----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Ambasador la Constantinopol (I)

– Martor ocular al genocidului armenilor –

 
A se vedea
Marile puteri nu vor să recunoască nici astăzi genocidul armenilor şi în general al creştinilor din Imperiul Otoman petrecut în urmă cu un secol. Istoria se repetă sub ochii noştri
 
O relatare a exterminării sistematice a populaţiilor creştine de către musulmani şi a vinovăţiei anumitor mari puteri; Adevărata istorie a arderii din temelii a oraşului Smirna
de George Horton, vreme de 30 ani consul şi consul general al SUA în Orientul Apropiat
 

Henry Morgenthau (1856-1946) a fost ambasador al Statelor Unite ale Americii în Imperiul Otoman între anii 1913-1916. De origine evreu, născut la Mannheim, în Germania, el a migrat în Statele Unite ale Americii, unde a absolvit dreptul la Universitatea Columbia şi şi-a deschis propria firmă de avocatură. Numit ambasador în Imperiul Otoman în 1913, el a căutat să înţeleagă etniile din imperiu şi problemele cu care se confruntau şi a fost preocupat de stabilirea de contacte directe atât cu familiile de armeni şi greci, cât şi cu cele de turci.

El nu s-a mulţumit să expedieze la Washington rapoartele periodice la care îl obliga funcţia sa, ci chiar s-a ridicat împotriva tiraniei lui Talaat şi a kaiserului. Aproape de unul singur, acest om a reuşit să stârnească interesul întregii naţiuni americane faţă de calvarul armenilor muritori de foame, până când ajutorul s-a concretizat în programul pentru Ajutorarea Orientului Apropiat (Near East Relief) şi în activitatea altor agenţii: orfanii care au supravieţuit au fost cazaţi în cămine; alţii au fost adunaţi din peşteri, păduri şi multe alte ascunzişuri; cei înfometaţi au fost hrăniţi, cei bolnavi îngrijiţi.

După război, Henry Morgenthau (foto) a făcut parte din Comisia Harbord, care urmărea să instituie un protectorat american în Armenia. Mai târziu, când Turcia a deportat cu forţa 1.250.000 greci, s-a dovedit un instrument-cheie al proiectului mamut de reaşezare a deportaţilor. ,,Turcia nu este reformabilă, este cea mai revoltătoare tiranie pe care a cunoscut-o până acum omenirea”, scria el în New York Times în noiembrie 1919.

 

* * *

 

Turcul se întoarce la tipicul lui ancestral

Retragerea flotei anglo-franceze din strâmtoarea Dardanele a avut consecinţe pe care omenirea nici până în ziua de astăzi nu le-a înţeles încă pe deplin. Primul efect – şi cel mai vizibil – al mişcării de trupe a fost, aşa cum am mai explicat, izolarea Imperiului Otoman de tot restul lumii, cu excepţia Germaniei şi a Austriei. Anglia, Franţa, Rusia, Italia, care mai bine de un secol ţinuseră o mână de descurajare asupra turcilor, au ajuns să piardă orice influenţă şi orice control asupra celor ce se petreceau acolo. Turcii au realizat treptat că o serie de evenimente de-a dreptul uluitoare îi eliberaseră dintr-o stare de dependenţă umilitoare de Puterile europene. Pentru prima dată după aproape 200 ani, puteau să-şi ducă viaţa, ca naţiune, după propria lor voinţă. Prima expresie a acestei vieţi reînnoite a unei întregi naţiuni a fost un episod cumplit, care, după ştiinţa mea, nu are termen de comparaţie în istoria cunoscută a omenirii. Noua Turcie, scăpată de sub tutela europenilor, şi-a celebrat renaşterea naţională masacrând aproape un milion dintre propriii ei supuşi.

 

Vasul britanic Albion. Bombardând fortificaţiile din strâmtoarea internă. Loviturile în apă din preajma vasului arată că turcii răspund cu vigoare

 

Nu am cuvinte să descriu efectul produs asupra turcilor de respingerea flotei Aliaţilor. Li se părea că obţinuseră singura victorie cu adevărat decisivă din tot războiul. Spuneau că, timp de mai multe secole, flota britanică a cules laurii pe toate mările lumii, dar iată că acum, în confruntarea cu ei, cu turcii, avusese parte de prima înfrângere serioasă. În momentele lor de orgoliu nemăsurat, liderii Junilor Turci îşi vedeau deja imperiul renăscând şi refăcându-se din temelii. O naţiune care, timp de două veacuri, nu făcuse altceva decât să decadă se trezea acum la o viaţă nouă şi cu atât mai glorioasă. În lăudăroşenia şi aroganţa lor, turcii au început să-i privească dispreţuitor până şi pe cei care îi învăţaseră tot ce ştiau despre războiul modern, şi nimic nu-i înfuria mai tare decât ideea că marele lor succes s-ar fi datorat, fie şi parţial, germanilor.

,,De ce să ne simţim noi obligaţi în vreun fel faţă de germani ? – îmi spunea Enver. Se compară ce-au făcut ei pentru noi cu ce am făcut noi pentru ei ? Ne-au trimis nişte bani, ce-i drept, şi câţiva ofiţeri, dar noi iată ce-am făcut ! Am învins flota engleză – adică am făcut ceea ce nici Germania, nici vreo altă naţiune nu a reuşit să facă. Am detaşat divizii întregi pe frontul din Caucaz şi am ţinut ocupate acolo contingente de ruşi, care altminteri ar fi fost trimişi pe frontul de vest. La fel, am obligat Anglia să ţină armate întregi în Egipt, în Mesopotamia, şi în felul acesta am slăbit armatele aliate din Franţa. Nu, nu, germanii n-ar fi realizat niciodată ce au realizat, fără noi. Aşa că pisica obligaţiei este în curtea lor”.

 

Tchemenlik şi Fortul Anadolu Hamidie. Cel din urmă era principala fortificaţie de pe partea asiatică. El a pricinuit cea mai mare pagubă flotei aliate şi a fost obiectivul numărul 1 al atacului flotei. Era aproape în totalitate echipat cu ofiţeri şi soldaţi germani

 

 

Fortul Dardanos. Aceste tunuri datează din 1905. Germanii au întărit Dardanelele înainte ca Bulgaria să intre în război şi Serbia să fie distrusă. Acum, această strâmtoare este complet fortificată; probabil, toate flotele din lume nu ar putea forţa trecerea prin ea astăzi

 

Această convingere era împărtăşită de toţi liderii Comitetului ,,Uniune şi Progres” şi, pornind de la ei, a devenit un laitmotiv al vieţii obşteşti din Turcia şi al politicii turceşti. De felul lui, turcul este brutal şi laş; este viteaz ca un leu dacă îi vine apa la moară, dar tremură tot, se târăşte, se pierde cu firea atunci când necazurile se strâng toate pe capul lui. În momentul despre care relatez, cum lucrurile păreau să evolueze oarecum favorabil pentru Imperiul Otoman, mi-a apărut în faţa ochilor un turc cu totul nou. Turcul ezitant şi temător, care tatona cu grijă ca să nimerească drumul corect prin labirinturile diplomaţiei europene, care aştepta, numai ochi şi urechi, să se ivească vreo poziţie avantajoasă şi pentru el în concertul Puterilor europene – turcul acesta a fost înlocuit de un personaj perfect drept, cu o figură impunătoare, mândru şi hotărât, care se declara pregătit să-şi ia soarta în propriile mâini, dispreţuindu-i cu toată fiinţa lui pe creştinii duşmani.

Am fost martorul unei evoluţii de-a dreptul remarcabile în materie de psihologie a naţiunii, un model aproape clasic de revenire la o anumită tipologie. Turcul zdrenţăros şi murdar al secolului XX se topea, lăsând locul celui din secolele XIV şi XV, turcului care a măturat în calea lui pustietăţile Asiei, care a cucerit toate popoarele cât de cât mai importante şi a fondat, trecând călare peste Asia, Africa şi Europa, unul dintre cele mai întinse imperii cunoscute de omenire. Dacă este vorba să-i cântărim just pe noul Talaat sau noul Enver, sau chiar evenimentele care au avut loc în această lumină, trebuie să ne facem o idee mai întâi despre ce era acel turc de demult care, sub domnia lui Osman şi a succesorilor lui, a exercitat o influenţă atât de puternică, dar şi atât de devastatoare asupra unei bune părţi a lumii.

Trebuie să înţelegem că, la baza concepţiei despre lume a turcului, stă dispreţul lui visceral faţă de orice altă naţiune. Un orgoliu nelalocul lui este elementul care explică în bună măsură această specie umană curioasă. Termenul curent prin care turcul îi denumeşte pe creştini este ‘câini’. Această analogie nu este câtuşi de puţin o figură retorică – nu, în ochii turcului, vecinul lui european merită mult mai puţină consideraţie decât animalele de pe lângă casă. ,,Fiule – zicea odată un turc bătrân –, vezi turma aia de porci ? Unii sunt albi, alţii negri, unii sunt mari, alţii mai mici; adică fiecare în parte este diferit de ceilalţi, dar toţi sunt porci. Aşa şi cu creştinii. Să nu te laşi păcălit, fiule. Creştinii or purta ei hainele cele mai bune, femeile lor or fi ele nişte frumuseţi, or avea ei pielea albă şi catifelată, mulţi dintre ei or fi deştepţi şi or construi oraşe frumoase şi or pune pe picioare ţări grozave, dar tu să ţii minte de la mine că sub toată poleiala asta de suprafaţă sunt toţi nişte porci”.

Practic toţi străinii sunt conştienţi de această atitudine, atunci când se află în prezenţa unui turc. Oricât de exagerat de politicos s-ar purta cu tine, ai întotdeauna un sentiment pe care nici nu ţi-l poţi defini întru totul, anume că, psihologic, el se fereşte de tine, de aşa-zisul lui prieten creştin, ca de ceva spurcat. Această convingere intimă a instrumentat secole de-a rândul politica statului otoman faţă de supuşii săi de alte naţionalităţi. Hoardele dezlănţuite s-au năpustit din câmpiile Asiei Centrale şi au măturat în calea lor, ca o tornadă, popoarele din Mesopotamia şi din Asia Mică; au cucerit Egiptul, Arabia şi practic tot nordul Africii; apoi s-au revărsat în Europa, au zdrobit naţiunile din Balcani, au ocupat o bună parte a Ungariei, ba chiar au stabilit avanposturi ale Imperiului Otoman în sudul Rusiei. Atâta cât mi-am putut eu da seama, singura mare calitate a turcilor otomani a fost geniul militar. Au avut câţiva comandanţi militari cu adevărat străluciţi pe câmpul de luptă, iar vechii turci cuceritori erau nişte luptători curajoşi, fanatici şi perseverenţi – aşa cum sunt şi urmaşii lor de astăzi.

Cred că turcii aceia de acum câteva secole ilustrează cel mai bine ideea banditismului politic. Le lipsea tot ceea ce azi numim fundamentele unei comunităţi civilizate: nu aveau un alfabet, nu cunoşteau arta scrisului, cărţi nu, poeţi nu, artă nu, arhitectură nu; nu au construit nici un oraş şi nu au întemeiat nici un stat durabil; nu cunoşteau altă lege decât aceea a forţei; şi nu aveau, practic, nici agricultură, nici vreo formă oarecare de industrie. Erau pur şi simplu nişte călăreţi nestăpâniţi şi rătăcitori, a căror singură noţiune de succes la nivel tribal era aceea de a da buzna peste popoare mult mai civilizate decât ei şi de a le jefui la sânge. În secolele XIV şi XV, aceste triburi au călcat sub copitele cailor toate leagănele civilizaţiei moderne, cele răspunzătoare de credinţa Europei şi, în bună măsură, de civilizaţia ei. La vremea respectivă, pe teritoriile ocupate de ei trăiau o mulţime de naţiuni paşnice şi prospere. În depresiunea Mesopotamiei înflorea o agricultură intensivă; Bagdadul era una dintre cele mai mari şi mai înfloritoare metropole; Constantinopolul avea o populaţie mai mare decât cea a Romei, iar în Balcani şi în Asia Mică erau câteva state puternice. Peste toată această parte de lume s-a rostogolit turcul, ca un tăvălug uriaş şi nemilos. Mesopotamia s-a transformat în deşert în doar câţiva ani; marile oraşe din Orientul Apropiat au ajuns nişte ruine, iar locuitorii lor au fost făcuţi sclavi.

Practic tot ce a însemnat rafinament şi civilizaţie în viaţa turcului în ultimii 500 ani provine de la popoarele supuse, pe care el, altminteri, le dispreţuieşte cu toată fiinţa lui: religia şi-a luat-o de la arabi; limba lui a căpătat o anumită valoare literară împrumutând elemente din arabă şi persană; iar scrierea este arabă. Monumentul de arhitectură cel mai grandios din Constantinopol, moscheea Sfânta Sofia, a fost iniţial o catedrală creştină, iar aşa-zisa arhitectură turcească este o variantă a celei bizantine. Mecanismele afacerilor şi ale industriei s-au concentrat dintotdeauna în mâinile populaţiilor subjugate – greci, evrei, armeni, arabi. Turcii au învăţat prea puţin din artele şi ştiinţa Europei, au înfiinţat doar câteva instituţii de învăţământ, iar analfabetismul rămâne regula, şi nu excepţia, printre ei. Drept urmare, în Imperiul Otoman, sărăcia a ajuns la nişte aspecte atât de sordide şi de sinistre, încât sunt aproape unice în lume: ţăranul turc locuieşte într-o colibă de chirpici, cu pământ în loc de podea, fără mese, fără scaune, fără vase, fără haine, cu excepţia celor câteva zdrenţe pe care le poartă ani de zile.

În decursul timpului, turcii au învăţat câte ceva de la vecinii lor europeni şi arabi, dar ceea ce nu au putut niciodată nici măcar pricepe – necum aplica – era ideea că un popor cucerit mai poate fi şi altceva decât o adunătură de sclavi. Atunci când ocupau un teritoriu, îl găseau deja populat de cămile, cai, bivoli, câini, porci şi oameni. Dintre toate aceste vietăţi, cele care semănau cu ei înşişi cel mai mult li se păreau a avea cea mai puţină importanţă. Circula printre turci vorba că un cal sau o cămilă valora mult mai mult decât un om – pentru că animalele costau bani, pe când ,,ticăloşii de ghiauri” erau din plin în ţările devenite otomane şi puteau fi puşi de îndată la corvezi. Este adevărat că vechii sultani le dădeau anumite drepturi popoarelor supuse, şi mai ales europenilor trăitori în imperiu, dar acestea în sine ilustrau dispreţul care plana asupra tuturor nemusulmanilor.

Am vorbit deja despre aşa-numitele ,,capitulaţii”, în baza cărora străinii din Turcia îşi aveau propriile tribunale, închisori, oficii poştale şi alte instituţii. Şi totuşi, nu dintr-un spirit de toleranţă au recunoscut sultanii asemenea privilegii, ci pur şi simplu pentru că, în ochii lor, populaţiile creştine erau spurcate şi, deci, nu se cuvenea să aibă nici un contact cu sistemele administrative sau judiciare otomane. De asemenea, diversele populaţii de pe teritoriul imperiului, precum grecii sau armenii, au fost declarate milet-uri – adică naţiuni – separate, şi asta nu din dorinţa de a le asigura independenţa şi bunăstarea, ci pentru că erau considerate nişte bube care dădeau prost pe faţa statului otoman. Atitudinea guvernanţilor turci faţă de guvernaţii lor creştini reieşea din existenţa câtorva reglementări care le limita acestora din urmă libertatea de mişcare. De exemplu, clădirile în care locuiau creştini nu trebuiau să iasă în evidenţă prin nimic, iar bisericile creştine nu aveau voie să aibă clopotniţă; creştinii nu aveau voie să umble călare prin oraş, pentru că acesta era dreptul exclusiv al nobilului musulman; nu în ultimul rând, turcul avea dreptul să-şi verifice ascuţişul sabiei pe gâtul oricărui creştin.

Să încercăm să ne închipuim un guvern care tratează în acest fel, an după an, milioane dintre propriii săi subiecţi ! Secole întregi turcii au trăit pur şi simplu ca nişte paraziţi pe spinarea populaţiilor subjugate, de la care au stors biruri până le-au secătuit din punct de vedere economic, au răpit fetele, ca să le închidă în nenumăratele haremuri, au luat băieţii – de ordinul sutelor de mii – cu forţa şi, deşi creştini prin naştere, i-au crescut ca soldaţi musulmani. Nu-mi propun să descriu aici cât de cumplite au fost condiţiile de vasalitate şi în general oprimarea impusă timp de 500 ani; tot ceea ce vreau este să subliniez această atitudine înnăscută a turcului musulman faţă de popoarele de altă naţionalitate sau altă religie – că nu sunt fiinţe omeneşti, cu anumite drepturi, ci doar nişte turme lăsate să trăiască atâta timp cât servesc interesele stăpânitorilor, dar care pot fi masacrate fără milă în clipa în care încetează de a mai fi utile. Atitudinea aceasta se hrănea, pe de o parte, dintr-o totală nepăsare faţă de viaţa omului, iar pe de altă parte, dintr-o plăcere cu totul aparte de a supune oamenii la suferinţe fizice, ambele – calităţi atribuite de obicei populaţiilor primitive.

Iată care erau trăsăturile esenţiale ale mentalităţii turcului în zilele lui de glorie militară. În vremuri mai noi, concepţia lui în materie de străini sau de naţiunile supuse nu s-a schimbat decât la suprafaţă. Propriul declin militar şi uşurinţa cu care naţiunile necredincioase au înfrânt crema armatelor turceşti se pare că le-a insuflat respect grozavilor urmaşi ai lui Osman, măcar în privinţa calităţilor de luptători ale duşmanilor. Destrămarea rapidă a imperiului, în doar 100 ani, în urma căreia au luat naştere state precum Grecia, Serbia, Bulgaria sau România, ca şi minunatele condiţii noi de viaţă din aceste ţări renăscute după răsturnarea jugului otoman, au fost de natură să intensifice ura otomanilor faţă de necredincioşi, este adevărat, dar cel puţin le-au deschis ochii în materie de ce este important în lume. Mulţi turci au plecat să înveţe în universităţi europene sau în şcoli de meserii şi s-au făcut medici, chirurgi, avocaţi, ingineri sau farmacişti, precum cei din lumea modernă. Oricât de mult şi-ar fi dispreţuit semenii creştini, musulmanii mai răsăriţi nu puteau ignora faptul că tot ce era mai bun – în lumea această materială, cel puţin – era produsul civilizaţiei euro-americane.

 

Episodul urmator