----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Din scrierile mitropolitului Galaction Cordun

Curentele dizolvante sociale şi religioase

din timpul de faţă şi combaterea lor (II)

 
Bucureşti
1925

 

Partea I

Afară de curentele sociale, periculoase, care subminează statul, s-au manifestat la noi şi curente religioase, care tind la desfiinţarea Bisericii. Cel mai aprig şi mai puternic dintre toate, în momentul de faţă, este curentul adventist, care atrage masele lipsite de educaţie religioasă. Curentul adventist nu s-a născut pe pământul românesc, ci s-a importat ca şi cel comunist şi socialist. Nu-i ceva nou, ci datează mai demult. S-a ivit în America, în prima jumătate a veacului al XIX-lea. Reprezentantul lui cel mai însemnat a fost William Muler, care a prezis sfârşitul lumii în două rânduri. Deşi prezicerea sa nu s-a îndeplinit, totuşi, a reuşit să-şi facă destui adepţi în America. De acolo s-a răspândit în Europa prin marinari. William Muler a fost ajutat în răspândirea ideilor sale de către tânăra Elena Harmon, care pretindea că această doctrină n-ar fi decât fructul unei viziuni.

Curentul adventist se mai numeşte şi adventism, de la vorba adventus, ce înseamnă sosire, adică venirea în curând a Domnului pe pământ cum o tâlcuiesc sectanţii. Care sunt ideile principale ale acestui curent ? Reprezentanţii săi admit, ca izvor de cunoştinţă religioasă numai Sfânta Scriptură, pe care o explică greşit, potrivit neştiinţei şi tendinţelor lor. Or după învăţătura Bisericii noastre, sunt două izvoare de cunoştinţă religioasă: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţiune, care se bucură de aceeaşi autoritate. Adventiştii nu admit tradiţia. Este întemeiată oare învăţătura lor ? Desigur că nu. Biserica creştină a învăţat totdeauna că sunt două izvoare de cunoştinţă religioasă, iar Sfântul Apostol Pavel nu face nici o deosebire între cuvântul scris şi cel nescris. El zice creştinilor din Tesalonic: Fraţilor, staţi şi ţineţi învăţăturile, care le-aţi auzit ori prin cuvântul ori prin scrisoarea noastră (II Tesaloniceni 2, 15).

Dar oare Biserica trebuia să aştepte ivirea curentului adventist ca să-şi precizeze izvoarele din care se scoate punctele de credinţă şi regulile de purtare ? Neapărat că nu. Fiindcă ea ţine doctrina Mântuitorului în forma vestită de sfinţii apostoli. Dacă apostolii învaţă precis, că trebuie să păstrăm cu sfinţenie învăţătura primită fie prin viu grai fie în scris, de la sine se înţelege că pretenţiunea adventiştilor este absurdă. Afară de aceasta, Sfinţii Părinţi şi Sinoadele Ecumenice au întărit credinţa şi regulile de purtare, bazate nu numai pe Sfânta Scriptură, ci şi pe Sfânta Tradiţie. Aşadar, nu mai încape îndoială că adventiştii s-au rătăcit, s-au îndepărtat de la adevăr şi răspândesc erezii. Ei greşesc nu numai asupra izvoarelor cunoştinţei religioase, ci şi asupra venirii degrab a Mântuitorului, ca să aşeze pe pământ o împărăţie de 1.000 de ani.

Întemeietorul sectei, William Muler a prezis în două rânduri venirea Domnului, dar profeţia nu s-a realizat. Nu-i de mirare dacă sectanţii adventişti din America au aşteptat venirea Domnului chiar anul acesta, căci darul proorociei nu se mai manifestă astăzi. Menirea profeţiilor a fost ca să pregătească lumea pentru primirea Domnului şi să prezică evenimentele ce se vor petrece înaintea venirii Lui. Odată Mântuitorul venit în lume, darul proorocirii s-a manifestat numai în Biserica primitivă, după care a luat sfârşit, întrucât nu mai era trebuitoare. Proorocii au prezis cele privitoare la Mântuitorul Hristos şi la Biserica înfiinţată de El, iar astăzi nu-şi mai au rostul. Mântuitorul a învăţat despre a doua venire prin pilda celor zece fecioare şi prin pilda talanţilor. El a indicat semnele după care se va cunoaşte apropierea venirii Sale.

Domnul a prevenit pe sfinţii Săi apostoli să se ferească de înşelare şi le-a zis: Căutaţi să nu vă amăgească cineva pre voi; că mulţi vor veni în numele meu zicând: Eu sunt Hristos şi pre mulţi vor înşela (Matei 24, 4-5). Vorbeşte despre ruinarea Ierusalimului şi despre sfârşitul lumii, arătând semnele după care se va cunoaşte. Domnul zice: Şi se va propovădui această evanghelie a împărăţiei întru toată lumea, întru mărturie la toate neamurile, şi atunci va veni sfârşitul (Matei 24, 14). Va să zică, după cuvântul Domnului, evanghelia trebuie să pătrundă la toate popoarele de pe suprafaţa pământului, şi numai după aceea se poate vorbi serios despre apropierea sfârşitului lumii şi despre venirea Domnului, ca să judece şi să răsplătească fieştecăruia după faptele sale. Cum mai sunt multe naţiuni păgâne, cum iudeii se opun încă cu îndărătnicie primirii creştinismului, nu ne putem gândi la sfârşitul lumii şi la a doua venire a Domnului.

Ideea propagată de adventişti este greşită şi nu poate afla crezare decât la oamenii lipsiţi cu totul de instrucţie religioasă. Ce se atinge de împărăţia de o mie de ani a lui Hristos pe pământ, apoi nu-i proprie numai adventismului, ci se găseşte în iudasim şi la unele secte din veacurile primare ale creştinismului. Mesianismul fals al fariseilor concepuse ideea Mesiei ca împărat, care la venirea sa avea să învieze pe toţi fiii lui Avraam, să bată cu ei toate popoarele pământului înfiinţând în urmă o împărăţie mare, în care iudeii vor stăpâni lumea. Ideea aceasta a fost îmbrăţişată şi de către unii eretici, care învăţau că la a doua venire, Hristos va împărăţi pe pământ 1000 de ani împreună cu cei drepţi.

Biserica a condamnat ca greşită ideea împărăţiei pământeşti a lui Hristos. Curentul adventist nu recunoaşte sfintele taine, admite însă botezul ca rit de introducere în societatea lor. Numai bătrânii au dreptul să-l efectueze. Respinge jurământul, serbează sâmbăta în locul duminicii, nu cinsteşte icoanele şi nu admite cultul sfinţilor.

Dacă doctrina curentului adventist este cu totul greşită pentru că nu se întemeiază solid pe Sfânta Scriptură, apoi trebuie să recunoaştem că aplică cu mare rigoare în viaţă cele zece porunci ale decalogului. Viaţa aspră poate înrâuri până la un punct asupra adepţilor, producând iluzia unei sfinţenii aparente.

Acest curent este periculos din punct de vedere naţional, căci neadmiţând jurământul şi neîngăduind serviciul militar, sub pretext că contravine poruncii a şasea iudaiceşti din decalog, adăposteşte în sânul său pe toţi duşmanii neamului românesc. Dacă ideile curentului cu privire la jurământ şi la serviciul militar ar fi admise numai de o parte a populaţiei ţării, atunci siguranţa şi apărarea ei ar fi primejduite ! Desigur că unul dintre bunurile civilizaţiei moderne este libertatea cultului. Dar trebuie să-şi aibă şi ea marginile ei ! Liber fiecare să se închine lui Dumnezeu, cum voieşte şi cum înţelege, dar nu trebuie îngăduit nici o clipă măcar a se propaga idei contrare binelui general şi siguranţei statului. Dacă individul are dreptul de a-şi apăra viaţa ca bunul cel mai însemnat, apoi şi statul are nu numai dreptul dar şi datoria să se apere contra celor ce-i periclitează existenţa.

Deşi curentul adventist este greşit din punct de vedere doctrinal, totuşi a reuşit să rătăcească multe suflete, mai ales din masele populare; ba i-a succes să provoace chiar şi o vie polemică între oamenii cu cultură, unii susţinându-l, iar alţii combătându-l. Deşi mişcarea adventistă este în descreştere, atât după constatările noastre proprii, cât şi după cele ale eruditului arhimandrit Iuliu Scriban, totuşi, să nu uităm că a reuşit să-şi facă adepţi chiar printre membrii Bisericii învăţătoare, răpindu-ne două elemente, nu dintre cele mai slabe, ci două valori reale, şi care pot face încă mult rău instituţiei noastre, cunoscându-ne slăbiciunile şi în consecinţă putându-ne ataca cu destulă preciziune şi patimă.

La propaganda adventistă s-a răspuns cu o propagandă ortodoxă. S-au înfiinţat misionari la eparhii, care să cerceteze oraşele şi satele, să apere poporul de primirea rătăcirilor adventiste. Şi cu ce mijloace ? Negreşit, cu mijloace duhovniceşti, căci creştinismul s-a răspândit şi s-a întărit totdeauna prin convingere şi nu prin constrângere, care face mai mult rău decât bine. Dacă vestirea doctrinei adevărate are darul de a lumina mintea, apoi pilda vieţii adevărat creştineşti are puterea de a atrage sufletele, căci nu în zadar învaţă Sfântul Apostol Pavel: Fii pildă credincioşilor cu cuvântul, cu viaţa, cu dragostea, cu duhul şi cu curăţenia (I Timotei 4, 12).

Înrudit cu curentul adventist este curentul sabatist şi cel nazareu, care tind să fondeze o Biserică nouă, fără taine, dar cu o viaţă morală mai aspră.

Acestea sunt curentele sociale şi religioase distructive care s-au afirmat la noi după război. Dacă par numai nişte scântei, să lucrăm ca să nu se transforme în foc mistuitor. Dacă curentele sociale sunt periculoase pentru că slăbesc temeliile statului, apoi tot aşa de periculoase sunt şi cele religioase, căci periclitează mântuirea sufletească şi înlesnesc înstrăinarea fiilor ţării. În trecutul neamului nostru a existat o legătură foarte strânsă între noţiunea de lege şi de neam, care adeseori se şi confundau. Să lucrăm ca s-o păstrăm şi în viitor căci aceasta este spre binele şi pentru consolidarea neamului întregit ca şi a scumpei noastre patrii.