----------------

 

Carti in site

 

--------------------

POSTUL MARE 2021

Câteva documente despre ultimele evenimente din viaţa Mântuitorului (V)

Povestea giulgiului

 

Pânza de in pe care Iosif din Arimateea a cumpărat-o acum 2.000 ani, ca să servească drept giulgiu de moarte Mântuitorului nostru, există şi astăzi !

Aproape 1.000 ani nu a fost ştiută de nimeni. De la anul 1.000 s-a ştiut că există şi unde se păstrează. De câţiva ani însă s-au aflat mai multe, că pe giulgiul sfânt a rămas întipărită întreaga Figură a lui Iisus, aşa cum a fost în ultima Lui zi de viaţă: plin de răni, plin de sânge, lovit de bici, batjocorit, cu cunună de spini pe cap, pălmuit, scuipat, cu mâinile şi picioarele găurite de piroane, cu coasta străpunsă de suliţă, cu osul nasului rupt de pumnalul ce i l-a dat peste faţă soldatul lui Caiafa, cu părul încâlcit de cheaguri de sânge.

Iisus a murit vineri la ora 15 (ceasul al nouălea din zi). De îndată a început un cutremur puternic de pământ, soarele s-a ascuns, cerul s-a întunecat, dar n-a fost eclipsă, cu tunete şi fulgere. Acest fenomen a durat o oră, după cum scrie într-un manuscris chinezesc.

În Palestina, de cum apune soarele, îndată se face noapte – nu mai este crepuscul – şi la evrei ziua începea odată cu apusul soarelui.

Vineri seara începeau sărbătorile Paştelui, şi cum apunea soarele, nu se mai putea face nici un lucru, încât, dacă nu se putea face îngroparea până la apusul soarelui, după aceea nu se mai putea face.

Evreii nu aveau voie să aprindă focul, să ţină o torţă în mână; apusul soarelui trebuia să găsească pe fiecare în casa sa. Sfântă era această lege, şi cel care se abătea de la ea era pedepsit cu moartea.

Iosif din Arimateea a venit la Golgota pe înserate, ceea ce însemna un ceas, două, înainte de apusul soarelui şi, văzând pe Iisus pe cruce, l-a cuprins o mare jale. Cum să meargă Învăţătorul la groapa comună ? Cum să fie la un loc cu tâlharii ? Căci era obiceiul ca în groapa comună să fie aruncate trupurile celor osândiţi. Chiar şi această necinstire fusese rezervată Fiului lui Dumnezeu: aruncarea în groapa comună !

 

Răstignirea Domnului

Miniatură din prima ediţie bibliofilă a Noului Testament, tipărit de mânăstirea noastră în 2016

 

Până acum Iosif a stat ascuns, dar acum nu-i mai păsa. Se duce la Pilat să ceară trupul lui Iisus, arătând astfel pe faţă că el, membru al sinedriului, este împotriva acestei osândiri, şi că el cinsteşte pe Cel răstignit şi vrea să-L înmormânteze în mormântul lui din Ierusalim.

De pe Golgota până la templu, în fortăreaţa Antonia, unde locuia Pilat, sunt 600 metri (Drumul Crucii), dar aceştia sunt în suiş şi în coborâş; panta merge până la 60 metri în unele locuri.

Este foarte greu de mers, mai ales la sfârşitul lunii martie, când este îngrozitor de cald. Or Iosif din Arimateea era deja un om în vârstă şi trebuia să treacă din om în om, din gardă în gardă şi, mai ales, în acea zi când Pilat era înfuriat de această osândire.

Trec 20 de minute şi Iosif ajunge la Pilat, şi încalcă încă o lege: intră în casa unui păgân. Pentru un evreu, aceasta nu era îngăduit, căci însemna că se spurcă tot Paştele. Iosif nu se mai gândi la acest lucru. Măcar să scape trupul lui Iisus.

Pilat era destul de plictisit. Ce mai vrea şi acest membru al sinedriului ? Şi când aude că vrea trupul lui Iisus, Pilat nu credea că a murit. Nu se poate să moară înainte de 3 zile !

Tot pe cruce a murit şi Sfântul Apostol Andrei, dar după 3 zile. Sfânta Muceniţă Tecla a murit după 9 zile, dar nimeni nu a murit la 3 ceasuri de la răstignire; căci moartea nu venea din cauza rănilor decât dacă se infectau de tetanos. Sânge curgea puţin la mâini şi la picioare, căci se închega; moartea venea prin inaniţie (lipsă de hrană).

Pilat nu crede. Se gândeşte că este o înşelătorie, că vor să-L ia de pe cruce să-L ducă în casa vreunui ucenic şi să-L salveze. Pilat trimite un sutaş: ,,Du-te şi vezi !”

Acum alte 20 de minute trec. Sutaşul urcă pe Golgota, se uită la Iisus, întreabă, cercetează, căci trebuie să dea raportul lui Pilat şi să se întoarcă grabnic: ,,A murit !” Acum, dacă Pilat s-a convins, pune să se scrie o autorizaţie, că Iosif are dreptul să ridice trupul de pe cruce; şi iar pe drumul spre Golgota.

În drum, Iosif se opreşte la bazarul din colţul de nord-vest al templului, care avea lumânări şi pânză pentru morţi, şi cumpără giulgiul.

Când a sosit, Nicodim venise şi el cu 100 litri (30 kg) de aloe şi smirnă. Acum totul era pregătit. Rămânea să coboare trupul de pe cruce. Soarele era înclinat şi nu mai aveau la dispoziţie decât 35 minute. Crucea a fost dată cu totul jos (se crede că au săpat la rădăcina ei cam 60-70 cm) şi, susţinând-o pe spate, au lăsat-o jos.

Detaşarea trupului lui Iisus era operă delicată şi cerea timp, căci carnea se tumefiase şi astupase capetele cuielor, încât a trebuit să dea carnea uşor la o parte, ca să apuce capătul pironului. Nu mai rămăseseră decât câteva minute. Ce să facă mai întâi ? Cum să-L spele ? Cum să-L înmormânteze ? Capul avea încă cununa de spini. Ar fi fost o batjocură să-L înmormânteze cu acea cunună ! Să spele trupul nu se putea: cheagurile de sânge erau proaspete şi dacă L-ar fi spălat, sângele s-ar fi întins de la o rană la alta şi mai rău Îl murdărea. Cu atât mai mult nu se putea face ungerea.

Deci, au trebuit să facă o înmormântare provizorie: au înfăşurat trupul în giulgiul pe care l-au stropit cu aloe, ca să nu se mai rupă carnea când aveau să-L desfacă pentru înmormântarea definitivă. De aceea au şi venit femeile mironosiţe (adică, purtătoare de mir) duminică dimineaţă la mormânt.

Au spus unii că nu poate să fie giulgiul Mântuitorului, pentru că obiceiul la evrei era să se înmormânteze trupul în faşe (benzi de pânză).

Adevărat, dar aceştia nu au studiat Evanghelia în adânc să vadă că a fost numai o înmormântare provizorie.

În acea dimineaţă a Învierii, Petru şi Ioan s-au dus la mormânt şi, intrând înăuntru, Petru a văzut giulgiul jos. L-a luat şi l-a păstrat în mare taină, încredinţat unui ucenic, din mână în mână, neştiut de nimeni, sute de ani.

De ce Sfântul Petru a ţinut giulgiul ascuns şi de ce l-au ascuns toţi credincioşii până după anul 1.000 ?

Se poate că mentalitatea credincioşilor de atunci era altfel decât a noastră, cei de azi. Ei nu au voit să micşoreze dumnezeirea lui Iisus, arătând că El a fost uns cu mir, ca orice muritor.

Noi ne facem un cult din obiectele noastre sfinte, ale patimilor lui Iisus, pe când ei socoteau răstignirea Lui ca o mărturisire a înfrângerii, şi ascundeau de ochii mulţimii tot ce ar fi putut aminti aceasta. Pentru acelaşi motiv ei nu au reprezentat, în primele veacuri, pe Iisus răstignit; nu voiau să-L arate ca pe un simplu om, căzut în mâinile evreilor, ca o victimă cu care duşmanii au putut face ce au vrut; Îl voiau Dumnezeu.

Dacă primii creştini nu au putut suporta măcar ideea de a reprezenta pe Iisus răstignit, apoi, cu atât mai mult, ei s-au ferit să vorbească de giulgiul pătat de sânge, ultimul şi cel mai apropiat martor al unei nedrepte schingiuiri. Cum pentru ei giulgiul era o scumpă şi nepreţuită comoară, s-au înţeles totuşi să trădeze ascunzătoarea.

Până la anul 570, giulgiul a fost păzit de 7 fecioare într-o mânăstire de lângă malul Iordanului. La anul 570 este adus în mare taină la Constantinopol, în palatul împăraţilor bizantini.

Aici, încă din timpul împărătesei Elena, într-o capelă tainică, se aflau cununa de spini, piroanele, lancea cu care a fost împuns în coastă Iisus şi o bucată din lemnul crucii.

Giulgiul, făcut sul şi ascuns într-o lădiţă specială, a fost închis în acea misterioasă încăpere, unde nimeni nu intra niciodată. Totuşi, un rege a intrat odată.

În anul 1171, Anoris, regele Ierusalimului, după cum istoriseşte cronicarul Wilhelm din Tir, ajunge la curtea împărătească a Bizanţului. Împăratul Manuel, ca să-l cinstească mai deosebit decât pe oricine, după ce îi arată toate comorile adunate de predecesorii săi - împăraţii Constantin, Teodosie şi Iustinian -, îi arată şi tăinuita încăpere, unde nimeni nu intra niciodată.

Acolo, regele şi cronicarul său au văzut piroanele cu care Iisus a fost ţintuit pe cruce, suliţa cu care a fost împuns în coastă, buretele cu care Şi-a astâmpărat grozava arsură a buzelor, cununa de spini cu care I-a batjocorit fruntea şi giulgiul pătat de sânge, cu care a fost pus în mormânt.

Treizeci de ani mai târziu, Nicolae Kesaritis, făcând din nou un inventar al obiectelor din capela tăinuită, deschide lădiţa în care se află giulgiul şi, fără să îndrăznească să-l scoată afară, se mulţumeşte doar să-l atingă, şi scrie: „Giulgiul este din pânză obişnuită de in şi miroase tare a smirnă”.

După un an, în anul 1202, împăratul, temându-se să nu fie ciocniri între latini şi bizantini, se gândeşte să pună la loc sigur lădiţa cu giulgiul. Deci, o scoate din capelă şi o duce într-o biserică a Sfintei Fecioare Maria din Vlaherna, şi chiar porunceşte să fie scos din lădiţă în fiecare zi de vineri şi să fie întins pe perete, pentru ca fiecare om să-l poată vedea de aproape.

Atunci, pentru prima oară, lumea a început să bănuiască că pe giulgiu ar fi urmele lui Iisus, pentru că Roberto Clary, cronicarul celei de-a patra cruciade, a afirmat că, aşa cum şedea în genunchi şi privea la giulgiu, a văzut o figură culcată. Cum însă nimeni nu a mai văzut, nu s-a dat nici o importanţă acestei afirmaţii făcute de cronicar.

De la anul 1204, turcii au început să jefuiască bisericile creştine; şi tocmai în clipa când un grup încerca să spargă uşa şi să pătrundă în Bisericuţa Sfintei Fecioare Maria din Vlaherne, trecu pe acolo un ofiţer, Anthone de la Roche, cu câţiva soldaţi. El reuşeşte să intre înăuntru, scoate lădiţa cu giulgiul şi o dă ajutorului lui, pe care o trimite în Franţa, la tatăl său, Ponce de la Roche.

Peste 2 ani, Ponce de la Roche, primind lădiţa cu giulgiul, nu se socoteşte vrednic ca să îndrăznească să ţină la el sfânta amintire şi o duce la Biserica din Bessanson, în capela Bisericii Sfântul Ştefan, şi o predă acolo. După aproape 150 ani (exact 143 ani), adică în anul 1349, arde biserica. Un cavaler, Geofrey Chary, strecurându-se printre flăcări şi ruine, reuşeşte să scoată lădiţa, o aruncă, scoate giulgiul, îl stropeşte cu apă, îl salvează. Îl ia apoi şi îl duce la Litey (Troges) în Franţa. De aici giulgiul este dus la Biserica Sfântul Ipolit din Doubs, iar de aici în Belgia, la Chemay.

În anul 1453, ducele Ludovic îl primeşte ca dar din mâinile contesei Margareta, nepoată de fiu a lui Geofrey de Chary. La rândul său, ducele dăruieşte giulgiul sfânt familiei de Savoia, casa domnitoare a Italiei, care îl lasă o vreme la Chamberey.

În anul 1532, capela de aici arde şi giulgiul este din nou atins de flăcări, încât se micşorează, de la 6 metri cât avea la început, la 3,6 metri. Giulgiul este totuşi salvat şi dus, în anul 1578, în Italia, la Torino, unde se află şi astăzi.

Primul rege al Italiei s-a gândit să facă o reşedinţă demnă pentru giulgiul Mântuitorului şi pentru a fi ferit pe viitor de foc, ridică în interiorul Catedralei Sfântul Ioan Botezătorul, chiar în faţa altarului, o altă capelă mai mică, din blocuri masive de marmură neagră, înăuntrul căreia, într-un sarcofag, făcut tot din blocuri de marmură a depus lădiţa cu giulgiul sfânt.

În anul 1898 se căsătorea fiica regelui. Cu această ocazie giulgiul este scos din capelă şi arătat mulţimii. Pe atunci, invenţia fotografică era abia la începutul ei. Cavalerul Pia ceru învoire de la şefii Bisericii şi de la rege să fotografieze giulgiul, care tocmai atunci era expus publicului, ca să scoată nişte cărţi poştale. Şi i s-a dat această autorizaţie.

În timp ce începea să se formeze la developare lucrarea fotografică, cavalerul Pia crezu că înnebuneşte când recunoscu deodată, pe hârtia gelatinoasă, conturul unui chip omenesc, apoi, mai precis, însăşi imaginea lui Iisus !

Cavalerul Pia a dat alarma. A adunat prieteni, a scris oamenilor de ştiinţă, a scris papei, suveranului. Emoţia a fost generală, dar întâmplarea a fost atât de fantastică, de stranie, de miraculoasă, că, fatal, a urmat neîncrederea şi acuzarea de fals, de escrocherie.

Chipul lui Iisus, fotografiat după giulgiu, după un interval de 1865 de ani, n-a găsit crezare în inima nimănui şi duioasa descoperire a fost uitată cu fiecare zi care trecea.

Giulgiul a fost pus din nou în sarcofag. Lumea era sigură că la mijloc nu putea fi decât o pictură suprapusă, ori dorinţa de câştig de bani.

Singur el, cavalerul Pia, care ştia că nu este o înşelătorie, singur el a rămas să îngenuncheze mai departe în faţa icoanei, culeasă de el, şi să se roage în faţa ei, pentru că singur el ştia că era cea mai adevărată icoană dintre toate icoanele din lume, cea mai veche şi cea dintâi.

După 33 ani (vârsta la care a murit Iisus), adică în anul 1931, giulgiul este scos din nou. Oamenii de ştiinţă, care nu uitaseră descoperirea făcută de cavalerul Pia, aşteptau cu înfrigurare să poată reface experienţele asupra giulgiului - cu atât mai mult cu cât acum aveau alte mijloace de control, cu plăci incomparabil mai sensibile, cu cele mai savante ecrane de raze infraroşii, ultraviolete, de analize chimice, ultima expresie a progresului de ştiinţă fotografică la care a ajuns veacul al XX-lea.

În anul 1933, giulgiul a fost expus a două oară, pentru că era anul sfânt şi se împlineau 1900 de ani de la răstignirea lui Iisus.

De această dată, papa, amintindu-şi de descoperirea făcută de cavalerul Pia, a făcut apel la toţi fotografii, chimiştii, legiştii, oamenii de ştiinţă în specialitate, să vină să cerceteze.

Timp de 3 săptămâni s-a lucrat asupra giulgiului: a fost fotografiat în toate chipurile, şi afară, la lumina zilei, şi în interiorul catedralei, cu magneziu şi cu tot felul de ecrane ce nu lasă să filtreze decât culorile voite.

Astfel s-a ajuns să se fotografieze pe o placă numai sângele, care, cu ochii liberi, nu se vedea. De altfel, nimic nu se vedea cu ochii liberi, decât unele pete şi zone puţin gălbui, fără nici un desen definit, mai ales că în nenumărate locuri desenul este întrerupt de petece mari, cusute grosolan de călugăriţe, în reparaţia ce au făcut-o în anul 1534, după focul de la Chamberey.

După 3 săptămâni, chiar cei care erau contra credinţei noastre au recunoscut şi au spus acelaşi lucru: ,,Pe giulgiul sfânt este întreaga Figură a lui Iisus Hristos”. Pe clişeul tuturor observatorilor s-a fixat acelaşi chip, aceleaşi urme, care constituie astfel cel mai zguduitor asasinat al omenirii, săvârşit asupra Celui mai iubit Om al lumii.

Nici spusele evangheliştilor, nici tradiţia, nici documentele oficiale de pe vremea aceea, nici locurile sfinte din Ierusalim şi întreaga Palestină, nici crucea găsită de împărăteasa Elena, nici cuvântul Sfintei Scripturi, nu au putut, toate la un loc, să descrie drama răstignirii lui Iisus aşa cum azi, după 2.000 ani, o face giulgiul.

Acum vedem cum arăta Iisus Hristos.

Avea înălţimea de 1,72 m. Se vede cum Îşi purta El părul despărţit printr-o cărare la mijloc, drept până la urechi, apoi buclat până pe umeri.

Fotografia ne mai arată un corp de o proporţie imperfectă: braţele subţiri, picioarele lungi şi subţiri, capul cu o expresie demnă, buzele strânse de durere.

În toamna şi iarna anului 1933 au urmat tot felul de cercetări şi experienţe în laboratoarele şi spitalele din Paris. Ziarele erau în fierbere. Pe primele pagini apăreau fotografiile mărite ale giulgiului, ale ţesăturii, ale capului lui Iisus, ale corpului întreg, ale palmei însângerate şi se aştepta în fiecare zi sau o ultimă fotografie a lui Gerard Condonier, sau un proces verbal de la comisia de experţi, sau o explicaţie a lui Paul Vignem, dar mai ales experienţele dr. Barbet asupra cadavrelor din morga Spitalului Sfântul Iosif din Paris.

Dr. Barbet a învelit o serie de cadavre, după vechiul obicei palestinian, în cearşafuri îmbibate cu amestecuri de smirnă şi aloe, şi a aşteptat să vadă ,,dacă nu cumva în aceasta stă taina urmelor rămase pe giulgiu”.

A scos cearşaful de pe primul cadavru, în prima zi. Ziarele au anunţat că nu s-a obţinut nici un rezultat. A desfăcut al doilea cadavru, a doua zi, şi telegrame scurte, seara, au înştiinţat că vagi contururi se zăresc pe cearşaf. A desfăcut al treilea cadavru din cearşaf, a treia zi, dimineaţa. Întreaga figură a celui mort a apărut pe cearşaf, aşa cum ar fi apărut într-o fotografie făcută direct asupra trupului.

Experienţa doctorului reuşise din plin. Nu mai era bănuială de mistificare sau înşelătorie.

Desfăcând cearşafurile de pe celelalte cadavre, în zilele următoare, iar nu s-a mai văzut nici o urmă a figurii.

Aşadar, pentru a avea un rezultat, trupul mort trebuie să stea învelit în cearşafuri cel puţin două zile şi cel mult trei zile.

Evanghelia spune lămurit că Iisus a înviat a treia zi.

După 2.000 ani, ştiinţa spune: Cel puţin două zile şi cel mult trei zile.

Explicaţia: Trupul oricărui mort, după 3-4 zile de la moarte, degajă încă vapori de amoniac şi năduşeală, mai ales dacă acel om a fost chinuit, fie de vreo boală, fie de vreun accident, care, intrând în contact cu smirnă şi cu aloe, colorează cu o nuanţă de culoarea lemnului toate părţile corpului care sunt în contact direct cu cearşaful, şi astfel apar, ca pe un desen, capul, mâinile, picioarele, bustul.

În mai puţin de două zile degajarea vaporilor amoniacali este prea slabă şi nu ajunge să precizeze un desen. În mai mult de trei zile este prea abundentă şi, generalizând culoarea, se şterg urmele desenului.

Aceasta este explicaţia pentru Figura lui Iisus, care a apărut aproape întreagă cu relief sculptural. Rămâne să se dea o explicaţie şi pentru sângele rămas pe giulgiu şi care s-a fotografiat cu cea mai mare precizie, prin metodele cu raze infraroşii, atât pe giulgiu, cât şi pe mantia pe care Iisus a purtat-o pe umeri după biciuire.

După câteva zile s-a publicat şi această experienţă, făcută asupra unui tânăr ce murise în urma unui accident şi care a fost înfăşurat în cearşaful îmbibat cu smirnă şi aloe fără să i se fi spălat rănile. Aloea, năduşeala şi vaporii de amoniac au înmuiat pojghiţa de sânge şi tot sângele a fost absorbit în pânză, aşa cum ar fi fost absorbit de o sugativă.

Astfel s-a întâmplat cu Iisus. La lumina torţelor, spune cronica evangheliştilor, s-a pregătit trista înmormântare, care trebuia făcută în cea mai mare grabă. Atât a putut să facă Maria Magdalena. Să-I scoată cununa de spini şi să-I netezească puţin părul; rănile nu putea să le spele, mai ales că din rana din coastă, chiar după ce L-au coborât de pe cruce, tot mai curgea o limbă groasă de un amestec de apă şi sânge. I-ar fi trebuit Mariei Magdalena câteva ceasuri pentru o pregătire demnă de Marele Stăpân; dar acel ,,iute, iute”, ,,degrabă”, ce se şoptea în jurul ei, nu-i dădea nici măcar răgazul să-şi şteargă lacrimile. Ajutată de Maria, mama lui Iacov, de Iosif şi de Nicodim, a culcat trupul lui Iisus în mijlocul pânzei peste care au turnat acei 100 de litri aduşi de Nicodim, cu amestec de smirnă şi aloe, şi în care au înfăşurat trupul lui Iisus, aşa ca jumătate să fie pe tot spatele şi cealaltă jumătate pe toată faţa.

 

Punerea în mormânt a Domnului

Miniatură din prima ediţie bibliofilă a Noului Testament, tipărit de mânăstirea noastră în 2016

 

Cu un tulpan răsucit, i-au legat capul sub bărbie şi apoi L-au pus în mormânt. Rănile au rămas însemnate pe giulgiu, pentru că pânza înmuiată în aloe a absorbit tot sângele acolo unde a fost strâns în cheaguri.

Cu ochiul liber nu se vede nimic pe giulgiu, chiar când este în întregime desfăşurat, dar lentila sensibilă a aparatului de fotografiat a înregistrat fiecare urmă lăsată de loviturile primite, fiecare înţepătură a spinilor, fiecare picătură de sânge, în aşa fel că imaginea rămasă este cel mai înfricoşător tablou ce şi-ar fi putut vreodată închipui cineva şi la a cărei expresie n-ar fi putut niciodată să ajungă vreun artist din lume, pentru că adevărul cules de pe giulgiul morţii a fost cu mult mai crud decât cea mai criminală imaginaţie a veacului nostru.

O simplă invenţie, cum este fotografierea cu raze infraroşii, care nu înregistrează decât sângele, şi toată drama Golgotei se arată. Drama pe care am crezut-o uitată, iat-o acum întreagă, cu toate amănuntele, în faţa ochilor noştri.

Tot ce este alb pe fotografie este sânge: pe frunte, pe păr, pe tâmple; un izvor de sânge de sub cununa de spini, îndesată cu lovituri de baston; sânge de-a lungul braţelor, prelins din rănile de la mâini, când Iisus a fost dat jos de pe cruce; sânge pe picioare şi sânge între coaste, şi groaznic de mult sânge pe tot spatele.

Dar cum se face că pe giulgiu rănile făcute în mâini de piroanele răstignirii nu sunt în mijlocul palmei, aşa cum ne sunt arătate în toate picturile, ci mai aproape de încheietura mâinii ?

Adevărul este simplu. Ne-am înşelat numai noi pictorii, când am pictat pe Iisus, căci dr. Barbet, făcând experienţă asupra unui braţ amputat, a constatat cu uimire că palma se rupe de-a lungul ei dacă este străpunsă de un piron şi că nu rezistă, decât dacă pironul este bătut la încheietura mâinii în mijlocul oaselor carpiene.

Iar călăii, care ştiau bine meseria lor, nu s-ar fi înşelat să bată un piron acolo unde nu trebuie şi unde nu este nici o rezistenţă.

Confuzia vine din faptul că evangheliştii au scris în limba veche iudaică ,,mână”, iar latinii au tradus ,,palmă”.

Tot giulgiul arată că Iisus a fost răstignit în trei cuie, nu în patru, pentru că un singur piron a fost folosit pentru ţintuirea picioarelor. Mai mult, s-a crezut că este o minciună că Iisus, fiind mort, sângele a mai putut curge, când a fost străpuns în coastă cu suliţa.

Tot dr. Barbet, la Spitalul Sfântul Iosif din Paris, a reluat şi această experienţă. Rana de pe giulgiu arătând că suliţa avea o lărgime de 4 centimetri. Doctorul a împuns cu o astfel de suliţă un cadavru, deasupra celei de-a şasea coaste, şi îndată a ţâşnit sângele, pentru că la o adâncime de 10 centimetri suliţa întâlneşte ventriculul drept, singura cavitate din inimă care şi după moarte mai ţine sânge în stare lichidă.

Giulgiul sfânt arată de la început şi până la sfârşit tot adevărul, toate durerile. Unul din slugile ce stau înainte, a dat palmă lui Iisus (Ioan 18, 22). Ce a însemnat această palmă ? A fost o lovitură cu pumnalul în mijlocul obrazului, dată cu toată puterea; mai degrabă 100 de lovituri.

Iisus a spus: De am grăit rău, mărturiseşte de rău; iar de am grăit bine, ce mă baţi ? Deci, spune clar: Ce mă baţi ?

Într-adevăr, nu a fost pălmuit, ci a fost crunt bătut, căci aşa cum se vede pe giulgiu, osul pometului drept a fost rupt (deşi aceste oase se rup mai greu), oasele nazale zdrobite şi deviate spre stânga, pielea de pe barbă jupuită, părul şi barba smulse pe suprafeţe destul de mari, faţa plină de umflături şi vânătăi.

Dr. Judicus a repetat experienţa, dar nu a reuşit să găsească nici măcar un centimetru de piele netedă pe Figura lui Iisus, ceea ce l-a făcut să creadă că a fost lovit cu un corp dur: un baston, o măciucă, în lovituri repetate.

Dr. Judicus adaugă că ochii lui Iisus nu au fost închişi numai de moarte, dar şi de scuipatul oamenilor. Cine L-a lovit pe Iisus ? Romanii sau evreii ? Giulgiul arată că lovitura a fost dată cu mâna stângă; ori romanii loveau cu mâna dreaptă, cu care mânuiau şi suliţa, iar iudeii loveau cu stânga.

Deci, într-adevăr, aşa cum spune Evanghelia, cel ce l-a lovit pe Iisus a fost un evreu: aprodul marelui preot.

Mai departe: Şi ostaşii împletind cunună de spini, o au pus în capul lui (Ioan 19, 2).

Tot Ierusalimul era plin de flori. Nu se putea împleti o cunună din flori, chiar în batjocură ? Spinii care cresc în Ţara Sfântă sunt ca un ghem din care ies ace tari ca de oţel, lungi de 2-3 centimetri. Din aceşti spini I-au făcut coroana, I-au pus-o pe cap şi au lovit-o cu trestia, ca cununa să intre mai adânc în piele, iar sângele a început să curgă şiroaie, din capul şi fruntea Mântuitorului, aşa cum arată dungile albe din fotografie. Şănţuleţul dintre sprâncene, unde s-a strâns sânge mai mult, s-a format când Iisus a strâns fruntea de durere.

Mai spune Evanghelia că a fost biciuit. Atât. Evangheliştii nu spun nici cum, nici cât a fost biciuit, pentru că ei aveau misiunea să meargă la păgâni şi să le arate că Iisus a fost Fiul lui Dumnezeu, ori păgânii, cu zeii Olimpului (cine ar fi îndrăznit să se atingă de ei), nu ar fi înţeles cum ar fi putut Iisus să fie Fiul lui Dumnezeu şi să încapă pe mâinile oamenilor, să fie batjocorit, chinuit şi omorât. De aceea, în propovăduirea lor, evangheliştii nu puteau să pună accentul pe aceste evenimente, ci pe minuni şi pe Înviere.

În timpul acela, în Palestina, erau două feluri de biciuiri: cea după legea ebraică şi cea după legea romană.

Evreii aplicau 39 de lovituri, cu un bici format din 3 nuiele, şi loveau de 13 ori. Deci, cele 39 de lovituri se aplicau într-o jumătate de minut.

Romanii aveau altă biciuire. Puteau să dea 100 şi 200 de lovituri, nu-i interesa şi nu băteau cu nuielele, ci cu biciul roman: un mâner cu 3 curele, fiecare curea având la capăt doi plumbi ascuţiţi, de formă neregulată, ghimpoasă, care nu numai că loveau, dar sfărâmau şi carnea.

Această biciuire, pe care romanii au adaptat-o de la fenicieni, era socotită de Cicerone şi Horaţiu drept născocire nevrednică de un cetăţean roman.

Odată, nişte sclavi trebuiau să fie bătuţi pentru o vină. Împăratul, aflând între timp că erau nevinovaţi, a trimis un sutaş să spună să înceteze bătaia, că i-a iertat. Şi spune acest sutaş că, intrând în galeria unde erau bătuţi sclavii, ca să transmită ordinul împăratului de iertare şi oprire a bătăii, nu ştia cui să se adreseze, pentru că în tot văzduhul zburau bucăţi de carne.

Aşa au bătut şi pe Iisus Hristos. Evreii nu au intrat în tribunalul roman ca să-L biciuiască pe Iisus şi, deşi era misiunea lor ca să-L osândească, nu puteau să-L biciuiască, pentru că ar fi însemnat că se spurcă şi n-ar mai fi putut sărbători Paştele.

După ce Pilat a spus oamenilor să-L biciuiască pe Iisus, zbirii L-au împins spre galerie cu bastoane scurte, L-au dus, lovindu-L prin mijlocul mulţimii furioase, la coloanele biciuirii, care se găseau într-una din galeriile forumului, la nord de palatul lui Pilat din Fortăreaţa Antonia, şi nu departe de corpul de gardă.

Călăii L-au întâmpinat cu bicele lor cu nuiele şi cu frânghii. Călăii erau bătrâni făcători de rele din părţile Egiptului, lucrători rabotaşi la diferitele edificii, având drept veşmânt o cingătoare care le acoperea pieptul, lăsând coastele dezgolite.

Coloana de care L-au legat pe Iisus nu era prea lată; în coloana de sus era un inel de fier şi cârlige. Mântuitorul a cuprins coloana cu mâinile, iar zbirii, cu brutalitate, I-au ridicat braţele atât de sus încât vârful picioarelor abia atingeau pământul.

Călăii au început să lovească spatele, de sus până jos. Trupul omenesc al Fiului lui Dumnezeu se răsucea sub loviturile călăilor, care erau întărâtaţi de o zeamă roşie şi răcoroasă, care li s-a dat să bea până la beţie. După un sfert de oră trupul Domnului nu mai era decât o carne vie.

A urmat a doua pereche de zbiri, care s-au năpustit cu o nouă furie, cu un bici cu frânghii în care erau împletiţi ghimpi şi aveau noduri. Sângele ţâşnea de pretutindeni. Iisus, în baia acestui chin, abia gemea, dar geamătul Lui se pierdea în urletele mulţimii.

Mulţi străini suiţi pe cămilele lor, trecând prin cetate, priveau îngroziţi la cele ce se petreceau.

Acum alţi zbiri au urmat: loveau cu biciul roman, care rupea bucăţi de carne de pe coaste. L-au dezlegat pe Iisus şi L-au legat cu spatele, dar fiind sleit de puteri, nu-L mai ţineau picioarele şi au trebuit să-L lege cu frânghiile peste piept, subţiori şi sub genunchi; unul din călăi L-a lovit peste faţă cu o nuia subţire.

A urmat un nou potop de bice, pe piept, pe pântece, pe braţe şi pe picioare. Atunci, un străin cu un cuţit în formă de secure s-a repezit şi a strigat: Opriţi !

Călăii, miraţi, s-au oprit o clipă. Omul a tăiat legăturile care ţineau trupul lui Iisus şi s-a pierdut în mulţime. Sleit, Iisus S-a prăbuşit în balta sfântului Său sânge. Călăii L-au lăsat acolo, dar se apropiau din când în când să-L lovească cu piciorul şi să-L silească să Se ridice.

Iisus S-a târât cum a putut ca să-Şi adune cămaşa de pe jos. Călăii, întărâtaţi de sânge şi băutură, îşi băteau joc de El şi împingeau cămaşa mai departe, ca să nu ajungă mâna Lui însângerată până la ea.

Apoi, cu alte lovituri de baston şi izbituri de picioare, L-au silit să Se ridice, nedându-I timp să îmbrace cămaşa, ci i-au aruncat-o pe umeri.

În timp ce Iisus Îşi ştergea sângele ce se prinsese cheag pe faţă, a intrat Pilat în galerie şi a spus: Ecce, homo (Iată, omul) ! Cu alte cuvinte: „Iată cât a suferit !” Dar mulţimea întărâtată striga: Să fie răstignit ! Să fie răstignit !

Pe giulgiul sfânt se pot număra 480 răni, pe faţă şi pe spate, de la gât şi până la glezne, numai răni, nici un loc nelovit.

Spun experţii că 240 lovituri sunt cu biciul roman şi 240 lovituri cu frânghii şi  nuiele. Pe lângă acestea se mai disting lovituri de învăluire, când biciul se înfăşură pe braţe sau pe picioare.

Dr. Barbet a făcut şi această experienţă: a făcut din plastilină un corp care să imite cât mai exact trupul lui Iisus, i-a dat elasticitate, statura de 1,72 metri, şi i-a aplicat lovituri aşa cum au fost date asupra trupului lui Iisus. A repetat loviturile până când a văzut că sunt identice cu ceea ce se vedea pe giulgiu, adică trei sferturi de oră.

Deci, călăii nu L-au bătut pe Iisus mai puţin de trei sferturi de oră. Trei sferturi de oră, sub aceste lovituri date de nişte oameni sălbatici, ca să ne putem da seama de cele ce a putut suferi  Mântuitorul pentru păcatele noastre.

Tot trupul era o carne vie şi o masă roşie de sânge. Peste spinarea aşa ruptă de plumburile înnodate din bici, călăii I-au trântit o mantie roşie, ca să-L acopere, iar mantia s-a lipit de sângele ce curgea şiroaie.

Şi aşa bătut, istovit, vânăt la faţă, cu ochii în lacrimi, cu cununa de spini căzută peste ochi, cu părul încurcat de sângele închegat, pălmuit, lovit, batjocorit, hulit, a mai trebuit ca pe umărul rănit să-Şi pună crucea ca să o ducă singur, în plină arşiţă a soarelui, de la Pretoriu până sus pe Golgota, cale de trei ceasuri, dacă mergi târându-te, aşa cum Se târa El.

Crucea lui Iisus a fost cea mai grea dintre cruci, pentru că de dimineaţă, când a fost osândit, şi până la ceasul al nouălea (ora 15), când a pornit pe drumul crucii, cine mai avea timp să facă o cruce pentru Iisus Hristos ?!!!

Lângă tribunalul roman şi lângă templu erau nişte grinzi aduse din Munţii Libanului, lemne groase de cedru pentru repararea templului. Ce să mai caute alte lemne ? Nu aveau timp de pierdut ! Iisus trebuia să fie răstignit şi îngropat până la apusul soarelui. Este bună crucea şi dacă e grea, ce le păsa lor ?

Crucea avea o grindă de 4,5 metri, iar cealaltă de 2,16 metri. Lăţimea era de 30 centimetri, şi dacă se calculează densitatea, toată crucea avea greutatea de 98 kg.

Drumul crucii (Via Dolorosa) are 600 metri şi cu paşi 783. Iisus, cu crucea, a străbătut această distanţă în 3 ceasuri cu 3.500 paşi. Drumul merge în zig-zag, şi după primii 200 metri urcă şi coboară în pantă repede, şi iar urcă, cu crucea înaltă de 4 metri şi grea de 98 kg. Era greu de coborât. Iisus a căzut sub povara crucii, în râsul şi batjocura mulţimii. Acest loc este însemnat în stânca drumului cu o coloană neagră pe care este scris: „Aici a căzut pentru prima dată Iisus”.

Totuşi, cu puţinele puteri ce le mai avea Iisus, S-a ridicat şi alţii I-au pus crucea din nou pe umeri. A mai mers 150 metri şi crucea, lovindu-se de pereţii stâncii, Iisus a căzut a doua oară. Acum era încă mai istovit, dar a încercat singur să Se ridice, şi se vede pe zid o palmă de sânge, la înălţimea de 1,10 metri. Acolo este scris: „Aici a căzut pentru a doua oară”.

S-a ridicat şi de data aceasta. Mai erau acum 60 metri, însă Iisus, complet istovit, fără să Se lovească, a căzut a treia oară sub greutatea crucii Sale. Acum toată lumea, chiar şi soldaţii, au văzut că nu Se mai poate ridica.

De pe drumul Damascului venea de la munca câmpului Simon din Cirene. Cu dreptul pe care-l aveau romanii, i-au poruncit acestuia să ducă crucea lui Iisus cei 60 metri ce mai rămăseseră, iar Iisus i-a străbătut singur, fără cruce.

Ca să fie pus pe cruce, Iisus a mai îndurat o suferinţă, pe care o explică abia astăzi examenul făcut asupra giulgiului. Mantia plină de sânge, care se făcuse ca o scoarţă şi se lipise de spate, i-a fost trasă fără milă, dezlipind cheagurile de pretutindeni, cu piele cu tot, şi făcând din nou să ţâşnească sângele.

Apoi, piroanele au ţintuit pentru moarte mâinile care au vindecat, care au dat lumină orbilor, care au binecuvântat ... şi au ţintuit pentru moarte picioarele care au rătăcit din casă în casă, căutând pe cei fără de apărare.

La atâta suferinţă îndurată, piroanele bătute în mâini şi în picioare, nici nu-L mai puteau înfricoşa pe El, Mieluşelul nevinovat, mers spre junghiere. Dar nouă, piroanele bătute ne sună şi astăzi în urechi, căci fiecare lovitură în pereţii clopotului reprezintă o lovitură a ciocanului ce a ţintuit pe cruce pe Dumnezeu !

În raportul pe care Publius Sentulus, proconsul roman pentru regiunea Tirului şi Sidonului, l-a trimis împăratului roman Tiberiu şi Senatului roman acum 2.000 ani, acesta scrie, printre altele:

,,Trăieşte aici un om care se bucură de mare faimă, anume Iisus Hristos. Poporul îl numeşte ‘Profet al Adevărului’, iar ucenicii zic că este Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pământul şi toate cele ce au fost şi vor mai exista în univers.

... Este de statură mijlocie şi de o frumuseţe fără seamăn, uimitoare ..., fruntea lui este lată, exprimând inocenţă şi linişte. Nici o pată sau zgârietură nu se vede pe faţa lui puţin rumenă. ... Ochii sunt albaştri-vineţii, blânzi şi senini. Privirea lui însă este aşa de măreaţă ... Lumina revărsată de faţa lui este ca lumina soarelui, aşa încât este cu neputinţă a privi cineva mai îndelung la faţa sa. Acea lucire inspiră teamă ... Părul lui este ca aluna coaptă şi îi cade până pe umeri ...

Într-adevăr, o, împărate, în fiecare zi se aud minuni din partea acestui Iisus Hristos. Printr-un singur cuvânt, el dă viaţă morţilor şi sănătate bolnavilor”.

Şi acum noi, care ştim Figura lui Iisus, din ceea ce a mai rămas pe giulgiu, ii spunem lui Sentulus: ,,Nu este adevărat că fruntea Lui este netedă, căci este plină toată de răni şi brăzdată de sânge. Nu este adevărat că părul lui este de culoarea alunei coapte, căci este de culoarea sângelui. Nu este adevărat că obrazul Lui frumos este fără de pată, căci este jupuit şi vânăt”.

Iată ce am făcut noi oamenii din chipul lui Iisus, din blânda lui Figură ! Pe om l-a făcut Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa, iar noi am făcut din chipul lui Dumnezeu un om de nerecunoscut.

Dar să nu aruncăm vina numai asupra acelor oameni care L-au batjocorit, L-au scuipat, L-au bătut, L-au maltratat, L-au răstignit. Să nu ne credem pe noi aşa de curaţi, căci orice păcat al nostru este un piron pe care îl batem în mâinile Lui, şi orice greşeală este o insultă pe care I-o aruncăm în faţă !

Orice gând de înşelăciune sau de răzbunare, orice dorinţă nelegiuită, orice trădare, chiar revolta împotriva durerii, a vreunei boli, a vreunui necaz sau greutate a vieţii, pe care ar trebui să le ducem fără cârteală, căci ele sunt date pentru păcatele noastre şi spre curăţire, toate acestea sunt palme şi scuipări, iar Mântuitorul încă suferă şi Maica Lui plânge. Amin.