimei.

Căci voi sunteţi sarea pământului şi dacă sarea îşi pierde darul cu ce se va săra ?!

Uitaţi deci glasul veacului şi al ştiinţei, daţi pas credinţei, scoateţi candela de sub obroc, ca toţi să cunoască precum că sunteţi întru El, prin aceea că aveţi dragoste întru voi.

Voi n-aveţi a vă potrivi nimănui şi toţi au a se potrivi darului fără măsură.

 

Notă: Articolele de mai sus au apărut în ziarul Cuvântul, sub genericul ,,În chestia calendarului”, fiind semnate de o serie de intelectuali ai vremii: Mircea Vulcănescu, George Racoveanu, Sandu Tudor, Paul Sterian etc.

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 88/Almanah 2014