----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICII (VI)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul IV
Cartea a IX-a
 
Anii 382–406
 
4
 
Ioan, supranumit Gură de Aur – Caracterul său – Primele sale studii – Primele sale scrieri – Predicile sale din Antiohia – El este ridicat pe scaunul Constantinopolului – Viaţa sa ca episcop – Râvna sa – Luptele sale cu curtea împărătească – Împărăteasa Eudoxia – Evtropie – Ioan Gură de Aur contribuie la căderea sa în dizgraţie – Mila sa faţă de el – Eudoxia vrea să-l piardă pe Gură de Aur după ce l-a pierdut pe Evtropie – Ioan Gură de Aur se ridică împotriva scandalurilor de la curte – Călătoria lui Ioan Gură de Aur în Asia – Un intrus pe scaunul Constantinopolului – Marii fraţi prigoniţi de Teofil al Alexandriei sub pretextul origenismului, se duc la Constantinopol – Ioan Gură de Aur se declară în favoarea lor – Epifanie la Constantinopol – Conduita sa anti-canonică – El părăseşte Constantinopolul şi moare întorcându-se în Cipru – Teofil la Constantinopol – Sinodul de la Chene – Exilul lui Ioan Gură de Aur – Întoarcerea sa – Noile lupte dintre el şi Eudoxia – Un nou sinod – Al doilea exil al său – Viaţa lui Ioan Gură de Aur în exil – Intervenţia lui Onorie, împăratul Apusului – Sinodul de la Roma – Scrisoarea lui Ioan Gură de Aur către Inochentie, episcopul Romei – Opoziţie faţă de intervenţia Apusului în cauza lui Ioan Gură de Aur – Prigonirea susţinătorilor săi – Violenţele faţă de Ioan Gură de Aur – Moartea lui – Apologia sa – Învăţătura lui Ioan Gură de Aur

 

Anii 386-406

 

Partea a III-a

După moartea lui Antonin, clerul şi credincioşii din Efes s-au dedat la mii de intrigi în ce-l priveşte pe succesorul său; candidaţii erau numeroşi, căci scaunul episcopal al Efesului era unul dintre cele mai ilustre şi mai bogate din Asia. Partidele se agitau şi scandalul era la apogeul său când, la rugămintea celor mai cinstiţi membri ai clerului şi a adevăraţilor credincioşi, Ioan Gură de Aur s-a dus la Efes pentru a-i prezida pe episcopii care aveau dreptul să asiste la alegere. În prezenţa uneltirilor şi intrigilor la care a fost martor, Ioan Gură de Aur, de comun acord cu episcopii, a considerat că trebuia să treacă peste regulile obişnuite. El l-a propus pe diaconul său Heraclide pentru scaunul din Efes; episcopii au consimţit la aceasta şi Heraclide a fost hirotonit în mod solemn.

Acesta era un monah bătrân din Schit, foarte evlavios şi foarte învăţat. El era vrednic de episcopie, dar concurenţii săi şi comploturile lor l-au umplut de amărăciune şi, ca Ioan Gură de Aur, el a murit mucenic al datoriei sale.

Ioan Gură de Aur se afla la Efes, înconjurat de un mare număr de episcopi aparţinând diverselor provincii ale Asiei proconsulare, a cărei capitală era Efesul. Scaunul din Efes, potrivit legilor care guvernau atunci jurisdicţiile episcopale, avea întâietate asupra tuturor mitropoliţilor şi episcopilor proconsulatului asiatic. Numai episcopul de Constantinopol, capitala Imperiului de Răsărit, avea dreptul să prezideze alegerea titularului acestui scaun important.

Aşadar, întregul episcopat asiatic era reprezentat la Efes alături de Ioan Gură de Aur. Eusebiu, vechiul acuzator al lui Antonin, s-a prezentat în faţa adunării episcopale, cerându-şi iertare de a se fi lăsat cumpărat de cel pe care-l acuza, cerând să fie repus în scaunul său, deoarece el fusese depus de comisarii însărcinaţi cu judecarea lui Antonin; el a oferit, în schimb, a face să compară martori împotriva celor 6 episcopi pe care-i acuzase.

Cauza a fost admisă şi câţiva episcopi au alcătuit un tribunal pentru a-i judeca.

Cei 6 episcopi au fost aduşi, condamnaţi şi admişi doar la împărtăşania înăuntrul altarului, din cauza caracterului cu care ei erau îmbrăcaţi.

S-au pus în locul lor 6 episcopi virtuoşi şi capabili.

În reuniunile lor, episcopii diferitelor provincii au denunţat scandalurile de care mai mulţi confraţi se făceau vinovaţi, şi l-au rugat pe Ioan Gură de Aur să-i însoţească. Astfel, el s-a dus în provinciile Licia, Caria, Pamfilia, Frigia şi Pont. Treisprezece episcopi au fost depuşi şi înlocuiţi în aceste provincii. Cei care au dorit să vadă în aceste acte un abuz de autoritate, au dovedit că ei nu înţelegeau natura lor. Ioan Gură de Aur nu i-a depus nicidecum pe episcopi şi a aşezat alţii în locul lor în virtutea unei autorităţi care-i aparţinea personal. El i-a însoţit doar pe episcopii fiecărei provincii pe care-i întâlnise la Efes şi care-l rugaseră să le vină în ajutor pentru reforma Bisericilor. Episcopii vinovaţi nu au fost depuşi defel de Ioan Gură de Aur, ci de episcopii din aceeaşi provincie cu ei; tot ei au ales pe noii episcopi.

De asemenea, la cererea episcopilor din Nicomidia, el s-a dus în acest oraş şi, de comun acord cu ei, el l-a judecat şi l-a depus pe episcopul pe nume Gherontie.

Acesta era un medic bătrân din Milan care a ştiut să-l înşele pe marele Ambrozie însuşi, care îl considerase vrednic de a intra în rândurile clerului său. Gherontie, devenit diacon, a continuat să fie medic şi s-a făcut chiar necromant. Depus de Ambrozie, Gherontie s-a dus la Constantinopol unde a reuşit perfect. Reintegrat în cler de Eladie al Cezareei, el a fost hirotonit preot de către el şi înălţat, prin influenţa sa, pe scaunul Nicomidiei. Curând, el a făcut să se vorbească puţin cam mult despre el, şi Nectarie, episcop de Constantinopol, a fost însărcinat să înceapă o procedură împotriva episcopului magician. Nectarie era un episcop cinstit, dar, om de lume şi puţin politic, el a dat înapoi în faţa neplăcerilor pe care i le atrăgea o astfel de cauză.

Aşa stăteau lucrurile când Ioan Gură de Aur i-a urmat în Nicomidia pe episcopii care-l acuzau pe mitropolitul lor.

Ioan Gură de Aur nu era, precum Nectarie, un diplomat dispus să tolereze mai degrabă nedreptatea decât să facă zgomot. Gherontie, declarat vinovat, a fost depus în ciuda ţipetelor populaţiei pe care ştiuse s-o câştige mai degrabă ca medic şi magician decât ca episcop.

Ioan Gură de Aur s-a întors la Constantinopol, după ce făcuse mult bine Bisericii, dar el nu putuse să contribuie la depunerea atâtor episcopi răi fără să-şi facă mulţi duşmani.

În timpul absenţei sale, Severian, pe care-l însărcinase să aibă grijă de Biserica sa, abuzase de încrederea sa şi îl trădase. El era episcop de Gabala în Siria şi, în ciuda accentului său sirian, cuvântările pe care le rostea în limba greacă la Constantinopol plăceau datorită ştiinţei exegetice a oratorului[1].

Ioan Gură de Aur avea încredere în el, în pofida anumitor fapte care-i atrăseseră, din partea marelui episcop, câteva dojeni juste. Severian avea la Constantinopol un concurent în ce priveşte elocvenţa. Acesta era Antioh, episcop de Ptolemaida în care Ioan Gură de Aur avea de asemenea încredere şi care, precum Severian, s-a declarat duşmanul său atunci când a crezut că este în interesul său să-l trădeze. Antioh nu era învăţat, dar se exprima uşor şi s-a îndrăznit câteodată a i se da, ca episcopului Constantinopolului, supranumele de Hrisostom sau Gură de Aur. El se credea fără îndoială mai vrednic decât marele orator căruia posteritatea i-a consacrat acest titlu slăvit. Probabil din gelozie, el s-a pronunţat împotriva adevăratului Ioan Gură de Aur.

Cât despre Severian, moravurile sale erau uşoare şi era cunoscut tot atât la teatru pe cât la biserică.

Rigidul episcop de Constantinopol a aflat, la întoarcerea sa din Asia, multe fapte care l-au convins că Severian nu se arăta vrednic de încrederea pe care i-o acordase. Dojenile sale au fost primite prost şi el a fost nevoit să-l îndepărteze din Biserica sa pe colaboratorul său infidel.

Eudoxia era ea însăşi de moravuri prea uşoare pentru a nu-l aprecia pe Severian care practica în privinţa sa o toleranţă de care el însuşi avea nevoie. Ea a intervenit între el şi Ioan Gură de Aur şi a reuşit să-i împace cel puţin în aparenţă.

Se poate crede că Eudoxia vroia să păstreze la Constantinopol un om care i-ar fi fost foarte util în intrigile pe care le urzea de atât de multă vreme împotriva unui sfânt episcop a cărui virtute rigidă era pentru moravurile sale o mustrare neîncetată. Severian era bine primit la Evgrafia. Curtenii care-l criticau pe Ioan Gură de Aur şi chiar elocvenţa sa, îl lăudau pe episcopul de Gabala şi găseau un şarm inexprimabil chiar în pronunţia sa siriană.

Eudoxia aducând pe lume un copil care a fost mai târziu Teodosie al II-lea, ea nu a vrut să aştepte întoarcerea lui Ioan Gură de Aur, pe atunci în Asia; Severian a fost cel care l-a botezat. Se poate crede că acest episcop fusese înştiinţat despre proiectele concepute împotriva lui Ioan Gură de Aur, şi că el se flata că-i va urma pe scaunul Constantinopolului, atunci când va fi condamnat şi depus.

Eudoxia şi Evgrafia şi-au pregătit bateriile pentru a-şi atinge scopul. Ele îi aveau deja alături pe Severian şi Antioh. Ele l-au câştigat de asemenea pe Acachie, un vechi prieten al lui Ioan Gură de Aur, episcop de Vereea, care venise atunci la Constantinopol. Ioan Gură de Aur a vrut să-l primească la el acasă. Acachie a fost de acord, crezând că locuieşte într-un palat demn de primul episcop al Răsăritului. El a fost foarte dezamăgit văzându-se într-o mânăstire. El s-a crezut dispreţuit. Eudoxia şi Evgrafia i-au înveninat sentimentele rele; bătrânul episcop, slab de înger şi împovărat de 80 ani, s-a lăsat prins în linguşelile intrigantelor de la curte, şi repeta cui vroia să-l asculte, vorbind despre Ioan Gură de Aur: „Îi pregătesc o supă”.

Dar îl menajau încă pe marele episcop. La întoarcerea sa din Asia, el a fost primit de tot poporul său, cu manifestări de bucurie şi a fost condus ca un triumfător din port până la locuinţa sa. Epuizat de oboseala călătoriei, Ioan Gură de Aur şi-a dat întâlnire cu poporul pentru a doua zi, la biserica episcopală, pentru a-i mulţumi. El a fost aclamat cu entuziasm, mai ales când a spus credincioşilor săi: „Nu-mi pare rău că am lipsit atât de mult timp, căci eu am avut încredere în integritatea credinţei voastre ... În timpul absenţei mele, voi aţi fost o soţie castă care şi-a respins adulterii; ca un câine vigilent, voi aţi urmărit lupii, în timpul absenţei păstorului; călători abili, voi aţi salvat nava lipsită de comandantul ei; războinici curajoşi, voi nu aţi avut nevoie de un general pentru a câştiga victoria”.

Ioan Gură de Aur cunoştea din scrisorile diaconului său Serapion tot ceea ce s-a făcut în absenţa sa pentru a îndepărta duhul poporului său; în francheţea sa cu adevărat creştină, el şi-a felicitat poporul pentru fidelitatea sa, cu riscul de a aţâţa mai mult ura duşmanilor săi.

El şi-a făcut unul nou, şi dintre cei mai cruzi, în episcopul Alexandriei, Teofil.

Noi am arătat deja câteva trăsături de caracter ale acestui episcop care unea cu o subtilitate profundă o ipocrizie, un orgoliu, o avariţie, o ambiţie, care făceau din el unul din tipurile cele mai hidoase, printre episcopii răi care au necinstit Biserica.

Noi am relatat cum Teofil, după ce a fost origenist şi prieten al monahilor cei mai inteligenţi din singurătatea Egiptului, s-a pronunţat dintr-o dată în favoarea antropomorfiţilor şi i-a persecutat pe vechii săi prieteni, prea virtuoşi pentru a aproba faptele pe care i le-au inspirat avariţia şi ambiţia sa. Ofensat în patimile sale, Teofil a împins până la violenţele cele mai atroce persecuţia sa împotriva monahilor instruiţi pe care-i făcea origenişti şi, mai ales, împotriva marilor fraţi care, de mai mult de o jumătate de veac, erau obiectul unei cinstiri universale. Izgoniţi din Egipt şi Palestina, şi stigmatizaţi de sentinţa Sinodului din Alexandria care îi excomunicase ca eretici, marii fraţi şi 50 dintre prietenii lor s-au îmbarcat pentru Constantinopol pentru a cere protecţia lui Ioan Gură de Aur şi a împăratului.

Coborând de pe vasul care-i adusese [în Constantinopol], ei s-au dus la casa sfântului episcop care cunoştea deja cauza lor, prin zvonul pe care Teofil îl răspândise în legătură cu acest subiect. El i-a primit pe monahi cu bunătate, dar i-a făcut să înţeleagă că el nu-i putea găzdui la el, din cauza excomunicării pe care şi-o atrăseseră de la păstorul lor direct: „Eu vă voi găzdui, le spune el, la Mânăstirea Bisericii Anastasia, voi nu veţi fi primiţi în comuniune, dar veţi putea asista la slujbele publice; diaconiţele vor avea grijă de voi, aşteptând ca problema voastră să fie examinată de un nou sinod”.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 

 

   [1] Socrate, Hist. Eccl., cartea a VI-a, 11; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VIII-a, 10; Paladie, Dialog. Nil., cartea a III-a, Epist. 199; Ghenadie, Script. Eccl., c. 20.

 

Episodul urmator