----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Din scrierile Arhiepiscopului Averchie de Jordanville

Nevoinţa pentru virtute (VII)

de Arhiepiscop Averchie de Jordanville

 

Episoadele anterioare

 

Cum s-a produs această falsificare ? De ce a devenit viaţa duhovnicească moştenirea a doar câtorva persoane ? [continuare]

De ce este viaţa duhovnicească atât de oprimată în vremurile noastre şi de ce gândirea lumească este atât de populară ? Am spus deja că acestea se petrec fiindcă duhul modernităţii, duhul mândriei care se proclamă pe sine a făcut un scop din a elimina ideea de Dumnezeu din vieţile oamenilor şi din a-l slăvi pe om ca pe un dumnezeu al vremurilor moderne.

Întregul stil de viaţă al omului modern este organizat în aşa fel încât să nu mai existe loc pentru o viaţă duhovnicească adevărată. Cei care caută o viaţă duhovnicească cad inevitabil în deznădejde, conduşi din ce în ce mai adânc în mlaştina lumească. Însuşi pulsul vieţii moderne este tensionat, refuzând să-i acorde omului singurătatea necesară introspecţiei, creând o atmosferă ostilă unei vieţi duhovniceşti. Omul modern este precum un şurub sau o cremalieră din maşinăria gigantică a culturii materialiste. El îşi pierde individualitatea şi aleargă precum un hamster pe roata din cuşca sa.

,,Timpul înseamnă bani” este lozinca modului de viaţă al omului modern, care nu mai acordă timp introspecţiei, nu mai dă atenţie mişcărilor duhului şi glasului propriei conştiinţe. Acest stil de viaţă nebun şi agitat ne consumă în totalitate, ne seacă de energie şi astfel nu ne mai lasă timp pentru a ne dezvolta, cerinţă necesară vieţii duhovniceşti. Singura dorinţă care ne-a rămas este să ne distrăm, să ne relaxăm şi să scăpăm o clipă de acest mecanism apăsător al vieţii. Drept urmare, feluritele manifestări ale divertismentului ieftin, superficial, există din abundenţă: filme, discoteci şi spaţii de petrecere a timpului liber, de la serviciu şi până la studiu. Fără îndoială, aceasta este cursa vieţii moderne, stricând tot ce este sănătos în om. Este rodul inevitabil al culturii moderne, al persoanei care a renunţat la Dumnezeu şi a pus la temelia vieţii sale duhul mândriei de a se mulţumi pe sine.

Toate mijloacele de divertisment moderne acţionează precum alcoolul şi cocaina asupra contemporanilor noştri. Divertismentul contemporan adoarme viaţa duhovnicească din om, paralizează impulsurile spirituale şi suprimă glasul conştiinţei şi al rânduielilor moralităţii. Puţin câte puţin, omul coboară de la firesc la carnalitate vulgară, devenind un trup fără suflet, potrivit cuvintelor psalmistului: Şi eu defăimat, şi nu am cunoscut. Dobitoc m-am făcut la tine (Psalmi 72, 22). Tulburătoarea sentinţă dumnezeiască, îndreptată cândva către contemporanii dreptului Noe care au pierit în potop, este îndreptată acum spre aceşti oameni: Şi au zis Domnul Dumnezeu: nu va rămâne Duhul meu în oamenii aceştia în veac, pentru că trupuri sunt (Facerea 6, 3).

Când omul creat după chipul şi asemănarea Domnului renunţă la înalta sa chemare şi devine un trup fără suflet, se transformă într-un dobitoc şi îşi semnează propria condamnare la moarte. Ultimele evenimente din istorie dovedesc cât de distrugător este pentru om să uite de viaţa duhovnicească, să o înlocuiască cu gândirea lumească pentru ca mai apoi să cadă într-o depravare totală.

Întâi uitând de Dumnezeu şi apoi declarând dumnezeirea omului, oamenii se afundă tot mai adânc într-o decădere morală, fapt care duce la un comportament asemănător cu cel al animalelor şi la auto-distrugere. Aşadar, este limpede că singura salvare a omenirii de la distrugere este viaţa duhovnicească, însă nu acea viaţă duhovnicească oferită de modernişti prin ghidul cultural care falsifică şi înlocuieşte spiritualitatea cu gândirea lumească, ci viaţa duhovnicească adevărată, manifestată prin nădejdea către Dumnezeu, prin căutarea împărtăşirii cu El şi dorinţa de a trăi după voia Sa cea sfântă.

 

 

IV. Iubirea evanghelică şi altruismul omului

 
Dumnezeu dragoste este; şi cela ce petrece întru dragoste,
întru Dumnezeu petrece, şi Dumnezeu întru dânsul
I Ioan 4, 16
 

Duhul mândriei omului de a se auto-impune a adus cu sine în lume diviziunea, răutatea şi ura. În Roma antică, această răutate şi ură dintre oameni a dat naştere zicalei: ,,Omul este lup pentru om”. Este cu neputinţă să clădeşti o viaţă bazată pe răutate şi ură, întrucât acestea sunt principiile distrugerii. De aceea, Fiul Unul Născut al lui Dumnezeu care S-a întrupat, Domnul nostru Iisus Hristos a adus pe pământ un nou legământ, o nouă lege: legea iubirii. Poruncă nouă dau vouă – le-a spus Mântuitorul apostolilor la Cina cea de Taină –, ca să vă iubiţi unul pre altul; precum eu v-am iubit pre voi, ca şi voi să vă iubiţi unul pre altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că ai mei ucenici sunteţi, de veţi avea dragoste întru voi (Ioan 13, 34-35). Această iubire reciprocă este caracteristica distinctivă a creştinismului. Aşadar, unde nu este iubire, nu există creştinism.

De ce ? Pentru că iubirea este singura putere creatoare în viaţă. Este izvorul, rădăcina întregii creaţii. Unicul motiv pentru care Dumnezeu Creatorul a creat lumea şi omul a fost iubirea Sa. Iubirea lui Dumnezeu nu poate rămâne izolată, ci ea întotdeauna caută să se reflecte asupra unui lucru sau a unei persoane pentru a o face prosperă şi împlinită. Iubirea dumnezeiască a creat lumea, iubirea dumnezeiască se îngrijeşte în continuare de om chiar după căderea sa, deşi acesta nu I-a fost credincios lui Dumnezeu. Iubirea dumnezeiască L-a ridicat pe Unul Născut Fiul Său pe cruce pentru a izbăvi pe om de chinurile iadului, pe care acesta le merita.

Aceeaşi iubire, provocând un răspuns al iubirii arzătoare în sufletul primilor creştini, i-a inspirat să îndure chinuri teribile în numele lui Hristos. Aceeaşi iubire, arzând în inimile nevoitorilor, i-a inspirat să renunţe la lumea păcătoasă, îndemnându-i să-şi subjuge trupul pentru a se putea uni mai uşor cu Hristos. Această iubire înnobilează întreaga lume, creează şi inspiră tot ceea ce este cu adevărat măreţ, cu adevărat frumos. Viaţa de familie, guvernul şi societatea sunt fundamentate pe această iubire. Pe scurt, iubirea este principalul lucru care însufleţeşte şi dă viaţă lumii, lucru de înţeles odată ce iubirea este de la Dumnezeu, iar Dumnezeu Însuşi este iubire.

Esenţa legii evanghelice constă în învăţătura despre iubire, adusă de Fiul Întrupat al lui Dumnezeu. Un învăţat al Vechiului Testament s-a apropiat de Iisus Hristos, încercând să-L ispitească, şi L-a întrebat: Care poruncă este mai mare în lege ?; potrivit Evangheliei, Iisus i-a zis: Să iubeşti pre Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este întâi şi mai mare poruncă. Iar a doua asemenea acesteia: să iubeşti pre aproapele tău ca însuţi pre tine. Într-aceste două porunci, toată legea şi proorocii atârnă (Matei 22, 36-39). Iubirea este fundamentul întregii legi evanghelice: iubirea de Dumnezeu în primul rând, iar în al doilea rând iubirea aproapelui. În aceste două porunci este concentrată întreaga Evanghelie, motiv pentru care sunt numite şi ,,mica Evanghelie”.

Haideţi însă să vedem ce se întâmplă mai departe. După ce a dat porunca iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, Domnul Iisus Hristos adaugă învăţătura Lui despre filiaţia Sa cu Tatăl şi despre dumnezeirea Sa: Şi fiind adunaţi fariseii, i-au întrebat pre ei Iisus, zicând: Ce vi se pare vouă de Hristos ? Al cui fiu este ? Zis-au lui: al lui David. Zis-au lor: dar cum David cu Duhul îl numeşte pre el Domn ? zicând: Zis-au Domnul Domnului meu: şezi de-a dreapta mea, până ce voiu pune pre vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor tale. Deci dacă David îl numeşte pre el Domn, cum fiu al lui este ? Şi nimeni nu putea să răspunză lui cuvânt, nici a mai îndrăznit cineva dintr-acea zi să-l mai întrebe pre el (Matei 22, 40-45).

Ce înseamnă aceasta ? Care este legătura dintre învăţătura iubirii şi cea despre dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos ? Nimic nu s-a rostit din întâmplare. Ba mai mult, nimic nu este doar o întorsătură de cuvinte, dacă este să folosim cuvintele lui Iisus. Prin cuvânt respiră o înţelepciune nepământească şi o profunzime nesfârşită a gândirii logice şi a însemnătăţii. Porunca iubirii, ca bază a legii evanghelice, Dumnezeu a legat-o de învăţătura despre Sine ca Fiu al lui Dumnezeu. Fără credinţa că Iisus este Fiul lui Dumnezeu nu poate exista iubire adevărată de Dumnezeu şi de aproapele. Iubirea adevărată, pură, lipsită de egoism pentru Dumnezeu nu poate exista decât sub acţiunea credinţei în dumnezeirea Mântuitorului Iisus – credinţa că El este Fiul Întrupat al lui Dumnezeu, care S-a pogorât pe pământ pentru a mântui pe oameni.

De ce ? Pentru că doar acest tip de credinţă în Fiul lui Dumnezeu – una vie, fierbinte în Cel care S-a smerit pe Sine din dragoste pentru noi şi S-a dat unei morţi ruşinoase, în chinuri – este capabilă de a aprinde în noi un răspuns de recunoştinţă faţă de iubirea lui Dumnezeu pentru noi. Această iubire ne inspiră dorinţa arzătoare de a trăi după sfântă voia Sa, de a nu-L supăra şi, prin urmare, de a ne iubi aproapele ca fiu al lui Dumnezeu şi de a-i iubi pe fraţii noştri întru Hristos, pentru care Mântuitorul nostru Iisus Şi-a vărsat sângele Său cel preacurat.

În afară de aceasta, firea noastră este atât de afectată de păcat, încât fără iubire, fără credinţă în harul mântuitor al lui Dumnezeu, dăruit nouă prin pătimirile lui Hristos pe cruce, fără această sfinţire plină de har şi luminare, nu am fi capabili de a face vreun lucru cu adevărat bun, nu am fi capabili de a simţi iubirea curată, dezinteresată faţă de Dumnezeu şi aproapele nostru. Fără sfinţirea şi luminarea dăruite de sus, iubirea noastră – dacă se află cu adevărat înlăuntrul nostru – ar fi lipsită de curăţia evanghelică. Iubirea noastră este otrăvită de iubirea de sine şi de egoismul atât de subtil şi greu de înţeles, încât nici nu-l putem observa. Avem impresia că-L iubim cu adevărat pe Dumnezeu şi că-l iubim pe aproapele nostru, însă, în realitate, este vorba doar de iubire de sine, iar nu iubire de Dumnezeu sau de aproapele. Omul se înşală astfel atât pe sine, cât şi pe aproapele său. Doar harul atotputernic al lui Dumnezeu, care vindecă decăderea păcătoasă şi remodelează omul, nimicind ideea de iubire de sine, numai acest har este capabil să aprindă scânteia iubirii adevărate, curate şi dezinteresate.

Duhul modernităţii sau, cu alte cuvinte, duhul mândriei omului de a se impune pe sine, deşi incapabil de a nega în totalitate forţa creatoare a iubirii din om, încearcă să distorsioneze învăţătura Evangheliei despre iubire, înlocuind-o cu propria iubire, în care iubirea de sine năzuieşte să se impună şi mai mult. Încă din vremea Renaşterii, învăţătura evanghelică despre iubire a fost înlocuită cu conceptul numit ,,altruism”, ,,filantropie” şi aşa-numita etică situaţională, o moralitate despărţită de religie, de credinţa în Dumnezeu şi de legea lui Dumnezeu. Adepţii acestei moralităţi nereligioase încearcă să convingă lumea că ,,omul poate fi un creştin adevărat fără să creadă în Hristos”. Cu alte cuvinte, omul poate fi necredincios, nereligios, dar în acelaşi timp să facă bine aproapelui şi să ducă o viaţă ireproşabilă, morală şi demnă de laudă.

Aceşti făcători de bine se numesc ,,altruişti” sau ,,filantropi”. Ei susţin inutilitatea credinţei în Dumnezeu, afirmând că doar popoarele cu o dezvoltare culturală primitivă au nevoie de o astfel de credinţă, ca de un element de constrângere a instinctelor egocentriste, de altfel incontrolabile. Există susţinători ai altruismului care vor chiar să demonstreze că moralitatea religioasă – şi mai ales cea creştină – este inferioară moralităţii autonome. Potrivit înţelegerii lor de viaţă, aceştia susţin că omul religios, şi în special creştinii, face fapte bune din motive egoiste, pentru a obţine o răsplată în viaţa viitoare şi pentru a evita chinurile iadului.

Pe de altă parte, cei care nu fac parte din nici o religie, filantropii altruişti săvârşesc (spun ei) fapte bune doar de dragul de a le face. Astfel, ei susţin că motivaţia moralităţii non-religioase este superioară moralităţii creştine. Şi, nu în ultimul rând, aceştia consideră că, deşi unii oameni foarte credincioşi se roagă vreme îndelungată Domnului, sunt egoişti, cruzi şi fără inimă. Nu numai că nu fac fapte bune pentru alţii, dar vor să-i şi exploateze în interes propriu. Aceste critici concluzionează că religia nu mântuieşte omul de egoism. Aşadar, potrivit acestor persoane, nu are sens să căutăm o legătură logică între religie şi moralitate, aşa cum ne îndeamnă propovăduitorii Evangheliei.

Să fie afirmaţia de mai sus adevărată ? Pentru a putea înţelege ereziile enunţate de către noii moralişti, trebuie să studiem toate aceste presupuneri.

 

Episodul urmator