----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Ambasador la Constantinopol (II)

– Martor ocular al genocidului armenilor –

 

Episodul anterior

 

Turcul se întoarce la tipicul lui ancestral [continuare]

Acum, în vremuri recente, a început să-şi facă loc în conştiinţa turcilor mai inteligenţi, mai progresişti, şi acea dezvoltare a istoriei moderne care părea cel mai greu de înţeles pentru turcul tradiţional. Au apărut lideri care vorbeau, chiar dacă destul de timid la început, despre noţiuni ca ,,libertate”, ,,sistem constituţional”, ,,auto-guvernare” şi pentru care Declaraţia de Independenţă conţinea anumite adevăruri aplicabile, în principiu, şi sub islamism. Asemenea spirite vizionare au început să viseze la răsturnarea sultanului autocrat şi la înlocuirea domniei lui atotputernice cu un sistem parlamentar. Despre felul cum s-a ridicat şi a eşuat mişcarea Junilor Turci, sub conducerea unor lideri precum Talaat, Enver, Gemal şi acoliţii lor, membri ai Comitetului ,,Uniune şi Progres”, am mai vorbit. Ceea ce vreau să subliniez aici este faptul că această mişcare presupunea iniţial o schimbare radicală a mentalităţii turceşti, mai ales în privinţa tratamentului aplicat populaţiilor supuse.

În statul turc reformat, grecii, sirienii, armenii şi evreii nu mai erau ,,ghiauri spurcaţi”, ci urmau să aibă parte de drepturi şi îndatoriri egale. Instaurarea noului regim a fost marcată de o sărbătoare a iubirii generalizate, în care s-au ţinut lanţ scene de reconciliere de-a dreptul frenetice – turci şi armeni îmbrăţişându-se în faţa tuturor, de parcă ar fi vrut să pecetluiască înfrăţirea o dată pentru totdeauna a unor naţii care se duşmăniseră atâta timp. Liderii turci, inclusiv Talaat şi Enver, au vizitat bisericile creştine şi au înălţat rugăciuni de mulţumire pentru noua ordine, ba chiar s-au deplasat la cimitirele armeneşti pentru a vărsa câteva lacrimi de condoleanţe peste osemintele armenilor martirizaţi îngropate acolo. Preoţii armeni, la rândul lor, s-au rugat pentru turci în moscheile mahomedane. Enver Paşa a vizitat câteva şcoli armeneşti, unde le-a spus copiilor că vechea duşmănie dintre musulmani şi creştini era deja de domeniul trecutului şi că venise vremea ca şi unii şi ceilalţi să trăiască alături, într-o frăţie deplină.

 

Declaraţia Revoluţiei Junilor Turci din 1908.
În imagine, lideri religioşi armeni, ortodocşi greci, şi musulmani

 

Scepticii au zâmbit la toate aceste gesturi demonstrative; şi totuşi, o anumită evoluţie a lucrurilor i-a făcut chiar şi pe aceştia să creadă că într-adevăr paradisul coborâse pe pământ. De-a lungul secolelor de dominaţie, numai musulmanii stăpâni aveau dreptul să poarte arme şi să se înroleze în armata otomană. Meseria de soldat era privită drept mult prea bărbătească şi prea aducătoare de glorie, ca să fie accesibilă şi creştinilor dispreţuiţi. Dar iată că Junii Turci i-au încurajat pe toţi creştinii să poarte arme şi le-au dat posibilitatea să se înroleze în armată, pe picior de egalitate cu musulmanii. Creştinii au luptat efectiv în războiul cu italienii şi în războaiele balcanice, fiind ridicaţi în slăvi chiar de generalii turci, pentru bravura şi priceperea lor ieşite din comun. Câţiva lideri armeni au figurat la loc de frunte în mişcarea Junilor Turci, nutrind convingerea intimă că o Turcie constituţională era perfect posibilă. Aceştia erau conştienţi de superioritatea lor faţă de turci, atât intelectuală, cât şi în materie de afaceri, şi ştiau prea bine că ei înşişi ar fi putut prospera chiar şi în condiţiile existente în Imperiul Otoman, dacă erau lăsaţi în pace, pe când, în eventualitatea unui control din partea naţiunilor europene, le-ar fi venit mai greu să facă faţă competiţiei coloniştilor europeni, mult mai riguroşi. Îndată după detronarea sultanului ,,roşu”, Abdul Hamid, şi după instaurarea sistemului constituţional, armenii se simţeau pentru prima dată cu adevărat liberi, după mai multe secole.

Dar, aşa cum am spus, toate aceste aspiraţii s-au risipit ca un fum. Democraţia turcă dispăruse cu mult înainte să izbucnească războiul european. Puterea sultanului rămăsese o iluzie, cum nişte iluzii rămăseseră şi speranţele de a face Turcia să renască în condiţii moderne; rezultatul a fost acela că un grup de persoane, avându-i în frunte pe Talaat şi Enver, erau stăpânii de facto ai imperiului. Obligaţi să renunţe la aspiraţiile lor democratice, aceştia au impus o nouă concepţie despre chestiunea naţională. În locul statului democratic, constituţional, ei au proclamat din nou, sus şi tare, ideea pan-turcismului; în locul unui tratament egal aplicat tuturor cetăţenilor otomani, ei au hotărât să construiască un stat exclusiv pentru turci. Că ar fi fost o concepţie nouă este un fel de a spune: era nouă numai pentru acea mână de indivizi care ajunseseră să controleze destinele imperiului, fiindcă, de fapt, nu era altceva decât o încercare de a reînvia mentalităţile cele mai primitive ale strămoşilor lor. Era vorba, pur şi simplu, de o revenire atavică la turcul originar.

Acum s-a văzut că noii lideri turci, atunci când vorbeau despre libertate, egalitate, fraternitate, despre sistemul constituţional, erau ca nişte copii care repetă mecanic nişte expresii auzite de la alţii; în ochii lor, conceptul de democraţie nu reprezenta altceva, în realitate, decât o scară pe care trebuiau să se caţere pentru a ajunge la putere. Cei 500 ani de contact cu civilizaţia europeană nu lăsaseră nici o urmă în felul de a fi al turcului – era exact acelaşi individ care se ridicase din stepele Asiei în Evul Mediu. Turcul modern credea la fel de tenace ca şi strămoşii lui că statul însemna un grup de stăpâni care aveau dreptul absolut să reducă la condiţia sclaviei, să jefuiască şi să maltrateze după bunul lor plac orice populaţie pe care reuşeau să o supună din punct de vedere militar.

Deşi Talaat, Enver şi Gemal proveneau ei înşişi din familii mai mult decât umile, şi ei nutreau aceleaşi concepţii fundamentale de tip stăpân-sclav, care stătuseră la baza statalităţii instaurate de Osman şi de primii sultani. S-a văzut cu uşurinţă că un petec de hârtie, fie el şi o constituţie, şi câteva vizite lacrimogene la bisericile şi cimitirele creştine nu aveau puterea de a dezrădăcina din minţile acestor oameni prejudecata de tip nomad-tribal, şi anume că lumea se împarte în două categorii: cuceritorii şi cuceriţii.

 

Talaat Paşa, fost mare vizir al Turciei. În 1914, când a izbucnit războiul, Talaat era ministru de interne şi cel mai influent lider al Comitetului ,,Uniune şi Progres”, organizaţia secretă care controla Imperiul Otoman. Cu câţiva ani în urmă, Talaat era poştaş, şi mai apoi operator de telegraf în Adrianopol. Aptitudinile sale sunt cele ale unui mare şef politic. El a reprezentat Turcia la negocierile de pace cu Rusia şi semnătura sa apare pe Tratatul de la Brest-Litovsk

 

Atunci când guvernul turc a abrogat capitulaţiile, emancipându-se astfel de sub dominaţia Puterilor străine, el făcea, de fapt, primul pas pe calea îndeplinirii idealului pan-turc. Am amintit despre dificultăţile pe care le-am întâmpinat din partea oficialităţilor turceşti în legătură cu şcolile creştine. Hotărârea lor de a le desfiinţa – sau, cel puţin, de a le transforma în instituţii turceşti – nu era, nici ea, decât o nouă etapă a acestor transformări de ordin naţional. La fel campania de a obliga toate firmele străine să folosească numai forţă de muncă turcă, insistând să fie concediaţi toţi funcţionarii, stenografele, lucrătorii sau orice alţi angajaţi greci, armeni sau evrei. Toate firmele au fost obligate să-şi ţină contabilitatea în turcă. Scopul declarat era acela de a obţine locuri de muncă pentru turci, în aşa fel, încât aceştia să deprindă metodele afacerilor moderne. Ba chiar, guvernul otoman a mers până acolo încât a refuzat să poarte orice fel de negocieri cu cel mai mare furnizor austriac de muniţie, dacă acesta nu-şi lua şi un partener turc.

 

Enver Paşa, ministru de război. Un  om din popor, care, la 26 ani, era lider în revoluţia care l-a dat jos pe Abdul Hamid şi a instalat noul regim al Junilor Turci. La acea vreme, Junii Turci doreau sincer să întemeieze o democraţie turcă. Această încercare a eşuat jalnic şi liderii Junilor Turci de atunci au condus Imperiul Otoman pentru propriile scopuri egoiste, şi au format un guvern care este mult mai pervers şi criminal decât cel al lui Abdul Hamid. Enver este omul îndeosebi responsabil pentru predarea armatei turce în mâinile Germaniei. El îşi închipuie că este o combinaţie turcă a lui Napoleon şi Frederic cel Mare

 

O altă obsesie a fost suprimarea utilizării oricărei alte limbi în afară de limba turcă. De zeci de ani, franceza era acceptată de toată lumea ca fiind limba rezidenţilor străini din Constantinopol; de exemplu, toate plăcuţele cu numele străzilor erau scrise şi în franceză, şi în turcă. Într-o bună dimineaţă, însă, trecătorii străini au putut constata cu uimire că toate plăcuţele cu denumiri franţuzeşti fuseseră eliminate şi că, la colţurile străzilor sau pe omnibuze, toate inscripţiile oficiale erau numai în caracterele acelea turceşti curioase, pe care atât de puţini dintre ei le înţelegeau. Aceste modificări au iscat o imensă confuzie, dar autorităţile au refuzat cu obstinaţie să repună în drepturi mult-hulita limbă străină.

Liderii turci din zilele noastre nu numai că s-au întors la concepţiile barbare ale strămoşilor lor, dar s-au dedat la nişte excese la care primii sultani nici nu se gândiseră măcar. Este adevărat că predecesorii din secolele XV-XVI priveau populaţiile supuse ca fiind ţărâna de sub tălpile lor, dar le recunoşteau totuşi acestora o anumită utilitate, fie şi sub forma sclaviei. Comitetul ,,Uniune şi Progres”, în schimb, condus de Talaat şi Enver, a hotărât să se debaraseze cu totul de aceste populaţii. Vechii turci, cuceritorii, îi reduseseră pe creştini la condiţia de slugi, iar descendenţii lor parveniţi au dus învăţămintele acestora mult mai departe, ajungând la concluzia că metoda cea mai bună era să-i extermine în masă şi să turcifice imperiul masacrând orice individ nemusulman.

Ideea în sine nu reprezenta concepţia despre statalitate nici a lui Talaat, nici a lui Enver; primul care şi-o formulase, înaintea lor, a fost aşa-numitul sultan roşu, Abdul Hamid, unul dintre cei mai cumpliţi monştri pomeniţi de istorie, care a urcat pe tron în 1876, într-un moment critic al istoriei turceşti. Numai în primii săi 2 ani de domnie, a pierdut Bulgaria, regiuni întinse din Caucaz, ultimele vestigii de suveranitate în Muntenegru, Serbia şi România şi orice influenţă efectivă în Bosnia şi Herţegovina. Grecia era şi ea demult o naţiune independentă, iar evoluţia istorică prin care Egiptul avea să fie smuls Imperiului Otoman se afla deja în plină desfăşurare. Sultanul nici nu apucase bine să-şi ia în stăpânire moştenirea şi deja trebuie să-i fi fost limpede că, într-o bună zi, toată ţara lui avea să treacă în mâinile ,,ghiaurilor”.

Ce anume provocase o asemenea dezintegrare rapidă a măreţului Imperiu Otoman ? Cauzele reale se găseau, desigur, adânc înrădăcinate în felul de a fi al turcului, dar Abdul Hamid nu a văzut decât ceea ce era la suprafaţă, adică faptul că intervenţionismul marilor Puteri străine dusese la emanciparea atâtor naţiuni subjugate. Dintre toate noile regate desprinse de sub tutela sultanului, Serbia a fost singura care şi-a câştigat independenţa de una singură – să reamintim această realitate, spre gloria ei eternă. Toate celelalte au fost ajutate fie de Rusia, fie de Franţa, fie de Marea Britanie să se elibereze. Ceea ce se întâmplase în atâtea cazuri trăite se putea întâmpla şi pe viitor.

Pe teritoriul Imperiului Otoman trăia o populaţie compactă, cu aspiraţii de ordin naţional şi cu posibilităţi reale de a deveni o naţiune de sine stătătoare. În 6 provincii din nord-estul Asiei Mici, de la graniţa cu Rusia, armenii erau majoritari, raportat la numărul de locuitori. Încă de pe vremea lui Herodot, această parte a Asiei Mici era denumită Armenia. Armenii din ziua de azi sunt descendenţii direcţi ai poporului care locuia, în regiunile respective, în urmă cu 3.000 ani. Originile lor sunt atât de vechi, încât se pierd în legendă şi mister. Există stânci cu inscripţii cuneiforme încă nedescifrate pe dealurile pietroase din jurul oraşului Van, cel mai mare oraş armenesc din Turcia, care i-au făcut pe unii savanţi – nu mulţi, ce-i drept – să-i identifice pe armeni cu hitiţii din Biblie.

Ceea ce se ştie sigur despre armeni este faptul că dintotdeauna au constituit populaţia cea mai civilizată şi cea mai harnică din partea de răsărit a Imperiului Otoman. Din regiunile lor muntoase, s-au răspândit prin toate teritoriile sultanului şi reprezintă astăzi o secţiune importantă a populaţiei în toate oraşele mai mari. Peste tot sunt recunoscuţi pentru puterea lor de muncă, pentru inteligenţa lor, pentru felul decent şi ordonat în care îşi duc viaţa. În aşa măsură sunt superiori turcilor, intelectual şi moral vorbind, încât au ajuns să controleze, în mare măsură, finanţele şi producţia de mărfuri. Alături de greci, armenii sunt cei ce dau forţa economică a imperiului. Oamenii aceştia s-au creştinat în secolul IV şi au adoptat creştinismul ca religie de stat – se pare că este vorba de cea mai veche biserică organizată creştină.

În faţa unor persecuţii fără egal oriunde în lume, armenii s-au agăţat de credinţa lor creştină cu o tenacitate demnă de toată lauda. Timp de 1.500 ani, au trăit în Armenia, o mică insulă de creştini într-o mare de populaţii mai înapoiate decât ei, care le erau ostile şi religios şi naţional. Îndelungata lor existenţă a fost un continuu martiriu. Teritoriul locuit de ei formează trecerea între Europa şi Asia şi toţi invadatorii asiatici – sarazini[1], tătari, mongoli, kurzi, turci – au măturat mica lor ţară paşnică. De aceea se spune despre ei că, timp de secole, au fost un fel de Belgie a răsăritului. Şi totuşi, în tot acest răstimp, armenii s-au considerat europeni, şi nu asiatici. Limba lor este de origine indo-europeană; ca rasă, oamenii de ştiinţă îi consideră arieni; iar religia lor este religia Europei – iată de ce şi-au întors întotdeauna privirile spre apus. De acolo, din apusul acela îndepărtat, au sperat întotdeauna să le vină salvarea de sub jugul stăpânitorilor lor sângeroşi.

 

 

[1] Denumire generică dată musulmanilor în occident, în Evul Mediu.

 

Episodul urmator