----------------

 

Carti in site

 

--------------------

CE SE ÎNTÂMPLA ÎN BISERICĂ ÎN URMĂ CU UN VEAC

Cum s-a ajuns la prăpădul roşu în Rusia pravoslavnică ?

 

Episoadele anterioare

 

Un articol apărut în Cultura Creştină, revistă greco-catolică, tipărită la Blaj, şi scris de un preot călugăr iezuit, Felix Wiercinski (1858-1940), de neam polonez, care a zăbovit pe plaiurile noastre, cu întreruperi, 23 ani. S-a şi stins din viaţă pe pământ românesc, la Institutul Recunoştinţei din Blaj. Cu o activitate misionară bogată în Moldova, fiind pe rând prefect la seminarul eparhial din Iaşi şi catehet la şcoala primară catolică de aici, predicator în limba română la catedrala PS Iosif Camilii, rector al aceluiaşi seminar şi profesor de teologie şi misionar în Moldova latină, duhovnic seminarial şi profesor de filozofie la Bucureşti.

Trimis în Rusia din însărcinarea Sfântului Scaun, ca să vadă cât adevăr este în vestea că mânăstirile ruseşti ar fi aplecate spre ,,sfânta unire", având în vedere că iezuiţilor le era interzisă intrarea în Sfânta Rusie, el reuşeşte să se strecoare dinspre Germania spre Rusia, în haine mireneşti şi cu un paşaport potrivit. El va zăbovi pe pământ rus între anii 1903-1911, când este trădat de un pseudo-unit că este iezuit şi este expulzat de urgenţă, chiar în Vinerea Patimilor.

Notiţele lui sunt de interes istoric, cu atât mai mult cu cât a fost martor ocular al multor evenimente, şi a avut şi ochi să le vadă ...

 

* * *

 

Cum s-a ajuns la prăpădul roşu în Rusia pravoslavnică ?

[Cultura Creştină, aprilie-iunie 1941]

 

Revoluţia Franceză sub Ludovic XVI n-a fost urmarea anumitor mizerii momentane. Istoricul obiectiv caută să-i vadă izvoarele sub stăpânirea lui Ludovic XV, şi chiar şi sub a lui Ludovic XIV. Asemenea şi cumplitul cataclism ce zguduie Rusia ţaristă şi pravoslavnică şi ameninţă lumea întreagă, îşi are pricinile sale în trecutul acestui imperiu, în multe privinţe puţin cunoscut Apusului creştin.

Scopul rândurilor de faţă este tocmai acesta: să tragă niţel perdeaua de pe o seamă de stări şi lucruri care au contribuit în măsură precumpănitoare ca Rusia să ajungă la tragedia al cărei teatru este. Pentru a scrie celea de mai la vale n-am avut lipsă de vrafuri de cărţi, din simplul motiv că le-am văzut eu însumi, la faţa locului, cu ochii mei şi le-am auzit cu urechile mele, între anii 1903-1911, când slujba cu care eram încredinţat m-a silit să colind împărăţia ţarilor în lung şi lat şi să am atingere cu fel de fel de elemente ruseşti, de la miniştri şi generali până la muncitori şi mujici. O modestă dare de seamă am şi făcut despre aceasta în ,,Stimmen der Zeit” (septembrie 1920), încercând să lămuresc pe cei nu destul de bine lămuriţi asupra bolşevismului. – Cum încerc şi de astă dată, răzimat pe aceleaşi amintiri şi experienţă personală.

 

* * *

 

Pe timpul revoluţiei prime – în 1905 – ziarele ruseşti liberale, dar cu bun simt şi demne, ca de exemplu ,,Russkoje Slovo”, n-au pregetat să mustre pe ţărani pentru sălbătăcia nemaipomenită de care au dat dovadă. În furia lor ce n-a mai ştiut de nici o frână, răzvrătiţii au dat focului hambare întregi de grâu, au măcelărit turme de oi, lăsându-le apoi să putrezească, au tăiat vacilor câte un picior, iar cailor coada şi limba. Lipsa de religiozitate temeinică şi serioasă a norodului rus s-a manifestat în chip înspăimântător. Pe malurile Volgăi putea fi văzute, în puternice procesiuni ortodoxe, statui vechi de zei păgâni păstrate până aici într-ascuns, cum erau acum scoase la iveală şi purtate cu alai alături de cruci şi de icoane creştine.

Mai mult, la Moscova, muncitori de rând se întreceau întru a arunca în drum din sfintele lăcaşuri icoane de ale sfinţilor introduse odinioară cu ceremonii măreţe, iar pe Volga în sus, unde neamurile finice ţineau morţiş să se deosebească de ruşii neaoşi, nu numai prin păduri seculare şi poieni tăinuite, pe vreme de noapte, se aprindeau iarăşi focurile jertfelor păgâneşti, ci la lumina zilei, în sate şi târguri, mulţime de ortodocşi se întorceau ostentativ, în văzul lumii, la cultul păgân. – Caută să notăm însă că toate acestea sunt floare la ureche pe lângă grozăviile săvârşite de bolşevici împotriva religiei peste tot, după cum apare din celea publicate de un membru al ,,Misiunii Engleze” la Odessa.

 

Revoluţia din 1905

 

Încercând să facem lumină în ce priveşte pricinile bolşevismului, nici prin minte nu ne trece să susţinem că întreg poporul rus ar fi adeptul acestei doctrine sinistre şi că ar purta răspunderea pentru răspândirea şi ororile lui. Fără îndoială că absoluta majoritate a neamului acestuia rabdă astăzi jugul bolşevismului tot aşa de fără voie, ca altă dată pe cel al birocratismului strivitor şi omnipotent. Şi să nu uităm nici partea preponderentă care-i revine elementului semitic în pregătirea, dezlănţuirea, menţinerea şi înteţirea pârjolului ateo-marxist. Episcopul Skloskan, acum (1940) aflător în seminarul catolic din Riga, iar mai înainte administrator apostolic de Petersburg şi, ca atare, surghiunit în Siberia, declară, în deplină cunoştinţă de cauză, că aproape toţi matadorii roşii cu nume ruseşti sunt numai firme bune să acopere pe adevăraţii stâlpi ai regimului bolşevic, care au nume jidoveşti şi-s ortodocşi de lege mozaică. Aceştia sunt şi pilonii noului imperialism moscovit, violent şi lipsit de conştiinţă şi sentimente omeneşti, şi a cărui tendoane se resimt până departe-departe de imensitatea spaţiului rusesc.

Acestea premiţându-le, fie-ne îngăduit să încercăm a ne urca la adevăratele izvoare ale prăpădului roşu ce bântuie astăzi atât de fioros.

Vorbind pe scurt, bolşevismul l-am putea numi răbufnirea amărăciunii şi a deznădejdii bietului popor rusesc, înăbuşite veacuri de-a rândul de forţele absolutiste şi satrapice ale şleahtei slujbaşilor ţarişti. Lipsa deplorabilă a unui creştinism viu, neglijat de Biserica oficială a statului, a grăbit izbucnirea uraganului. Autoritatea cârmuirii, ca şi puterea ei, scăzuse enorm în urma izbiturilor primite în războiul mondial şi a scandalului cu risipa banului public ce se dăduse în vileag. Ştia toată lumea, bunăoară, că nu o dată în decursul luptelor date cu duşmanul, numai rândurile prime aveau arme. Restul doar că agitau bâte şi ciomege, până apucau la armele camarazilor căzuţi la datorie ...

Majoritatea covârşitoare a naţiunii ruse a format-o oceanul mujicilor, care tânjeau în sate amărâte, şi în mahalalele oraşelor, ca muncitori prost plătiţi. Vreme de vreo patru veacuri grosul poporului a purtat jugul iobăgiei. Boierul Boris Godunov, ales ţar la sfârşitul veacului al XVI-lea, după stingerea familiei domnitoare Rurik, n-a mai avut autoritatea înaintaşilor. Ca să rămână totuşi în şa, s-a dat cu marii moşieri, de hatârul cărora a tras dungă peste dreptul ţăranilor de a se muta cu locuinţa, ori de a-şi schimba stăpânul. Ecaterina II – după sânge nemţoaică, din familia Anhalt Zerbst – a lărgit şi a înmulţit privilegiile celor şi de altfel mari şi tari, făcând din bieţii ţărani robi în toată puterea păgână a cuvântului.

Scriitori ca Turgheniev, Krapotkin, Nekrasov, dar mai ales Saltikov, au zugrăvit în culori zguduitoare pătimirile nenorociţilor de mujici, pe care stăpânii lor îi puteau vinde după plac, îi puteau stâlci în bătăi, îi puteau căsători cu cine voiau, le puteau interzice căsătoria dacă aşa li se năzărea, le stătea în voie să fixeze zilele când pot să-şi facă mâncări calde şi când nu, şi câte alte mizerii nu le puteau căşuna nefericiţilor de ei, dacă aşa pretindeau interesele ori capriciile ,,boierilor”. Şi era vai de zilele lor, dacă rodul muncii lor nu atingea măsura la care se aştepta stăpânul ! – Ce mirare să fie la ordinea zilei sinuciderile într-un asemenea mediu ? Las’ că nici nu se prea sinchiseau latifundiarii de aşa ceva. În graiul lor ,,domnesc” ţăranii erau numiţi ,,chaimi” şi erau socotiţi odrasle netrebnice de-ale lui Chaim (Ham) cel blestemat de tatăl său Noe, şi ca atari vrednici de toate ocările, jignirile şi împilările.

Ţarul Alexandru II a desfiinţat iobăgia sărbătoreşte în 3 martie 1863. Tot neamul rusesc a trebuit să primească ucazul împărătesc cu mătănii adânci şi cu semnul sfintei cruci. Cu toate acestea mulţi au văzut în gestul ,,tătucului” o enormitate de neînţeles şi o imposibilitate. Cei dintâi care au rămas dezamăgiţi au fost bieţii ţărani. Sclavia se ştersese. Dar şi datoria boierilor de a se îngriji ca foştii robi, acum descătuşaţi, să aibă cu ce-şi munci cele 4 hectare cât dase statul de căciulă ,,liberă”. Aşa s-a făcut de 40 milioane de mujici s-au trezit, din mila legii, pilugi şi pieritori de foame, cu tot pământul ce-l primiseră ca-n dar. Şi unde mai pui că şi acest dar era făcut nu lui Ivan, ori lui Feodor, ori lui Alioşa, ci comunei din care se nimerea să facă aceştia parte ?!

Sistemul acesta fatal, cu care se fudulea stăpânirea rusească şi care se numea ,,mir”, a dus poporul la mare ticăloşie. Consiliile comunale împărţeau loturile pomenite tot la 20 ani. Dacă însă interesele cutărui partid la putere pretindeau altfel, treaba se făcea şi mai des. Fireşte că şi în Rusia, ca pretutindenea sub soare, pământul nu-i de aceeaşi calitate nici chiar în hotarul unei comune. Toţi cei îndreptăţiţi însă îşi cereau partea şi din pământul mai bun. Consiliile, ca să facă dreptate, împărţeau pe capete locurile cerute. Urmarea a fost o harababură de neînchipuit: câte un gospodar îşi primea de la ,,mir” cele 4 hectare în 20-30 şi chiar şi 36 de parţele. Care, la rândul lor, uneori se întâmpla să fie ridicol de înguste şi lungi cât postul Paştilor.

În 12 comune din Rusia Centrală aceste parţele erau abia de 1 metru de late dar erau aşa de lungi, că sărmanului proprietar îi trebuia o zi întreagă ca să tragă o brazdă încolo şi încoace cu vechea ,,ţoebă” (un plug primitiv, de puţină valoare şi de mai puţină ispravă). Nu o dată un ţăran ara, semăna, ori secera fâşioara de pământ a altuia. Vitele, încât le privea, nu voiau odată cu capul să ţină seama de ,,liniile demarcaţionale” ale holdelor, aşa că era, şi din partea asta, bucluc peste bucluc. Noroc numai – vai de el noroc ! – că nu erau prea multe vite cu patru picioare în Rusia. (Înainte de războiul mondial Rusia avea cam atâtea cornute ca Belgia).

Alt necaz pe capul bietului mujic ,,împroprietărit”: dările multe şi grele. Guvernul Witte a poruncit şi când să se stoarcă impozitele: primăvara. Măcinau oamenii pe răpuşie şi vindeau pe întrecute ce biată aveau. Ca nu peste mult, o recoltă compromisă să-i silească să cumpere hrană de la stăpânii de ieri, ori de la cămătari fără inimă. Care ,,se mulţumeau” cu zile de lucru, în loc de bani. Multor gospodari nu le rămâneau pentru ei şi casa lor decât duminicile şi sărbătorile, încât le mergea mai rău decât pe vremea iobăgiei când, ce-i drept, lucrau stăpânului, dar acela barem se îngrijea să aibă şi ei ce mânca, să nu moară de foame. – Ce însemna să plăteşti grâul cu zile de lucru, ne putem închipui dacă ne gândim că cenuşa pe care o cumpărau ţăranii de la boieri ca să spele rufele cu ea, în loc de săpun, se plătea cu 2 zile de lucru. În asemenea împrejurări sărmanii de ei plecau la oraş în fabrică, să câştige ceva bani pentru muiere şi copii, iar gospodăria şi munca câmpului rămânea s-o facă bietele femei, care în felul acesta nu-şi mai puteau vedea de copii. Un ziar din Charcov, azi capitala Ucrainei, publica, în august 1905, constatarea oficială că în Rusia mortalitatea infantilă este de 80% în primul an al vieţii. Pricina acestui fenomen tragic la un popor, sănătos de altfel, cum este cel rusesc: starea de deplâns a femeii căsătorite.

Satul rusesc prezintă observatorului un tablou întristător. Casele de bârne capătă în curând o culoare închisă, negricioasă. Lemnul este scump şi puţin. De aceea atâţia pereţi strâmbi, prost încheiaţi şi mai prost reparaţi (când se face şi asta). De grădini cu pomi nici vorbă. Mesteacăni, plopi şi alţi copaci numai la întâmplare, după cum le-a adus vântul sămânţa şi au scăpat neciupiţi de vite pe când erau în creştere. Garduri se văd rar de tot. Gunoiul se aruncă la nimereală; cel mai adesea în drum, ca să facă şi mai straşnic ... glodul. Oameni şi dobitoace hălăduiesc sub acelaşi acoperiş. Atâta doar că-i despărţeşte un nevoiaş de perete de lemn ori nuiele. (În Polonia şi Ucraina stările sunt neasemănat superioare.) Acoperişurile caselor n-au hornuri din care să se ridice suluri de fum şi de cumva gazda nu şi-a vândut acoperişul la mezat ori nu l-a cheltuit ca nutreţ, fumegă el, acoperişul întreg. Aşa răsuflă încăperea îmbâcsită de fumul vetrei şi aşa se face că-s atâtea boli de ochi în lumea mujicilor. Dar nici că se poate altfel, odată ce ferestrele sunt astfel ţintuite în pereţi, încât nimeni să nu le mai poată deschide. Nici chiar perceptorul, care acoperişul îl poate face de vânzare, dar ferestrele ba.

 

Viaţa ţăranului rus între anii 1900-1910

 

Toţi căsenii dorm în acelaşi pat; adică deasupra aceluiaşi cuptor larg şi primitor. Spre iarnă ferestrele se astupă cu obloane muruite cu lut. Geamurile deseori trec la crâşmă, drept schimb pentru votcă şi revin primăvara pe rable scoase ştie Dumnezeu de unde şi cum. Că în Rusia aşa era pentru cei de jos: Trai bun fie, nu mai fie, dar de ruble să se ştie. Şi se ştia: Mujicii dintr-un sat plăteau nu numai datoriile personale, ci şi cele obşteşti, toţi pentru unul şi unul pentru toţi. – Aşa ieşea banul mai repede, mai sigur şi mai uşor. Ce-i păsa stăpânirii că în felul acesta cei mai cinstiţi, mai silitori şi mai cruţători erau cei mai năpăstuiţi, pentru că trebuia să se macine şi pentru trântori şi stricaţi ? Porunca era poruncă şi cine se împotrivea ei, se împotrivea cârmuirii de stat şi era socotit revoluţionar şi tratat ca atare.

Seria şicanelor nu o încheie nici asta. Alexandru II dăduse satelor dreptul de administraţie autonomă. Alexandru III, în urma atentatului nihilist, căruia-i căzuse jertfă tatăl său, era însă potrivnic oricăror reforme. Acesta a subordonat administraţia consiliilor săteşti rău famaţilor comisari rurali, care aveau puteri aproape neţărmurite. Le stătea în putere să tragă dungă peste hotărârile consiliilor săteşti şi chiar să dicteze pedepse executate cu cnutul, iar drept de apel împotriva acestor decizii nu exista. [...]

Dezamăgirea ţăranilor ruşi a fost amară şi în ce priveşte instrucţia publică mult trâmbiţată, în urma manifestului dat de Alexandru II. Ziare serioase publicau, în 1910, fără să fi fost contrazise de cineva, date statistice după care în Rusia propriu-zisă – adică fără Polonia, Finlanda şi Ţările Baltice – numai 23% ştiau citi şi scrie. Vina acestei triste stări de lucruri o purta guvernul ţarist cu politica sa şcolară veşnic şovăielnică şi mai degrabă ostilă decât favorabilă culturii mujicilor. Tradiţia veche sub acest raport o întărise şi din partea sa Nicolae I care, îndată ce a prins de veste că în părţile de vest ale împărăţiei s-a pornit o mişcare vie şi intensă pentru luminarea norodului, a venit cu ucazul care stabilea drept normă de observat cu stricteţe: nobilimii îi este permis să studieze la universităţi, cetăţenilor din oraşele mari la licee, celor din oraşe mici la şcoalele primare, iar ţăranilor la nici un fel de şcoală. Alexandru III, după asasinarea înaintaşului său pe tronul ţarilor, şi-a chemat ministrul instrucţiunii şi, sub influenţa puternicului partid staro-slavofil, i-a dat ordinul: ,,Să pui frâu culturii !” Ca şi când nu lipsa învăţământului religios era pricina nihilismului aşa-zis, ci şcoala şi ştiinţa de carte. [...]

Ţarul Alexandru II a încuviinţat şi a încurajat înfiinţarea, în fiecare guvernământ, a unei organizaţii autonome gospodăreşti – zemstvo – cu drepturi largi şi pentru ridicarea şi susţinerea de şcoli. Înainte de bolşevism se auzeau numai cuvinte de laudă despre această instituţie bine intenţionată şi foarte activă. În cadrele ei osteneau multe elemente valoroase din familiile boiereşti care, alăturea de umilii institutori din rândurile de jos ale poporului, adunau iarna copiii sătenilor la şcoală şi-i familiarizau cu azbuche şi cu socoata, iar primăvara îi lăsau să plece într-ajutorul părinţilor. Rezultatele au fost dintre cele mai îmbucurătoare. Dar Alexandru III, ascultând şi de slujbaşi pizmaşi, le-a pus atâtea îngrădituri, încât le-a gâtuit. Nu-i vorbă, au fost puse pe scenă aşa-zisele şcoli bisericeşti ale lui Pobiedonoscev[1], în care se învăţa ceva din limba paleoslavă şi din cantul bisericesc. Alte cunoştinţe însă erau perhorescate ca ciuma. Dascăli fără plată erau popii. – Roadele se pot închipui.

Ceva mai multă ispravă se făcea în şcoalele susţinute de anumite secte religioase ruseşti, cu dăscăliţe din familii bune. – Dar ce era asta în sânul unui colos, cum era poporul rus, şi sub o stăpânire care iubea dăscălimea ca diavolul tămâia ? A rămas de pomină răspunsul ce l-au primit odată învăţătorii când s-au plâns ministerului de resort, că se prăpădesc de foame cu leafa ce o au: ,,Atâta pagubă ! Şcoala doar şi aşa nu-i de nici o scofală, iar dascălii sunt cei dintâi tăciunari în mijlocul mulţimilor”.

După însemnările Cardinalului Hergenrother, pe la mijlocul veacului XIX, în Rusia erau cunoscute vreo 95 de secte religioase. Unele dintre ele dispuneau de bogate resurse băneşti. Cu jertfe băneşti, cu devotament sectar şi cu elemente bine pregătite, au putut deschide şi susţinea mai multe şcoale de seamă, cel puţin pentru aderenţi. Prestigiul acestor şcoli îl creştea şi faima rea de care avea parte Biserica statului, prezentată ca un simplu departament al poliţiei. Dovada era uşor de făurit: Sectele sunt prigonite de poliţie. Biserica oficială ba. Prin urmare ... conclusio patet.

Nefericitul război cu Japonia, început în 1904, a nemulţumit şi el profund populaţia: ,,La ce-i mai trebuiesc stăpânirii teritorii noi în Manciuria, când la noi stă paragină atâta pământ ?” Aşa se întrebau mulţimile. Şi rezultatul s-a văzut îndată: Înrolarea se făcea foarte anevoie. Ba şi trupele aflătoare sub drapel începuseră să se anarhizeze. În mai 1904 Nicolae II a trebuit să meargă personal la Charcov, să îndemne la plecare pe front regimentele menite să facă războiul. Fostul episcop al Rusiei sudice, răposatul Eduard Baron von Ropp, fost procuror în senatul rusesc, a spus-o, în prezenţa celui ce scrie aceste rânduri, binişor înainte de a se începe măcelul ruso-japonez, că armata rusească o să fie extraordinar de greu de susţinut prin Manciuria îndepărtată şi de ţinut în frâu. Ceea ce s-a şi dovedit mai ales după ce flota rusească a fost nimicită lângă insula japoneză Tsusima şi după celelalte înfrângeri pe uscat. Fierberea era de nespus în păturile largi ale poporului şi gazetele aduceau aminte, cu amărăciune, stăpânirii, făgăduinţa năstruşnică şi nesocotită că ruşii o să-i stropşească pe nevoiaşii de japonezi numai cu căciulile lor ...

 

Ţarul Nicolae al II-lea inspectând trupele

 

[Până aici este scris de Felix Wiercinski. El a trecut la Domnul înainte de a termina acest articol. Continuarea constituie parte în rezumat, parte în traducere, din broşura sa Zur Vorgeschichte des russischen Bolschewismus, Freiburg, 1920, care este o retipărire din ,,Stimmen der Zeit” (septembrie 1920)]

Naşterea ţareviciului în 1904 a prilejuit un moment de înseninare, pe lângă toţi norii de pe cerul imperiului moscovit. Printr-un manifest către ţară, ,,tătucul” abroga pedeapsa cu cnutul. Numai cât în cazul când Vodă da şi Hâncu ba, totul este numai praf în ochii cui vrea să se lase orbit. Şi aci acesta era cazul. Slujbaşii ţarismului au ţinut şi mai departe la legea bătrână şi cnutul a funcţionat ca şi mai înainte.

Aşa s-a întâmplat şi cu făgăduielile manifestelor de pe la Crăciunul anului 1904, care puneau în vederea obştei convocarea Dumei şi libertatea de conştiinţă. Cât ce s-a văzut, că în ţinuturile de vest o jumătate de milion de ruteni trecuţi cu forţa la pravoslavnicie, au revenit la sfânta unire îndată ce au aflat că suflă vânturi de libertate, făgăduielile manifestului ţarist au fost făcute imposibile prin anumite formalităţi ticluite pe calapod bizantin. Şi era să fie dată uitării şi convocarea Dumei, dacă în toamna anului 1905 nu izbucnea revoluţia. Ce a urmat se ştie: celebrul ,,Manifest din Octombrie” 1905 cu noi făgăduieli şi cu noi represalii în contrazicere cu manifestul şi iarăşi răzvrătirea Petrogradului şi Moscovei, înăbuşite în sânge. Când i s-a adus aminte, în 1910, premierului Stolipin că ar fi bine să fie legiferată odată făgăduinţa sărbătorească din 1905 cu inviolabilitatea personală, a răspuns cinic că pentru aşa ceva încă nu-i sosită vremea. Parodia cu corpuri legiuitoare constătătoare din membri o jumătate aleşi ,,liber”, iar o jumătate numiţi de ţar, a scârbit toată lumea rusească de bun simţ. Ca şi păcătoşenia cercurilor conducătoare care, în 1912, pe vremea foametei cumplite ce bântuia în guberniile de Ula şi Orenburg în aşa măsură că mulţi părinţi şi-au vândut pur şi simplu copiii ca să nu piară de foame, au mers până acolo cu inconştienţa, încât au interzis asociaţiilor ce dăinuiau de pe vremea lui Alexandru II să adune bucate şi să le împartă înfometaţilor.

Muncitorimea din marile oraşe industriale era şi ea vlăguită şi neluată în seamă. Adică, totuşi i s-a dat atenţie în 1905, când mii şi mii de muncitori s-au îndreptat în procesiune, cu icoane sfinte, spre ţarul Nicolae II: au fost primiţi cu gloanţe. – De ! Cum observă sarcastic un prieten sincer al poporului rus: Duma, după părerea cârmuirii, avea să se ocupe cu lucruri mai serioase decât cele pomenite mai sus. Ea trebuia să dezbată bunăoară problema spiritualităţii calmuzilor ... Glontele care, în 1911, a răpus în teatrul din Kiev viaţa premierului Stolipin aflător în nemijlocita apropiere a ţarului Nicolae II, arăta destul de limpede cu ce ochi este privit ,,tătucul tuturor ruşilor” de supuşii săi. Şi trăgea la o parte şi perdeaua de pe o stare de lucruri ce trebuiau văzute în toată cruda lor realitate chiar şi în patria lui Potemkin. Dar aceşti ochi lipseau tocmai în lumea cârmuirii. Aci se credea că ştreangul şi Siberia rezolvă tot ce nu aranjează cnutul. [...]

Propriei Biserici de stat ţarul Nicolae II i-a promis sărbătoreşte, în 1905, un sobor naţional, dar cu toate acestea, până la izbucnirea războiului mondial încă nu era definitiv hotărât cine să fie chemat la el, cine să aibă vot decisiv şi cine vot consultativ. În general se spunea în prealabil că reacţiunea în creştere va preface soborul în izvor de noi fărâmiţări în Biserica statului. Aşa s-a făcut că păturile populaţiei ruseşti care se interesau de viaţa bisericească au rămas nemulţumite şi într-o încordare mereu crescândă. Ca şi şcoalei, îi era cu neputinţă şi Bisericii să influenţeze binefăcător poporul adânc dezamăgit. Un congres misionar ţinut la Kiev în 1909, ca un fel de compensaţie pentru conciliul făgăduit dar neisprăvit până şi în lucrările premergătoare unui conciliu, a fost socotit de opinia publică drept o simplă măsură reacţionară a regimului. Clerul inferior rusesc, care, ca vlăstar din popor şi cu el împreună răbdând jugul birocraţiei, era în cea mai mare parte pornit spre mişcările de libertate, era privit de episcopii, foarte apropiaţi de lumea funcţionarilor, cu foarte mare bănuială, şi era cu atât mai îndepărtat de gândul unei împăcări reale şi a poporului cu măsurile luate de regim.

Nu-i vorbă, au fost şi suflete nobile, gata să facă tot ce le sta în putinţă pentru îmbunătăţirea soartei mulţimilor. Aşa, contesa Bobrinskaia s-a dus în 1912 în Danemarca să studieze agricultura pe moşiile contelui Freisen, ca să poată fi apoi de folos ţărănimii ruse. Spre lauda lui Stolipin fie spus, că şi el, printr-o lege a Dumei a dat voie mujicilor să se poată muta dintr-o comunitate sătească într-alta şi să-şi înjghebeze gospodărie nouă. N-a folosit însă mult, pentru că se recerea şi învoirea comunităţii. Şi asta de cele mai multe ori împiedica orice mutare. În schimb era deplină libertate sub alt raport: putea să bea cine câtă votcă voia. Şi când s-a cerut în Dumă să se pună zăgaz acestei năpaste, s-a spus că-i vorba de un monopol al statului, care-i un izvor bogat de venituri ce se folosesc pentru armată. Şi de fapt venitul ,,curat” al acestui articol monopolizat de stat însemna, în 1913, nu mai puţin de 645 milioane de ruble din care 600 milioane au fost înghiţite de necesităţile armatei.

Duhul beţiei era în aşa măsură stăpânitor asupra sufletului rusesc, încât pe rachiu se căpătau oricând mărturiile de care avea nevoie la judecată. Duminicile şi sărbătorile după amiază, străzile şi bulevardele erau pline de ruşi beţi lulea. Subalimentaţie şi beţie încă din copilărie – nici că se putea să nu aibă o influenţă dezastruoasă asupra sistemului nervos al beţivanilor. Aşa stând lucrurile, este de înţeles că în cercurile culte ale Rusiei a fost primit cu simpatie un roman de critică a moravurilor ruseşti de pe la 1910, care dezvăluia cu amară sinceritate şi obiectivitate adâncă decadenţa acestui popor. Cârmuirea însă nu s-a sinchisit de nimic. Ba cu ştirea şi învoirea ei a păşit pe scena vieţii publice şi înfiorătoarea ,,Banda Neagră”, care ziua şi noaptea cutreiera străzile şi snopea în bătăi pe oricine-i cădea în mâini, ca învinovăţit ori bănuit de a fi protagonist al ideilor avansate. Mai ales studenţii au căzut jertfă acestor hoarde ce nu se temeau de nici o pedeapsă.

În Moscova, bunăoară, au fost aruncaţi în apă să se înece, şi cei ce au încercat să scape cu înotul, au fost loviţi cu ciomege şi cu drugi de fier în cap până şi-au dat sufletul. Pe alţii îi ucideau aşa, că-i izbeau cu capul de bordura trotuarelor până sucombau. Orice cuvânt de protest era sufocat ori nebăgat în seamă. În aceeaşi vreme cu ,,Banda Neagră” s-a răspândit în toată Rusia şi ,,Asociaţia Ruşilor Veritabili”, care schingiuiau şi ei şi omorau pe toţi cei bănuiţi că ar fi duşmanii stăpânirii. Asta cu atât mai vârtos că se bucurau de perfectă imunitate în faţa legilor. Şi chiar dacă ar fi fost osândiţi, ,,tătucul” îi graţia de bună seamă îndată ce se ştia că fac parte dintre ,,Ruşii Veritabili”. Aşa a fost asasinat, pe când era în vilegiatură în Finlanda, deputatul Herzenstein, cel mai bun cunoscător al finanţelor ruseşti, vinovat de crima de a da de gol pe cei ce se pricepeau să facă vraişte în vistieria statului. Asasinul a fost osândit. Dar ţarul l-a graţiat. Progromurile şi năvălirile bandite aranjate de aceştia mai ales în oraşele mari erau la ordinea zilei. Fie aici pomenite numai măcelurile din Hovel, Chişinău, Odessa, Saratov.

Ţăranii, văzând pilda ce le-o dădeau pantalonarii, au prins şi ei curaj şi s-au năpustit, în toate părţile Rusiei, asupra curţilor ,,bogătanilor”, să-şi facă parte şi dreptate faţă cu ,,străinii”. Într-aceea soldaţii priveau nepăsători, ori veneau într-ajutorul celor năpăstuiţi când totul era scrum şi cenuşă. – Câţiva ani, apoi, au fost de ajuns ca această armă să fie întoarsă împotriva celor ce ochi aveau ca să nu vadă, şi minte ca să nu priceapă ce urmări pot avea nelegiuiri săvârşite de stăpânirea însăşi şi tolerate la partizani. Erau chiar încurajate într-un chip sau altul, cum s-a făcut îndeosebi în anii 1915-1917.

Trubeţkoi s-a sesizat de primejdia ce pândeşte Rusia şi a atras luarea aminte asupra ei în 1910. Constatările acestuia erau de-a dreptul uluitoare şi deprimante; ,,Sfânta Rusie” era un putregai imens, în corpul căruia viermii devoratori cei mai nesătui erau funcţionarii. Stolipin, care rânduise o anchetă chiar şi în rândurile înalţilor demnitari ai statului, a trebuit să mărturisească şi el că aşa este. Faptele grăiau îngrozitor: Intendantura militară din Kiev, bunăoară, luase în decurs de cam 3 ani cel puţin 3 milioane de ruble mită. La Centrala Căilor Ferate Ruse din Siberia de Vest s-au descoperit 30 milioane de ruble delapidări; numai pe linia Petrograd-Moscova au călătorit într-un singur an peste 10.000 de inşi fără bilete de tren. Dar nu fără ceva plată. Numai cât plata aceasta trecea în buzunarele ... conductorilor de tren.

Era limpede că se impunea o severă revizuire a funcţionărimii, care, după expresia profesorului Trubeţkoi, era, în întregimea ei, infectată de cancerul abuzurilor. Lipsea însă mâna tare care să fi executat această epuraţie absolut necesară. Prăbuşirea care ameninţa nici n-a întârziat apoi mult. Propaganda duşmănoasă religiei purtată de Voltaire şi tovarăşii de idei a fost privită, în general şi cu tot dreptul, ca una dintre principalele condiţii prealabile a Revoluţiei Franceze. În Rusia regimul n-a dus o politică chiar aşa de făţiş potrivnică religiei. Poporului i-a fost lăsată haina exterioară a religiei ca unealtă a puterii de stat. Cu aceasta însă a fost ucis duhul lăuntric religios care, după cuvintele Mântuitorului, formează adevărata esenţă a religiei (Ioan 5, 23).

Tocmai lipsa spiritului lăuntric şi statificarea întregii manifestări externe a vieţii bisericeşti, supunerea sinodului bisericesc unui simplu laic, supravegherea de fapt a vlădicilor din partea secretarilor lor mireni, ajungerea consistoarelor sub influenţa dătătoare de ton a asesorilor laici, participarea nedemnă a preoţimii de mir la poliţia secretă, preamărirea până la greaţă a ţarului şi a familiei lui nu numai de câte 6 ori în fiecare liturghie, ci şi la vecernie, şi în slujbele mai mici ale sfinţilor, la botez şi la sacramentale, ca de exemplu la sfinţirea caselor, trebuia să prezinte religia, cel puţin unei bune părţi a păturii poporului, ca şi când ar fi fost concrescută cu tronul ţarilor.

Dacă mai adăugăm apoi că toate abuzurile funcţionarilor, atât de dăunătoare norodului şi pricinuitoare de scârbă, erau aduse în legătură cu ,,preacucernicul şi atotstăpânitorul Domn şi Împărat al tuturor ruşilor” şi că bietul popor pe lângă toate ,,preaînaltele ucaze şi manifeste” era mereu tras pe sfoară – toate acele abuzuri strigătoare la cer, în logica poporului, se lipeau şi de Biserica statului care ar fi trebuit să fie singura religie adică adevărata şi curata preamărire a lui Dumnezeu. Lipsit de conţinut intern, tronul Rusiei în cele din urmă s-a răzimat numai pe baionete şi când acestea n-au mai putut servi, când frontul rusesc în războiul mondial s-a sfărâmat, când şi cea din urmă şi revoltătoare lovitură de teatru a marilor duci profund decăzuţi şi cârmuitori în cârdăşie cu cinovnicii s-a spulberat, atunci, cel puţin o bună parte a poporului rus a lăsat să se prăbuşească şi ţarul susţinut de baionete şi cu el deodată a dat de râpă şi crezul ţarilor. Dar odată ce s-a sfârşit cu crezul ţarilor, s-a sfârşit la mulţimi, mai ales în lipsa unei religiozităţi lăuntrice tari şi luminate, şi cu orice religie ...

Pe spărtura aceasta a intrat potopul. Cu gândul la cele trecute vremi şi la grozăviile lor, mujicii şi muncitorimea şi-au dat cu mintea că sub nici un fel de regim imaginabil nu poate fi mai rău ca sub zbirii ţarului şi de aceea: Nici urmă să nu mai rămână din celea ce au fost odată. Aşa s-a făcut că bolşevismul, deşi a impus jertfe şi oricărui cap cugetător i s-a arătat chiar de la început ca ceva ce nu poate dura, s-a înstăpânit totuşi şi se ţine la putere. Orgiile puternicilor de altădată se repetă în forme noi, şi la cei ce le-au urmat la putere. – Păcate vechi şi fărădelegi cumplite, ca şi omisiuni criminale, rodesc astăzi urgie şi blestem. Până când ? Ştie Singur Cel de Sus, în mâinile căruia sunt destinele neamurilor şi ale omenimii.

 

 

[1] Îl cunoaştem pe Constantin Pobedonosţev din mai multe articole, precum Mărturii inedite despre Sfântul Ioan de Kronstadt – Rusia de dinainte de Revoluţia din 1917. ‘Argonauţi’, renovaţionişti, atei, amăgitori şi … Sfântul Ioan de Kronstadt şi Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârşitul secolului XIX. Bătălia pentru Constantinopol.