----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
 
de
Eusebiu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi
 
Capitolul II
Protestantismul de la 1517-1789
 
A. Reformaţia lui Luther sau luteranismul. Începutul şi răspândirea reformaţiei în Germania
1. Antecedentele lui Luther
 
§. 169. Cum s-a înfiinţat protestantismul sau reformaţia
A. Reformaţia lui Luther sau luteranismul. Începutul şi răspândirea reformaţiei în Germania
2. Sistemul lui Luther

În Wartburg Luther începu a traduce Biblia din limba evreiască în cea germană şi-şi fixă complet planul schiţat până atunci despre reforma Bisericii, precum şi sistemul său doctrinal, pe care-l şi terminase până atunci, declarându-l învăţătura evangheliei pure şi lămurite. Acest sistem avea să fie în totul de acord cu Sfânta Scriptură, iar în unele puncte şi cu Sfântul Augustin. În special Luther nu află nimic de reformat în credinţa Bisericii de la Roma despre Dumnezeu, unul în Treime şi despre persoana lui Hristos şi opera Lui; dar el a reformat mult dogma despre consecinţele păcatului original, despre efectele harului dumnezeiesc şi despre capabilitatea omului de a conlucra cu el, apoi dogmele despre Biserică, despre taine, despre cultul îngerilor şi al sfinţilor, precum si despre starea sufletelor celor răposaţi. Punctele principale ale acestui sistem sunt următoarele:

După păcatul original raţiunea şi voia omului au ajuns cu totul incapabile de a cunoaşte adevăratul şi a voi binele. De aceea numai prin harul dumnezeiesc omul este în stare a cunoaşte adevărul religiei şi a alege şi săvârşi binele, aşadar a dobândi mântuirea lui. Omul cu puterile sale sufleteşti stă în un raport de tot pasiv cu harul dumnezeiesc, care lucrează mântuirea lui. Tot ce se poate cere de la om şi ce poate face omul este a crede din inimă în mântuirea lui prin meritele fără margini ale lui Hristos şi în harul dumnezeiesc, ce se revarsă din ele. Numai prin credinţă omul lucrează mântuirea lui sau se îndreptează, adică se arată drept înaintea lui Dumnezeu, iară nu cum învaţă Biserica de la Roma şi cea de Răsărit că prin credinţa şi fapte bune omul se îndreptează, adică este drept înaintea lui Dumnezeu. Faptele bune sunt numai consecinţa harului, ce devine activ în om prin credinţă, iară nu sunt un merit al omului, un merit prin care omul ar putea dobândi mântuirea lui.

Tainele de asemenea nu comunică omului harul dumnezeiesc chiar ca atari (ca opus operatum, ca act săvârşit), ele îl comunică numai dacă omul le primeşte cu credinţă. Apoi nu sunt 7 taine aşezate de Dumnezeu ci numai 2: botezul şi cuminecătura, fiindcă Sfânta Scriptură atestă că Hristos numai pe acestea le-a aşezat (acum Luther a exclus mărturisirea păcatelor, pe care mai înainte de asemenea o privea ca taină adevărată). Apoi cuminecătura este numai taină, nu şi jertfa adevărată, ce s-a adus pentru mântuirea lumii, cum învaţă Biserica de la Roma şi cea de Răsărit. De aceea cultul dumnezeiesc public, în comun şi corect al Bisericii creştine nu are însemnarea că ar aduce o jertfă, cum o are missa latină sau liturghia de Răsărit; missa privată adică missa, ce se săvârşeşte fără să ia parte la ea poporul, este chiar fără nici un sens. Centrul cultului dumnezeiesc public în comun este predica, precedată şi urmată de rugăciune şi de laude către Dumnezeu, iară la sărbători deosebite se uneşte cu ea şi cuminecătura credincioşilor prezenţi cu taina euharistiei, cu care însă nu se aduce o jertfă proprie.

Euharistia are a fi săvârşită cu azime, conform uzului general din Apus; în ea pâinea şi vinul nu se prefac în corpul şi sângele lui Hristos; în ea nu este transsubstanţiaţie (nu este o transformare de substanţă sau de fiinţă), ci numai o unire reală a corpului şi sângelui lui Hristos cu pâinea şi vinul euharistic, este prezent în realitate şi corpul şi sângele lui Hristos şi creştinii îl primesc în realitate; este deci numai o consubstanţiaţie (unire de substanţe sau de fiinţe) s-ar putea zice o impanaţie (o pătrundere a corpului lui Hristos în pâine), aşa că ,,cum substantia panis”, cu fiinţa pâinii ,,cum pane” cu pâinea, sau ,,in pane”, în pâine este prezent în realitate şi corpul lui Hristos, adică Hristos. Adorarea hostiei sau a euharistiei este un nonsens, fiindcă pâinea şi vinul rămân aceleaşi şi numai în momentul când creştinii se cuminecă este unit cu ele corpul şi sângele lui Hristos. De asemenea nu este corectă teoria Bisericii de la Roma despre concomitanţă, deci euharistia trebuie a se primi sub amândouă chipurile.

Numai prin credinţă în opera de răscumpărare a lui Hristos, cu meritele fără margini ale sale şi prin harul dumnezeiesc, ce se revarsă din ele, omul se face părtaş de acestea cu folos şi prin urmare se mântuieşte. Apoi Hristos cu meritele sale fără margini este singur mijlocitorul între Dumnezeu şi om; de aceea omul nu are trebuinţă de alt mijlocitor şi nu-l află nici în îngeri nici în sfinţi, prin urmare invocarea îngerilor şi a sfinţilor ca să fie mijlocitori pentru noi la Dumnezeu nu este fundată. De asemenea omul nu se poate mântui bunăoară prin meritul său pentru faptele bune ce a săvârşit, căci faptele sale nu sunt în stare a-i câştiga mântuirea; deci postul, asceza monastică şi altele asemenea nu sunt de folos pentru mântuire, cum nu este de folos pentru aceasta nici mărturisirea la preot (adică mărturisirea păcatelor cea secretă), nici celibatul preoţilor etc. Cu atât mai puţin se poate mântui omul după moarte prin rugăciunile şi jertfele aduse de cei vii, sau poate scăpa de pedepsele din iad suferind el însuşi în purgator; fiecare primeşte îndată după moarte complet şi definitiv plata lui în cer sau pedeapsa în iad.

Adevărata Biserică este nevăzută, ea este comunitatea tuturor adevăraţilor credinciosi, iară Biserica văzută, comunitatea cea văzută a creştinilor, din care fac parte şi cei ce nu sunt în adevăr creştini, nu este infailibilă. Cărţi canonice ale Testamentului Vechi sunt numai cărţile din colecţia evreilor palestineni, iară toate celelalte cărţi ale T.V. sunt apocrife; dintre cele 27 cărţi ale Testamentului Nou epistola către Evrei, epistola lui Iacov, a lui Iuda şi Apocalipsul nu sunt tot atât de sigure şi cu aceeaşi autoritate în tot timpul ca celelalte 23 de cărţi, totuşi cine voieşte poate să le considere deopotrivă cu acestea. Tradiţia Bisericii nu este criteriu sigur al credinţei, ea este aşa numai dacă stă neclintită pe baza Sfintei Scripturi. Sfânta Scriptură este clară, de aceea are trebuinţă numai de interpretarea raţiunii sănătoase în credinţă; Biserica văzută nu o interpretează infailibil. Fiecare creştin cu raţiune şi credinţă poate interpreta corect Sfânta Scriptură.

O preoţie particulară, ce s-ar conferi prin taină, nu există ci numai o preoţie generală în care intră toţi creştinii; deci toţi creştinii sunt capabili de a predica, precum şi de a săvărşi tainele şi celelalte acte de cult dumnezeiesc, însă comunităţile bisericeşti numesc din sânul lor pe unii, confiindu-le slujba cuvântului şi a cultului în numele tuturor credincioşilor; aceasta se face prin simpla numire sau ordinaţiune însoţită cu rugăciune, iară nu prin o taină şi ceea ce fac cei numiţi sau ecleziasticii, cum se numesc ei, ca serviciu al lor pot face şi ceilalţi, aşa numiţii laici, dar buna rânduială cere ca să o facă numai cei numiţi. Aceştia sunt predicatori (predicantes) şi păstori sufleteşti (pastores). Cei ce priveghează peste ei se pot numi episcopi (episcopi), fiindcă acest cuvânt înseamnă pur şi simplu priveghetor însă şi episcopii în sine sau după dreptul divin nu sunt decât predicatori şi păstori, dar ei se pot numi mai corect ,,superintendentes”, ,,supraintendenţi”, numire ce corespunde cu traducerea latină a cuvântului grecesc επισκοπος spre distingere de episcopii Bisericii de la Roma sau ai celei de Răsărit, care se consideră în mod abuziv ca o treaptă superioară.

Predicatorii sau păstorii şi priveghetorii lor adică supraintendenţii, precum şi ecleziasticii, care formează oarecum o treaptă între aceste două, adică seniorii (oficianţi mai bătrâni, πρεσβυτεροι), prepoziţii (praepositi, proestoşi) obţin prin ordinaţiune dreptul de a săvârşi în biserică slujba cuvântului, precum şi tainele şi celelalte acte de cult, însă nu şi dreptul de a cârmui Biserica; acest drept este rezervat totalităţii, care este εκκλησια, ecclesia, comunitatea, biserica. Episcopii şi papa au uzurpat acest drept; odată înlăturată uzurparea el acum se cuvine a trece la suveranul creştin al ţării. Acesta spre a cârmui Biserica aşează oficii, aşa numite consistorii, ce se compun din membri ecleziastici şi civili şi exercită serviciul lor în numele şi din ordinul său. De la aceste oficii primi şi numele de ,,organizare consistorială” organizarea introdusă de Luther în Biserică, ce propriu zis este a suveranului ţării sau teritorială. Luther învăţa apoi că cultul trebuie redus la simplitatea lui din timpul apostolilor; altare, lumini, orgă, cruci şi icoane se pot păstra dar aceste din urmă nu sunt absolut un obiect de veneraţie. La cultul public în comun, care trebuie a se celebra în limba poporului şi din care trebuie a fi suprimat aşa numitul canon adică aducerea jertfei, corpul şi sângele Domnului, lucrul principal este ca toată comunitatea să ia parte activă şi anume la cântări, aşa că orga are a servi numai spre a acompania sau a înfrumuseţa cântecele executate de comunitate.

Acesta este sistemul, ce a prins acum consistenţă în mintea lui Luther; sistemul său fu consolidat în liniile de mai sus (1521) de eruditul Melanchton, amic fidel al lui Luther în un manual de dogmatică cu titlul ,,Loci communes rerum theologicarum”, adică ,,Noţiuni fundamentale ale sistemului de învăţătură teologică”. Proclamând Sfânta Scriptură ca unicul criteriu infailibil al credinţei, pe care trebuie a se baza totul în Biserică, Luther a întreprins a face Sfânta Scriptură carte populară, ca fiecare creştin să poată extrage din ea credinţa lui. Deci Luther a tradus Sfânta Scriptură după textul original şi aşa încă în Wartburg (1522) termină de tradus Noul Testament, iar pe cel Vechi tocmai în 1534.

 
În episodul următor
A. Reformaţia lui Luther sau luteranismul. Începutul şi răspândirea reformaţiei în Germania
3. Succesul lui Luther in Germania