----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ECUMENISMUL – CALEA CĂTRE PIERZARE (XXIII)

de Ludmilla Perepiolkina

 

Episodul anterior

 

24. ACORDUL DE LA BALAMAND. O ,,ÎNRUDIRE” DUBIOASĂ[1]

 
,,Latinii nu sunt doar schismatici, ei sunt şi eretici.
Prin urmare, noi pur şi simplu nu ne putem uni cu ei”
Sfântul Marcu al Efesului[2]

,,Este o turmă mică care nu are nici o oaie neagră” – spune un proverb. Într-o ,,familie” ecumenistă, toate sunt oi negre cu pecetea lui Iuda Iscarioteanul pe ele[3]. Ce se poate spune despre arhiepiscopul australian Stelian (din Patriarhia Constantinopolului), care huleşte pe Sfântul Duh în predica sa susţinând că ,,Biserica individuală şi chiar întreaga Biserică nu a primit niciodată îndeajuns darurile Duhului” şi că ,,tocmai de aceea binecunoscutele însuşiri ale Bisericii, ca fiind ’una, sfântă, sobornicească şi apostolească’, rămân până în ziua Parusiei atât daruri, cât şi postulate totodată” ?![4]

Arhiepiscopul Stelian, împreună cu ceilalţi ecumenişti ai Patriarhiei Constantinopolului, a participat la ,,Sinodul”[5] anticanonic şi scandalos de nelegiuit care l-a condamnat pe Patriarhul Diodor al Ierusalimului pentru a fi ,,prea ortodox” pentru ei. ,,Sinodul tâlhăresc” al Fanarului a îndrăznit să interzică doi arhiepiscopi ai Patriarhiei Ierusalimului – Timotei de Lidda şi Isihie de Capitola – şi să-l ,,taie din Trupul Bisericii” pe mireanul Nicholas Sotiropoulos.

Acest faimos teolog a comentat astfel ,,excomunicarea” sa: ,,Episcopii aşa-numitului Preaînalt şi Întreg Sinod al Fanarului mi-au dat mie, teolog ortodox şi adversar al ereticilor, cinste şi slavă”. Sotiropoulos crede că principalul motiv pentru ,,excomunicarea” sa stă în ,,denunţarea [de către el a] ereziilor înspăimântătoare ale Arhiepiscopului Stelian al Australiei, care propovăduieşte părtăşia lui Hristos la păcat (cine, în afară de anticreştini, ar putea fi capabil de aşa ceva ?), care susţine că filmul notoriu al lui Kazantzakis şi Scorsese ,,Ultima ispită”, care-L înfăţisează pe Domnul nostru ca pe un depravat, nu conţine nici o blasfemie, care declară că Ortodoxia şi papismul nu sunt deloc diferite şi constituie o Biserică; că omul se trage din maimuţă; şi că Sfânta Scriptură este o mare născocire ![6]

Ecumeniştii ortodocşi sunt obişnuiţi cu trădarea, ea a devenit a doua lor natură, şi nu mai este îndurată ca o tragedie. Şi este firesc: întrunirile frecvente şi prietenia cu ereticii de credinţe felurite nu pot decât să ducă la întunecarea minţii şi schimbarea conştiinţei. Nu degeaba Sfânta Scriptură, toţi Dascălii Bisericii şi toate Sinoadele Ecumenice i-au învăţat pe creştinii ortodoxşi să se ferească de cei cu o dispoziţie diferită a minţii şi să nu se amestece cu ei. Sfântul Antonie cel Mare a spus deschis că o ,,prietenie şi convorbire cu ereticii vatămă sufletul” şi ne-a sfătuit să evităm orice discuţie cu ei. Marele avvă învăţa: ,,Când întâlneşti un om, care de dragul certei intră în controversă cu tine împotriva a ceea ce este adevărat şi limpede, nu discuta şi fereşte-te de el deoarece mintea lui a devenit împietrită. Fiindcă exact aşa cum apa rău mirositoare afectează stomacul cuiva, tot aşa discuţiile rele strică mintea şi inima”. Sfântul Apostol Pavel ne avertizează că strică pre obiceiurile cele bune vorbele cele rele (I Corinteni 15, 33), şi canonul 2 al Sinodului din Antiohia porunceşte: ,,Iar de se va arăta vreunul ... că se împărtăşeşte cu cei făcuţi de canon neîmpărtăşiţi, şi acesta să fie neîmpărtăşit”.

Tragedia care a avut loc în iunie 1993 la Balamand (Libanul de Nord, lângă Tripoli), cunoscută oficial ca cea de-a VII-a Sesiune Plenară a Comisiei Internaţionale Mixte pentru dialog teologic între Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă, a fost pregătită în toată taina vreme îndelungată. La Balamand, ,,ortodocşii” au acceptat pentru prima oară în mod oficial ,,teoria ramurilor” şi refuzând să mărturisească Biserica Ortodoxă ca fiind Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, ei au lepădat de fapt Crezul[7].

În decursul istoriei sale de 1000 ani, Biserica Latină a încercat în mod persistent să se impună lumii ortodoxe. Şi oriunde au eşuat perfidia şi stratagema, Vaticanul a recurs la foc şi sabie. ,,Lipsindu-i puterea de viaţă de a atrage mintea, inima şi voinţa omului pentru a o urma de bunăvoie, credinţa catolică – potrivit Sfântului Ioan de Kronstadt – îi poate ademeni pe cei sănătoşi la minte doar prin forţă şi minciună”[8].

Diplomaţia Vaticanului este foarte flexibilă, ştie cum să aştepte momentul potrivit şi cum să se prefacă că pierde şi face concesii. Aşa au stat lucrurile şi la Balamand: declarând că uniatismul nu mai este o metodă eficace, Vaticanul nici nu a pierdut, nici nu a sacrificat nimic. Dimpotrivă, Balamand a făcut ca visele sale să devină realitate; acolo Vaticanul a reuşit să obţină ceea ce cruciaţii din vechime şi mai târziu diplomaţii papişti ai Sinoadelor unitare din Lion (1274), Ferrara şi Florenţa (1438-1439) nu au reuşit să facă.

Şcoala Teologică Ortodoxă Sfântul Ioan Damaschin din mânăstirea veche (secolul al XII-lea) a Maicii Domnului din Balamand a găzduit 24 reprezentanţi ai Vaticanului şi 14 reprezentanţi ortodocşi din Patriarhiile Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei, Moscovei şi României şi de asemenea din Bisericile din Cipru, Polonia, Albania şi Finlanda, în total 9 din 15 Biserici Ortodoxe locale[9]. Co-preşedinţi ai acestei conferinţe au fost Cardinalul Edward Cassidy şi mai sus amintitul Arhiepiscop Stelian al Australiei. Această întrunire a dus la aprobarea documentului ,,Uniatism, metoda de unire a trecutului şi căutarea actuală a comuniunii depline”, care a rămas în istorie sub numele de ,,Uniunea de la Balamand”[10].

Comunicatul publicat în Episkepsis[11] (din 23 iulie 1993) spune: ,,În spiritul ecleziologiei comuniunii şi datorită faptului că Bisericile Catolică şi Ortodoxă se recunosc una pe alta ca Biserici Surori, s-a observat că, în efortul de a restabili unitatea, este o problemă înfăptuirea împreună a voii lui Hristos pentru aceia care sunt ucenicii Săi şi a planului lui Dumnezeu pentru Biserica Sa, prin intermediul unei căutări comune a înţelegerii depline în credinţă, şi nu o problemă a căutării convertirii persoanelor de la o Biserică la cealaltă. Acest din urmă tip de activitate misionară, care a fost numit ,,uniatism”, nu poate fi acceptat nici ca metodă de urmat, nici ca model de unitate căutată de Bisericile noastre”.

Dar care este semnificaţia acestui comunicat tradus din ,,limba babiloniană” ? După cum stau lucrurile, unul din motivele organizării conferinţei de la Balamand a fost îngrijorarea crescândă şi foarte de înţeles a populaţiei ortodoxe în legătură cu răspândirea uniatismului care a urmat dezintegrării Uniunii Sovietice şi încercările Vaticanului de a converti la catolicism pe cei care abia scăpaseră de jugul comunismului. Iată de ce atât acest text, cât şi textul acordului în sine, utilizând limbajul său de ,,adevăr minimal”, ţinteşte la a linişti, sau mai precis, la a adormi vigilenţa credincioşilor ortodocşi ,,criticând” uniatismul şi declarând că este o metodă învechită.

Este demn de atenţie faptul că Acordul de la Balamand a condamnat orice activitate misionară, cu alte cuvinte ,,neagă Ortodoxia şi propovăduieşte acordul cu heterodocşii, care este în realitate super-uniatism[12]. Scopul acestei stratageme este de a încurca conceptele de misiune apostolică şi uniatism. Precum este bine ştiut, uniatismul nu este decât metoda papiştilor caracterizată de două principii: 1) orice mijloace sunt justificate pentru a converti oamenii la catolicism (ajutor economic etc); 2) convertiţii îşi pot păstra riturile şi obiceiurile, cu condiţia ca ei să accepte în totalitate doctrina papistă. Cu alte cuvinte, uniatismul este o ,,metodă frauduloasă, asemenea navigaţiei sub un steag străin”[13].

Mai mult, trebuie să ţinem cont de înţelegerea complet diferită a unităţii de către catolici şi ortodocşi. ,,Pentru catolici, întoarcerea la unitate înseamnă întoarcerea la supunerea în faţa papei, şi în acest punct ecumenismul, prozelitismul sau uniatismul sunt doar mijloace variate pentru a atinge acelaşi ţel (a se vedea decretul despre ecumenism Unitatis Redintegratio de la Conciliul Vatican II, cap. 1, 4). Astfel, o condamnare verbală a unei metode sau a alteia nu este obligatorie, şi mai mult, nu împiedică pe nimeni de la a duce la bun sfârşit o misiune la nivel local”[14].

Situaţia este cu totul diferită în Ortodoxie. ,,Adevăratul ortodox poate refuza activitatea misionară doar când el încetează de a fi ortodox. El înţelege revenirea la unitate ca o întoarcere a oricărei persoane, ca o convertire a oricărei persoane heterodoxe la adevărata credinţă. Înlocuind convertirea cu o căutare abstractă a unităţii, ecumenismul şi-a îndeplinit misiunea (la Balamand): i-a făcut pe ortodocşi să se lepede de Ortodoxie. Rămâne o singură întrebare: ce fel de unire este adoptată de membrii acestor Biserici-Surori ?!”[15]

Chiar de la bun început (paragraful 6), documentul de la Balamand conţine o minciună istorico-ecleziologică, care a fost răspândită de latini din Evul Mediu încoace – notoria ,,schismă a Bisericilor”. Această expresie fundamental de incorectă, impusă de Vatican, a devenit din nefericire o definiţie cât se poate de des folosită (în special printre laici) a căderii Romei din Biserica Sobornicească în 1054, care a excomunicat, adică a anatematisit Roma, din cauza deformării latine a Crezului. Potrivit Sfântului Marcu al Efesului, acest lucru era ceva ce nici un eretic nu a îndrăznit vreodată a-l face[16].

În vremurile sinuoase în care trăim, orice ortodox ar trebui să aibă o cunoaştere temeinică a faptului că Biserica, fiind Trupul lui Hristos, nu poate fi divizată, tot aşa cum nici Iisus Hristos Domnul nostru nu poate fi divizat; potrivit Crezului ea este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească[17]. Cei ce nu se împacă cu sfinţenia ei neschimbătoare pot cădea din ea, aşa cum s-a întâmplat cu arienii, monofiziţii, monoteliţii, iconoclaştii, latinii şi alţi eretici care au căzut din Sfânta Biserică din pricina ereziilor lor. Teologii ortodocşi ,,instruiţi” (aşa cum i-a numit încurajator Episcopul Maxim de Pittsburg) aveau cu siguranţă aceste cunoştinţe elementare. Aprobând formularea privind ,,dezbinarea dintre Biserici” care este străină Ortodoxiei, cred ei cu adevărat că au rămas ,,credincioşi poruncilor Domnului”, după cum sugerează paragraful 6 ?!

Unul din principalele considerente, sau chiar baza Acordului de la Balamand, a devenit opinia eronată, acceptată de multe şcoli ortodoxe, cu privire la păstrarea succesiunii apostolice de către papiştii care au căzut din Biserică. De aici şi recunoaşterea tainelor latinilor. În articolul său istorico-teologic şi bazat pe fapte în mod convingător ,,Acordul dintre ortodocşi şi catolici”, ce conţine o analiză succintă şi extrem de limpede a cunoscutei ,,schisme”, arhipreotul profesor Ioan Romanides dovedeşte lipsa de justificare a Acordului de la Balamand[18].

Acest acord se bazează înainte de toate pe modificarea ecleziologiei care a avut loc după Conciliul Vatican II şi pe conferinţele ecumeniste ,,pan-ortodoxe”, unde s-a făcut o tranziţie de la auto-afirmarea fiecărei Biserici că ea este singura păstrătoare a mântuirii la convingerea că cele două Biserici sunt Biserici Surori. Afirmarea din partea ,,ortodocşilor” a unei astfel de ,,înrudiri” apropiate cu papiştii care nu s-au pocăit niciodată pentru ereziile şi erorile lor vechi de veacuri doar atestă capitularea lor ruşinoasă. Cu toate acestea, ecumeniştii fac tot ce pot în încercarea de a se convinge pe ei înşisi şi pe alţii că ,,o astfel de schimbare de atitudine a deschis calea către dialogul dragostei, adevărului şi sincerităţii”[19].

Pe de altă parte, pentru papişti, adoptarea expresiei ,,Biserici Surori” împreună cu teologia celor ,,doi plămâni” şi a ,,tradiţiei duble” nu este numai o expresie a bunăvoinţei ecumeniste, ci de asemenea un instrument în esenţă nou al politicii ecumenisto-ecleziologice prin intermediul căruia Roma ar putea de facto să se opună desfiinţării uniatismului. În timpul slujbei ecumeniste din 7 decembrie 1991, Papa Ioan Paul al II-lea a spus: ,,Catolicismul şi ortodoxia constituie de fapt doi plămâni ai moştenirii creştine a Europei Unite”[20]. Cardinalul Silvestrini a reafirmat cele de mai sus: ,,Biserica lui Hristos respiră cu cei doi plămâni ai săi, cel răsăritean şi cel apusean”, şi în cuvântarea sa ,,Moştenirea Bisericilor Răsăritene – un element esenţial al plinătăţii moştenirii creştine” anterior Sinodului de la Roma (decembrie 1991), el a promovat argumentele potrivit cărora ,,existenţa ritului Bisericilor de rit răsăritean (adică, uniate) în sânul Bisericii Catolice este indispensabilă”[21].

Când vorbim despre această ,,teologie a celor doi plămâni”, noi ne simţim ca şi cum am menţiona o descriere plastică a abaterile apostate ale Bisericilor Ortodoxe ecumeniste, în special ale Patriarhiei Moscovei, care ,,de-a lungul ultimelor decenii a suferit un transplant de inimă, plin de succes până în sfârşit, se pare ... Aparent s-a întors la viaţă ... până şi conştienţa şi memoria au rămas. Îi lipseşte doar conştientizarea faptului că acum o inimă străină bate în pieptul ei. Cât despre toate celelalte, aproape nici o vătămare exterioară nu este vizibilă; se face un efort de a le îndepărta pe cât de curând cu putinţă ... Dă-ne, Doamne, să murim cu propria inimă în piept !”[22]

Formulările create de Comisia Mixtă redusă pentru Dialog între ortodocşi şi romano-catolici de la Viena (ianuarie 1990) şi Freising (iunie 1990), şi apoi de la Ariccia, Roma (iunie 1991) sunt copiate aproape cuvânt cu cuvânt din Acordul de la Balamand. Astfel, de exemplu, este paragraful 7 care insistă: ,,De-a lungul secolelor au fost făcute diferite încercări de a restabili unitatea. Aceste încercări au căutat să împlinească acest scop pe căi diverse, inclusiv cele sinodale ... Din nefericire, nici unul dintre aceste eforturi nu a reuşit să restabilească comuniunea deplină între Biserica Apusului şi Biserica Răsăritului, şi uneori chiar au făcut ca rezistenţa să fie mai acută”.

Cât de palpabilă este în acest subterfugiu verbal şcoala lui Machiavelli, inspiratorul politicii vicleniei, ba chiar mai mult – [şcoala] tatălui oricărei viclenii şi minciuni – diavolul !

Prin ,,căi sinodale” autorii textului de mai sus înţeleg probabil, înainte de toate, Sinodul de la Florenţa din 1439, când a fost semnată unirea cu scopul de a prelua întâi şi ulterior de a desfiinţa Ortodoxia. Unsprezece ani mai târziu, această unire a fost anatematisită de Sinodul ortodox din Constantinopol datorită strădaniilor Sfântului Marcu al Efesului, un adevărat mărturisitor al credinţei.

Este foarte probabil ca Vaticanul să considere Unirea frauduloasă de la Brest din 1596 de asemenea ca pe o ,,cale sinodală”. Această unire a început o prigoană deschisă a Ortodoxiei şi a fost însoţită de crime în masă şi violenţe împotriva populaţiei ortodoxe din statul polonezo-lituanian şi din Rusia de Sud-Vest. În orice caz, uniatismul aşa-numitei ,,Biserici Răsăritene”, această operă a iezuiţilor, care timp de 400 ani a realizat neobosit sarcina sa vătămătoare de a despărţi populaţiile în mod tradiţional ortodoxe de credinţa părinţilor lor, deşi declarat a fi ,,o metodă învechită de unificare” în limba babiloniană, în realitate a primit drepturi egale şi este chiar ,,inclus pe deplin în dialogul dragostei” (Acordul de la Balamand, paragrafele 16, 34).

În ce priveşte paragrafele 23, 33, care simulează o expresie a compătimirii faţă de oricine: ortodocşi, uniaţi, catolici ,,care au pătimit”, ar trebui să ne amintim mucenicia şi mărturisirea de credinţă ale miilor de creştini ortodocşi care şi-au vărsat sângele pentru apărarea curăţiei credinţei ortodoxe. Prin semnarea pactului de la Balamand, ecumeniştii ortodocşi, ascultători faţă de Curia Romană, trimit în uitare întreaga istorie criminală a papismului şi uniaţiei.

Recunoscându-se reciproc ca Biserici Surori la Balamand (paragrafele 12 şi 14), reprezentanţii ambelor părţi au declarat: ,,Ceea ce Hristos a încredinţat Bisericii Sale – mărturisirea credinţei apostolice, participarea la aceleaşi taine, mai presus de toate o singură preoţie care săvârşeşte Jertfa lui Hristos, succesiunea apostolică a episcopilor – nu poate fi considerată proprietatea exclusivă a uneia dintre Bisericile noastre. În acest context, este evidentă eliminarea oricărei rebotezări” (paragraful 13)[23].

Aceasta înseamnă că ecumeniştii ,,ortodocşi” şi-au pierdut credinţa în unicitatea soteriologică şi ecleziologică a Bisericii Ortodoxe ca singura Biserică a lui Hristos. Fiind de acord cu papiştii să nu-i boteze pe catolicii care doresc să se convertească la Ortodoxie[24], în practică, după Balamand, ei au mers chiar mai departe refuzând cu totul să-i primească pe catolici la Ortodoxie pe temeiul că ei sunt oricum, chipurile, membri ai adevăratei Biserici. Lărgind conceptul despre Biserică pe zi ce trece, ecumeniştii au apucat în cele din urmă pe calea ,,celor care au primit botezul sau jertfa ereticilor”, şi prin urmare sunt supuşi excomunicării potrivit canonului 46 apostolic.

Un botez adevărat ca o condiţie indispensabilă pentru a intra în Biserică şi deosebirea lui de botezul fals, eretic a fost înţeles întotdeauna de Ortodoxie în acelaşi fel. Deosebirile istorice şi locale în practica întoarcerii heterodocşilor în Biserica Ortodoxă nu sunt abateri ale Bisericii de la adevăr, ţinând seama că ,,un punct de vedere dogmatic general îngăduie practica diferită”[25], potrivit Sfinţilor Părinţi, de exemplu Chiprian al Cartaginei şi Vasilie cel Mare. Recurgerea înţeleaptă a Bisericii la acrivie (stricteţe) şi iconomie (bunăvoinţă) a depins de faptul dacă comunităţile heterodoxe particulare au distorsionat doar puncte individuale ale dogmei şi rituri individuale, sau preceptele fundamentale ale credinţei. Mai mult decât atât, măsurile stricteţei ar putea fi determinate de circumstanţele deosebit de nefavorabile care afectează Biserica la un moment sau altul. Astfel, Sinodul din Moscova de la 1620 şi Sinodul din Constantinopol de la 1756 au învăţat în mod categoric a boteza orice catolic care dorea să fie primit în Biserica Ortodoxă. Ulterior, această practică a fost abandonată urmând ideilor lui Petru Movilă, ,,care a devenit, împotriva propriei voinţe, ’calul troian’ al latinizării teologiei ortodoxe”[26], şi mai târziu sub influenţa lui Petru I, ,,prietenul tuturor luteranilor germani”, care a abolit rânduiala sinodală a Bisericii Ruse[27]. Practica ulterioară de primire a heterodocşilor în Biserica Ortodoxă prin pocăinţă, şi pe latini chiar fără mirungere, ,,nu are o bază dogmatică”. Aplicarea acestei rânduieli vreme de două secole în Rusia ,,i-a atribuit o aparenţă de vechime, însă ar fi greşit s-o numim Tradiţie. Nu degeaba spune Sfântul Chiprian al Cartaginei: ,,Obiceiul fără adevăr este doar o greşeală veche” (Consuetudo sine veritate, vetustas erroris est)[28].

În zilele noastre, ţinând cont de degradarea catastrofală a tuturor principiilor creştinismului apusean (în special după Conciliul Vatican II) şi de creşterea neîntreruptă a ereziei ecumeniste manifestată, de exemplu, în aceea că romano-catolicilor li se permite să se împărtăşească în Patriarhia Moscovei, Sinodul Episcopilor BORD a găsit că este necesar a confirma practica obligatorie de a boteza toţi ereticii care intră în Biserică, prin hotărârea sa din 15/28 septembrie 1971[29].

Haideţi să reţinem paragrafele 26, 28 şi 29 ale Acordului de la Balamand care îi cheamă pe preoţii ortodocşi şi catolici (sau uniaţi) ,,pentru a evita conflictul şi rivalitatea, să-şi organizeze împreună munca pastorală, să se consulte unii cu alţii, să se unească şi să colaboreze manifestând respect reciproc faţă de autoritatea pe care le-a dat-o Sfântul Duh şi de asemenea să facă cu schimbul la săvârşirea slujbelor la locul comun de închinare”. Această teză a Acordului de la Balamand, acum, după 4 ani, a depăşit toate aşteptările: nimiceşte pur şi simplu ,,paşnic” toate principiile ortodoxe din Rusia şi alte ţări slave !

Paragraful 30 reclamă desfigurarea ireversibilă a istoriei Bisericii, pentru pregătirea în şcolile teologice a unor preoţi neortodocşi în duh, pentru respingerea ,,ecleziologiei învechite”: ,,Ambele părţi trebuie să acorde o atenţie deosebită educării viitorilor preoţi în duhul noii ecleziologii ca ei să fie informaţi în ce priveşte succesiunea apostolică a celeilalte Biserici şi autenticitatea vieţii sale sacramentale ... În acest fel, va fi susţinută risipirea prejudecăţilor şi va fi evitată utilizarea istoriei într-o manieră polemică”.

Fără îndoială, ,,prejudecăţile” de aici fac aluzie la definiţiile Sinoadelor ortodoxe cu privire la erezia şi hula papiştilor şi condamnarea lor de către astfel de sfinţi ierarhi precum Fotie cel Mare, Marcu al Efesului, Grigorie Palama, ca şi la luptele duhovniceşti ale multor mucenici şi mărturisitori care au pătimit de la latini.

Toate paragrafele Acordului de la Balamand care vorbesc despre minimalism dogmatic, sincretism, respingerea sfintelor canoane şi Sfintei Tradiţii a Bisericii Ortodoxe, au devenit o realitate care înăbuşă duhul ortodox, îi abat din drum pe cei aflaţi la răspântii şi îi ademeneşte ,,pe cei mici”.

Sfântul Ioan de Shanghai şi San Francisco a caracterizat astfel semnele sfârşitului lumii: ,,Va fi o lepădare grozavă de credinţă. Mulţi episcopi vor schimba credinţa, iar spre justificare vor arăta către strălucita situaţie a Bisericii. Căutarea compromisului va fi înclinaţia caracteristică a oamenilor. Sinceritatea spovedaniei va dispărea. Oamenii îşi vor justifica cu isteţime căderea, iar răul binevoitor va sprijini o asemenea dispoziţie generală. Se va împământeni printre oameni apostazia de la adevăr şi dulceaţa compromisului şi a păcatului[30].

Protestele acelor clerici şi mireni şi de asemenea ale câtorva episcopi, foarte puţini la număr, din Bisericile oficiale care au luat calea ecumenismului, dar care încearcă să apere poziţiile ortodoxe, nu primesc, ca o regulă, nici un răspuns, şi orientarea apostatică generală a episcopilor rămâne practic neschimbată. Aproape toţi episcopii au trădat credinţa (noi vorbim de episcopii ortodocşi, deoarece alţii nu au pur şi simplu nimic de trădat), cu excepţia Sinodului Episcopilor BORD, episcopii de stil vechi greci şi bulgari şi foarte puţine comunităţi ale Bisericii Ortodoxe. Au rămas doar foarte puţini creştini ortodocşi adevăraţi în lume[31]. Poate că întrezărind timpurile noastre violente şi slăbiciunea noastră omenească, Sfântul Marcu al Efesului, un far al Ortodoxiei, a spus că creştinii ortodocşi trebuie să păstreze cu râvnă credinţa ortodoxă ,,căreia nu-i lipseşte nimic” şi să o preţuiască ca lumina ochilor, astfel încât ,,chiar dacă murim săraci de toate virtuţile, să putem lua cu noi măcar Ortodoxia, dacă nu şi altceva”[32].

 

Cel de-al III-lea Congres Mondial al apostolatului laic romano-catolic din Roma (11-18 octombrie 1967). Incinta observatorilor din Catedrala Sfântul Petru în timpul liturghiei săvârşite de Papa Paul al VI-lea. Pe primul rând, al doilea din stânga, Episcopul Iuvenalie de Zaraisk. Cei doi reprezentanţi ai Patriarhiei Moscovei - KGB au fost singurii clerici participanţi la acest forum. Foto din Jurnalul Patriarhiei Moscovei, 1967, nr. 12.

 

Botez catolic în Biserica Învierii din Moscova (Nejdanova St.) Februarie 1980.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

 

[1] A se vedea, de asemenea, Uniatismul: Trambulina Vaticanului spre Ortodoxie şi Declaraţia de la Balamand. Noul cal troian al Vaticanului.

[2] Arhimandrit Ambrozie, ,,Sfântul Marcu al Efesului şi Unirea Florentină”, Editura Sfântul Iov de Poceaev, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York, 1963, p. 214.

[3] Prin aceasta noi îi avem în vedere pe ideologii şi liderii activi ai ecumenismului, în special pe cei ,,ortodocşi”, care sunt pe deplin conştienţi de lucrarea lor anticreştină, distrugătoare.

[4] Arhiepiscop Stelian, Predică: ,,Liturghia ortodoxă” (Consiliul Mondial al Bisericilor, Cea de-a VII-a Adunare Generală de la Canberra, Australia, 7-20 1991. Document nr. WO 10.1., p. 3).

[5] A se vedea o broşură specială (de 44 pagini) a unui binecunoscut teolog A.D. Delimbasis, Combaterea unui ,,verdict” anticanonic. Respingerea ,,verdictului” anticanonic al ,,Sinodului” tâlhăresc de la Fanar, Atena 1993, care a fost dedicată acestui ,,Sinod” din 30-31 iulie 1993.

[6] Orthodoxos Typos, nr. 1057, 7 ianuarie 1994.

[7] Despre Uniunea de la Balamand a se vedea Mitropolit Hristodul K. Demetriados, Uniaţia: este doar o metodă învechită de unire ? (în limba greacă). În jurnalul Bisericii din Pireu, nr. 32 (139), octombrie 1993, p. 35-37. O critică detaliată şi bine argumentată a Uniunii de la Balamand este cuprinsă în seria de articole ale profesorului de teologie de la Universitatea din Thessalonic, arhipreot Teodor K. Zizis, publicate în perioada 3 martie - 5 mai 1994 în Ecclesiastike Aletheia (Grecia); această publicaţie a fost suspendată pe neaşteptate în ciuda notei ,,va urma”. A se vedea de asemenea ,,Apelul monahilor athoniţi cu privire la Uniunea de la Balamand” în Orthodox Russia, nr. 1524, 1/14 decembrie 1994, p. 7-11; M. Verle ,,Un conclav la Vatican”, Orthodox Russia, nr. 1540, 1/14 august 1995, p. 5-15; o serie de articole în La Lumiere du Thabor, revistă internaţională de teologie ortodoxă. Frăţia Ortodoxă Sfântul Grigorie Palama, Paris, L’Age d’Homme, nr. 38, 41-42.

[8] Arhiepiscop Averchie (Tauşev), ,,Sfântul Ioan de Kronstadt şi papismul romano-catolic” (Sviatoi pravednyi otets Ioann Kronstadtskii i rimo-katolicheskii papizm). În broşura lui N. Voeikov, Adevărul despre uniatism (Pravda ob uniatstve), Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York, 1990, p. 6.

[9] Bisericile Ierusalimului, Serbiei, Bulgariei, Georgiei, Greciei, Cehoslovaciei nu au participat la sesiune.

[10] Documentul de la Balamand al Comisiei Mixte de dialog teologic între Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă despre ,,Uniatism, metoda de unire a trecutului şi căutarea actuală a comuniunii depline”, Episkepsis, nr. 496, septembrie 1993, p. 26-32; noi utilizăm textul complet în limba franceză: „L’Uniatisme, methode d’union du passe, et la recherche actuelle de la pleine communion (Document de Balamand)”, publicat în Irenikon, nr. 3, 1993, p. 347-356. În versiunea franceză a acestui document, paragraful 13 conţine afirmaţia despre ,,respingerea oricărei rebotezări”, care este omis în textul în limba engleză.

[11] Episkepsis, ziarul oficial al Patriarhiei Constantinopolului, publicat la Chambesy.

[12] ,,Balamand, anti-uniatism sau negare a Ortodoxiei ?”, Lumina Taborului, nr. 38, p. 103.

[13] Arhidiacon Ghermano Ivanov-Trinadtzaty, Vatican şi Rusia, p. 19.

[14] ,,Balamand, anti-uniatism”, p. 104.

[15] Ibid.

[16] Arhimandrit Ambrozie, ,,Sfântul Marcu al Efesului”, p. 181.

[17] Existenţa Bisericilor locale, diferând teritorial, nu încalcă în nici un fel unitatea Sfintei Biserici Ortodoxe. Este adevărat, practic toate Bisericile locale se complac acum în erezia ecumenismului şi, prin urmare, au căzut din Sfânta Ortodoxie. Biserica cea Una a lui Hristos este alcătuită din Bisericile şi jurisdicţiile locale care păstrează cu credincioşie curăţia Ortodoxiei.

[18] Arhipreot Ioan Romanides, profesor de teologie la Şcoala Teologică din Balamand, Liban, fost profesor de teologie dogmatică la Şcoala Teologică Ortodoxă din Brookline (SUA), profesor onorific de teologie la Universitatea din Thessalonic, a lămurit ,,schisma” care s-a statornicit sub influenţa propagandei medievale şi care nu este nimic altceva decât căderea latinilor de la Ortodoxie. Textul articolului său ,,Acordul dintre ortodocşi şi catolici: Balamand, Liban” (4 pagini) se află în Orthodoxos Typos, nr. 1067, 18 Martie, 1994. În rusă: Orthodox Russia, nr.1514, 1/14 iulie 1994, p. 6-7.

[19] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, Moscova, 1991, nr. 10, p. 61.

[20] A se vedea Katolike (ziar romano-catolic, publicat la Atena), nr. 2635, 7 ianuarie 1992, p. 6.

[21] A se vedea Katolike, nr. 2643, martie 1992, p. 1; nr. 2635, 7 ianuarie 1992, p. 4.

[22] T. Ignatici, ,,Etapele decăderii: reflecţii despre progresul apostaziei bisericeşti” (Etapy spuska; razmyshlenija o postupatelnom khode tserkovnoi apostasii), Veche, nr. 51, Munchen, 1993, p. 75.

[23] Deşi afirmaţia despre respingerea rebotezării lipseşte din paragraful 13 al textului oficial al Acordului de la Balamand, în limba engleză această hotărâre reiese în mod firesc din textul acestui paragraf.

[24] Despre această chestiune, a se vedea Sfântul Atanasie din Paros, ,,Cei ce se convertesc de la latini ...” în cartea monahului Teodorit Athonitul, Monahism şi erezie (în limba greacă), Atena, 1977; binecunoscuta lucrare a arhiepiscopului Ilarion Troiţki, un nou mucenic al Rusiei, Nu există creştinism fără Biserică, ediţia a doua, Frăţia Sfântul Iov de Poceaev, Canada, BORD, editura mânăstirii, Montreal, 1986. Titlul său în limba engleză este Unitatea Bisericii şi Conferinţa Mondială a Comunităţilor Creştine, editura mânăstirii, Montreal, 1975. Această chestiune este discutată în cartea arhipreotului George Metallinos, Mărturisesc un botez, Atena 1983, p. 37, 41; şi în lucrarea sa ,,Uniaţia: chipul şi masca” în culegerea Uniaţia: ieri şi astăzi, Atena, 1992, p. 45-46 unde este lămurit că franco-papismul a fost condamnat de două Sinoade Ecumenice şi de asemenea de Sinoadele ţinute sub arhiepiscopii Fotie şi Grigorie Palama (ambele lucrări în limba greacă). A se vedea de asemenea articolul ,,Adevăratul ‘triumf’ al diplomaţiei Vaticanului în dialogul ortodoxo-papist”, în periodicul trimestrial al Sfintei Mitropolii de Oropos şi Fili, Attica, Grecia, nr. 14, iulie-septembrie 1993, p. 5-6.

[25] Arhiepiscop Ilarion Troiţki, Nu există creştinism fără Biserică, p. 121.

[26] Diacon Ghermano Ivanov-Trinadtzaty, ,,Despre primirea în Biserica Ortodoxă”, Mesagerul Episcopiei Europei de Vest a BORD, Geneva, toamna 1986, nr. 95, p. 45. Potrivit arhiepiscopului Ilarion Troiţki, ,,în Trebnicul (Cartea celor de trebuinţă) lui Petru Movilă este introdusă o idee necunoscută în Biserica primară: aceea că există un soi de validitate a tainelor săvârşite în afara Bisericii” (op.cit., p. 136).

[27] Arhiepiscop Ilarion, ibid., p. 136.

[28] Diacon Ghermano Ivanov-Trinadtzaty, op.cit., p. 45.

[29] Orthodox Russia, 1971, nr. 20, p. 12-13.

[30] Sfântul Ioan de Shanghai şi San Francisco ,,Cuvânt despre Înfricoşata Judecată” (Beseda o strashnom sude) din culegerea Arhiepiscopul Ioan (Maximovici) – arhipăstor, om al rugăciunii şi ascet, Editura Episcopiei Americii de Vest a BORD, San Francisco, 1991, p. 183-184.

[31] În această ordine de idei, ne amintim conversaţia noastră cu mitropolitul Vitalie, întâistătătorul BORD. Răspunzând la întrebarea noastră despre profeţia Sfântului Nil Izvorâtorul de Mir că vor rămâne foarte puţini oameni înainte de sfârşitul lumii (noi ştim că populaţia creşte tot timpul până la un nivel periculos) şi că va trebui să parcurgi distanţe mari pentru a vedea alt om, mitropolitul a spus: ,,Aceasta înseamnă că vor fi câţiva creştini adevăraţi. La urma urmei, acum noi zburăm adeseori, sau dăm un telefon la mii de kilometri doar pentru a vedea sau a vorbi cu un prieten ortodox căruia îi împărtăşim ideile noastre”. Viaţa însăşi dovedeşte adevărul acestor cuvinte: această carte scrisă de un autor rus este tradusă în Australia şi publicată în America. Noi suntem încredinţaţi de rugăciunile, ajutorul şi sfatul bunilor noştri prieteni din Rusia, Franţa, Bulgaria, Canada, SUA şi alte ţări.

[32] Arhimandrit Ambrozie, ,,Sfântul Marcu al Efesului”, p. 11.