----------------

 

Carti in site

 

--------------------

SECULARIZAREA AVERILOR BISERICII 

Un nou document

privitor la reformele bisericeşti ale lui Alexandru Ioan Cuza

Biserica Ortodoxă Română, februarie 1925

 

Am arătat şi altă dată, prin diferite articole şi broşuri, că încă nu avem o istorie civilă şi bisericească definitivă, fiindcă nu s-au adunat încă toate actele, documentele şi cărţile, care s-au scris cu privire la viaţa noastră istorică. Este drept că s-au cules şi tipărit multe documente din arhivele apusului, pe când ale răsăritului, cu care noi am trăit într-o fatală legătură, au rămas necunoscute. Niciodată oficialitatea, pentru motive binecuvântate numai dintr-un singur punct de vedere, nu a trimis studenţi români ca să studieze limba, istoria şi să culeagă toată bogăţia de documente, care vorbesc despre viaţa noastră în trecut. Şi rău a făcut. Consecinţele le tragem acum. Noi suntem datori, ca cu toată ocupaţia străină de pregătirea noastră, să adunăm cu asiduitate tot ceea ce vom afla prin tipăriturile, actele şi însemnările privitoare la trecutul nostru.

Nu de mult am publicat, atât în Revista Ortodoxă Română[1], cât şi în Revista Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti din Chişinău[2], o broşură rusă în traducere românească, scrisă credem, de Filaret Scriban, în care se descrie secularizarea averilor mânăstireşti la 1864. Acest document al vremii aceleia priveşte chestiunea numai dintr-un anumit punct de vedere.

Scrisoarea ce o publicăm mai la vale a ieşit din pana lui Nicolae Rosetti Roznovanu, pe care-l cunoaştem ca rusofil şi care dorea să capete tronul Moldovei cu ajutorul protecţiei ruse. Vremea când s-a scris această scrisoare este din acelaşi an şi descrie pe scurt aproape aceleaşi fapte. Traducerea rusă este făcută din limba franceză[3]. Credem că adăugăm un nou act la chestiunea secularizării. Având tot materialul, scris şi de o parte şi de alta, vom putea închega o istorie completă a acestui fapt, care a început de pe la a treia decadă a secolului al XIX-lea şi s-a sfârşit la 1864, cu toate urmările ei rămase până pe la anii 1885.

Mulţumită unui bun prieten, am aflat această scrisoare, în fosta revistă teologică a Academiei Teologice de la Petersburg, intitulată Hristianscoe Citenie din 1900, anul 80, tomul 209 partea întâia, p. 214-219. Este introdusă în corespondenţa mitropolitului Filaret, al Moscovei, la care s-a adresat după ajutor toate persoanele bisericeşti. Scrisoarea este a 355-a din actele dosarului privitor la Filaret, şi a 63-a dintre scrisori. Articolul poartă următorul titlu: ,,Pisima duhovnah i svietskih lit k Mitropolitu Moscovscomu Filaretu s 1812 po 1867”, Scrisorile persoanelor bisericeşti şi mireneşti către Mitropolitul Moscovei Filaret de la 1812 la 1867.

Iată cuprinsul acestei scrisori:

 

Stăpâne,

Eu nu am cinstea să cunosc pe Înalt Prea Sfinţia Voastră, totuşi îndrăznesc, să nădăjduiesc, I.P.S. Voastră, ca unul dintre cei mai înalţi păzitori ai sfintei noastre credinţe ortodoxe, veţi asculta cu plecare glasul unuia din cei mai ascultători fii ai ei, care voieşte să vă lămurească întristarea, temerile şi nădejdile unui întreg popor creştin, lovit în cele mai scumpe interese, în credinţa părinţilor săi.

Locuitor al Principatelor dunărene, care mă trag dintr-o familie care totdeauna a privit la legătura sa cu credinţa ortodoxă, ca la unul din cele mai frumoase drepturi, care are drept la atenţiune şi respect în ţara ei, cred că exprim aici simţămintele unei mari mulţimi dintre compatrioţii mei. Toţi am fost cuprinşi de cea mai dureroasă nelinişte, văzând stăruinţele, deja de 4 ani, de a smulge ţării noastre credinţa, care până acum a păzit şi a mângâiat pe părinţii noştri; toţi am tremurat, văzând că apărătorii fireşti ai credinţei noastre, oameni, care stau în fruntea ţării noastre, se unesc deschis cu aceste sforţări ca să ne împingă prin toate mijloacele la schismă şi erezie, supunându-ne jugului papal.

Să dea Dumnezeu ca toate aceste temeri să fie mincinoase, din nefericire toate împrejurările susţin şi le întăresc. Zadarnic am fi voit să ne înşelăm în ceea ce priveşte silinţele guvernului nostru, în zadar am fi voit să ne oprim privirea asupra câtorva fapte separate şi să le socotim simple întâmplări politice, dar totul, în acţiunile acestui guvern în curs de 4 ani, arată o hotărâre anticipată, un plan hotărât alcătuit; totul ni se înfăţişează ca ceva care sistematic merge pe un drum bine stabilit, cu logica şi consecvenţa, care îi sunt fireşti şi care ne dă limpede să înţelegem amestecul activ al unei politici mai înalte şi mai meşteşugite.

Iată faptele:

Sunt deja 4 ani, de când, în mijlocul celei mai aspre ierni, oraşul Iaşi a fost izbit de îndurerare, aflând odată, într-o dimineaţă, că mitropolitul lui, fericitul Sofronie, un bătrân de 60 ani, a fost smuls cu ajutorul armatei, de la picioarele altarului, unde asculta liturghia, târât din biserică, aruncat într-o trăsură, bolnav, aproape pe moarte, a fost dus de soldaţi, ca un criminal, prin mijlocul întregului oraş şi toată ţara, într-o mânăstire, în fundul munţilor. Ce mare crimă a săvârşit el oare ca să nu poată să se justifice, dar cel puţin să se scuze, oarecum, această nelegiuire din cele mai barbare ? Să se socotească o aşa crimă, sfânta apărare a sacrei sale datorii ? Aceasta a fost numai curajul cu care a apărat interesele Bisericii naţionale, împotrivindu-se luării averilor bisericeşti, pe care guvernul a pus mâna fără nici o formă procedurală. El a murit. Cine a devenit urmaşul lui ? Nu a fost şi nici nu este. Prima catedră episcopală a Moldovei este vacantă încă, şi guvernul nici nu s-a gândit vreodată să o ocupe, chemând persoane vrednice, destinate pentru a fi alese după obiceiul ţării. În curând şi cei doi episcopi care ocupau cele două catedre ale ţării s-au pogorât după tovarăşul lor în mormânt, scaunele lor ca şi al aceluia au rămas neocupate. De asemenea a fost şi în Muntenia, unde aproape toţi episcopii, care ocupaseră catedrele principale ale ţării, au dispărut, şi catedrele au rămas văduve, şi în timpul de faţă marea turmă a credincioşilor a fost lăsată fără păstori la batjocura şi atacurile vrăjmaşilor credinţei ortodoxe.

De pe atunci proiectele ascunse ale guvernului nostru începeau să se deseneze încetul cu încetul: oblăduitorul veniturilor Bisericii noastre naţionale, în loc să susţină monumentele credinţei noastre şi să ajute la cheltuielile slujbei dumnezeieşti, şi-a însuşit pentru trebuinţele sale proprii aproape toată această sumă a veniturilor; bisericile noastre nu au mai fost reparate şi au căzut în ruină; mânăstirile s-au pustiit; călugării care le umpleau până acum, au fost izgoniţi cu forţa; toată averea mişcătoare a Bisericii până la sfintele odoare au fost date de guvern ca pradă favoriţilor lui; ceremoniile slujbei noastre bisericeşti se bucurau de cea mai măruntă grijă, iar acum guvernul îşi arată faţă de ele, din ce în ce, numai dispreţ şi nepăsare faţă de religia noastră. Totul era îndreptat spre aceea ca încetul cu încetul să pogoare această religie în mintea poporului prin sărăcirea formelor ei materiale, care aşa de puternic influenţa asupra spiritului maselor.

Cu toate acestea, ca să se prevină orice protest, guvernul în chipul cel mai îndrăzneţ, abuzând de autoritatea sa, a numit cu de la sine putere la catedrele vacante pe creaturile sale ca o înlocuire vremelnică. El şi-a asigurat credinţa acestor înlocuitori prin ameninţarea că-i va da jos, dacă vor fi bănuiţi de independenţă sau cuvioşie ortodoxă. Astfel, şi-a asigurat şi clerul de jos, care niciodată nu va îndrăzni să-şi ridice glasul, fie şi cel mai slab, întru apărarea religiei supusă atacurilor.

În acelaşi timp, organele oficiale ale guvernului, au început, la orice ocazie, să deştepte în noi ură şi dispreţ faţă de coreligionarii noştri din Rusia şi de Biserica greacă din Constantinopole, mama noastră obştească.

Aceasta nu a fost destul: şi clerul grec, bogăţiile sale, dătătoare de mare influenţă, adânc devotat credinţei sale pentru cuvioşia sa a părăsit Biserica noastră naţională din clipa ce a fost lipsit de putere, care cler, putea prin aceste daruri duhovniceşti să se opună planurilor guvernului. Trebuia cu orice preţ să se scape de el şi să-l împingă până la o desăvârşită sărăcie. De altfel, de mult deja bogata pradă atrăgea însetarea acestui guvern. O lege diavolească i-a uşurat greutatea, averea Bisericii greceşti trebuia să se confişte, fără nici o condiţiune.

În cele din urmă, guvernul şi-a aruncat masca şi a pornit cu paşi repezi la îndeplinirea planurilor sale. Nu a fost destul că a lipsit de putere pe călugării greci, trebuia să-i mai şi gonească. I-au prins şi gonit ca pe ultimii criminali. Nu a fost destul că a izgonit pe preoţi, dar a izgonit şi slujba bisericească. Decretul princiar a oprit liturghia în limba greacă în bisericile greceşti şi s-au pus ofiţeri din armată în aceste biserici ca să privegheze executarea acestui edict. După acestea, au urmat scandaluri publice, certuri sângeroase, chiar şi în Bucureşti.

Cu toate acestea, neprivind la toate aceste siluiri, generaţiunea de acum, adăpată cu vechile credinţe ale părinţilor lor, a rămas legată în adâncul inimii sale de vechea lor credinţă ortodoxă, astfel, că râvna guvernului nu a putut culege multe jertfe. Dar viitoarea generaţiune va fi mai accesibilă pentru iubirea papală: de aceea trebuia să se ocupe de educaţiunea ei, să acţioneze asupra sufletelor tinere, să smulgă din ele rătăcirea moştenită şi să le întoarcă în sânul Bisericii Catolice. Pentru aceasta au început să scoată din seminariile naţionale limba părinţilor greci şi să o înlocuiască cu studierea limbilor franceză şi latină. În şcoalele generaţiunilor tinere au introdus profesori greci-uniţi. În fruntea Universităţii din Iaşi a pus pe un unit şi catedre universitare au fost deschise pentru noii doctori. În şcoalele de fete au adus surori de caritate catolice cu mari cheltuieli din apus. În oraşele de judeţ, unde, ca în Botoşani, se vede că erau destul de mulţi simplii preoţi catolici de parohie, au instituit episcopate catolice. A pregătit introducerea calendarului greco-unit şi în clipa de faţă se discută în consiliul de miniştri, precum şi proiectul de cod civil, care recunoaşte ca obligatorie numai căsătoria civilă şi declararea de divorţ după judecata civilă. În sfârşit, ca să se dea ultima lovitură, s-a înfiinţat seminarul catolic din Iaşi ca să inundeze satele noastre cu propagandişti romani şi să le predea ca jertfă prozelitismului Bisericii papale. Guvernul nostru nu pierde nici o împrejurare ca să arate o vădită bunăvoinţă faţă de episcopul catolic şi propagandei lui, pe când în locurile cele mai înalte se discută public despre superstiţiile credinţei ortodoxe.

Aceasta-i, Stăpâne, trista înfăţişare, care împinge spre scârbă inimile tuturor ortodocşilor de la noi, pot spune, a întregii naţii. Nu socotiţi, Stăpâne, că nu s-ar găsi la noi cel puţin un singur suflet nobil, care să suspine la siluirile, săvârşite de guvern şi să le vestească; dar despotismul şi teroarea din timpul de faţă ucid în noi orice protest. Pe lângă acestea, trebuie să vă spun, că guvernul nostru, numai pentru a termina despoticele sale planuri, ca să se scape de controlul instituţiilor noastre şi să câştige o absolută putere, din pricina văditei duşmănii din partea poporului, trebuie să se încredinţeze de ajutorul – fireşte nu fără folos personal – politicii străine, trebuie să-i dea – zic – o asigurare: această asigurare este dărâmarea religiei noastre naţionale şi înlocuirea ei cu religia catolică. Nu am nevoie să arăt aici legătura lăuntrică, care uneşte propaganda catolică din ţara noastră cu propaganda pe care o săvârşeşte în aceeaşi vreme clerul polon, însufleţit de aceeaşi politică în ţinuturile apusene ale imperiului (rus). Astfel a trebuit să se termine marele plan, care nu a avut alt scop afară de a ataca imperiul rus ortodox în acelaşi timp din două părţi opuse, creându-i la Vistula şi Dunăre duşmani de credinţă şi de politică. Augustul împărat, care conduce în prezent soarta imperiului său, numai să voiască, şi va stropşi cu o singură lovitură revoluţia şi erezia.

La noi, planul acesta, spre nefericire, mulţumită apăsării guvernului, se află pe punctul de reuşită. Iar noi aici suntem fără putere; repet – despotismul, teroarea, care atârnă deasupra noastră cu toată greutatea, îngrădesc toate buzele: legaţi, noi părem ca indiferenţi şi plângerile noastre sugrumate silesc să se creadă în tăcerea noastră. Astfel, se cleveteşte asupra noastră în ochii fraţilor noştri din Rusia şi folosindu-se de tăcerea noastră, îi silesc să creadă, că în inimile noastre s-a stins orice simţire ortodoxă, că noi respingem sprijinul imperial, care ne-a apărat până astăzi în toate încercările noastre. Nimic din toate acestea. Spre nefericire, (şi oricât de împovărătoare mi-ar fi această recunoaştere, eu trebuie să o fac) curajul politic ne este un simţământ aproape străin: noi ştim şi putem numai să suspinăm şi să ne plecăm capul, chemând întru ajutor sprijinul unei puternice şi păzitoare mâini, care niciodată nu ne-a părăsit. Ne va părăsi ea oare acum ? Nu pot crede acest lucru: eu nu vorbesc despre marile interese politice, care trebuie să împiedice Rusia în lupta contra distrugerii ortodoxiei la Dunăre; numele ei atunci va fi urât, influenţa ei va fi pierdută, influenţa duşmană însă va fi stăpână lângă porţile ei.

 

Mitropolitul Filaret al Moscovei (1782-1867, mitropolit între anii 1821-1867)

 

Eu chem gânduri nelumeşti. Eu mă adresez ortodoxiei tuturor fraţilor noştri din Rusia. Eu mă gândesc la cucernicia augustului împărat, care nu de mult a ridicat aşa de sus flamura imperiului şi credinţei ortodoxe. Eu apelez la râvna ortodoxă a tuturor episcopilor din Rusia, pentru care nimic din cele ce se ating de credinţă, nu trebuie să le rămână străin. Mă îndrept către I.P. Voastră, Stăpâne, Prea Înalt Păzitor şi lumină, pe care îndrăznesc să vă numesc, Părintele Bisericii. I.P. Voastră nu puteţi rămâne nepăsător la strigătul, pe care-l smulge din inimile noastre apăsata noastră credinţă. Ceea ce aţi făcut pentru ţinuturile apusene ale imperiului, unde, ca şi la noi, credinţa naţională a fost o ţintă pentru fanatica propagandă a partidului polon, faceţi acelaşi lucru şi pentru noi. Povestiţi fraţilor noştri din Rusia despre grelele noastre încercări şi scârbe. Veţi deştepta într-înşii nemulţumire împotriva apăsătorilor noştri. Veţi apela, le veţi cere milă şi sprijin de care avem nevoie astăzi. Veţi aduce, în sfârşit, la picioarele tronului augustului vostru împărat plânsul deznădăjduit al unui nenorocit popor, care pune într-însul, după Dumnezeu, cea din urmă nădejde a sa, ca într-un firesc sprijinitor, pentru credinţa ortodoxă în Europa.

Stăpâne, socotesc că mi-am făcut sfânta datorie, atrăgând atenţiunea Înalt Prea Sfinţiei Voastre asupra marilor interese religioase despre care în vremea de faţă se discută în ţara mea. Îmi rămâne numai să mă plec smerit în faţa Înalt Prea Sfinţiei Voastre, încredinţându-mă rugăciunilor voastre şi vă cer apostolica voastră binecuvântare.

Am cinstea a fi, Stăpâne, a Înalt Prea Sfinţiei Voastre supusă şi plecată slugă.

 

(ss) Nicolae de Rosetti-Roznovanu
 
Iaşi, Moldova, 2 decembrie 1864

 

 

[1] Seria II, anul 41, nr. 14 (512) noiembrie 1923, p. 1041-1043; nr. 15 (513) decembrie 1923, p. 1115-1120; nr. 1 (514) ianuarie 1924, p. 3-6.

[2] Volumul XV, p. 32-53, 1925, Chişinău.

[3] Am cunoscut-o şi în limba franceză în Biblioteca Publică din Petersburg în anul 1914.