----------------

 

Carti in site

 

--------------------

SFINTII DIN CATACOMBELE RUSIEI (VII)

Mitropolitul Iosif al Petrogradului († 1938) şi începutul Bisericii din Catacombe

de profesor I.M. Andreev

 

Episoadele anterioare

 
Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă;
temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul
să le piardă în gheena
(Matei 10, 28)
 

Mitropolitul Iosif însuşi a fost foarte curând arestat şi trimis în exil în Asia Centrală. Chiar în exil şi în închisoare, autorităţile persecutau religia şi interziceau slujbele religioase, şi astfel pe tot pământul rus, acest unic lagăr de concentrare vast, în perioada de după 1927, ,,iosifiţii” au fost transformaţi într-o Biserică din catacombe. Toată măsura faptelor eroice şi suferinţelor acestei Biserici se va vădi doar în Ziua Domnului. Dar chiar înainte de acea vreme dorită cu înflăcărare, este cu putinţă a întrezări câteva fragmente mici din istoria ei. Următoarea relatare la prima mână a fost scrisă de către Natalia V. Urusova, care a reuşit să fugă din Uniunea Sovietică în timpul celui de-al doilea război mondial şi a murit în 1968 în New York.

 

„În august 1936, în Alma Ata (Asia Centrală) locuia arhimandritul Arsenie, la acea vreme relativ tânăr. De la el am aflat pentru prima oară că există o Biserică în catacombă, secretă, condusă de Mitropolitul Iosif al Petrogradului şi organizată de el cu binecuvântarea Mitropolitului Petru de Krutiţk, cu care el, pe când se afla în exil în Chemkent, la 100 mile de Alma Ata, a ţinut legătura în taină tot timpul. Arhimandritul Arsenie fusese hirotonit de către mitropolit şi avusese bucuria de a-l susţine material, câştigându-şi existenţa din confecţionarea de tot felul de manechine şi articole mici pentru muzee. El a avut o biserică sub pământ, în adâncime, în care slujeau el şi mitropolitul Iosif. Mitropolitul a sfinţit-o de asemenea, în taină, într-una din rarele sale vizite în Alma Ata. Părintele Arsenie reuşise să sape această biserică cu eforturi mari şi îndelungi.

Noi îl respectam foarte mult pe arhimandritul Arsenie, cu atât mai mult pentru că era iubit de mitropolitul Iosif şi prin el noi puteam fi în legătură cu cel din urmă. În acea perioadă, mitropolitul locuia în Chemkent. Înainte de aceasta, încă de la începutul exilului său, el locuise în orăşelul Aulieta, unde nu i se permisese să locuiască într-o cameră, ci fusese plasat într-un grajd cu animale de fermă, patul său fiind separat de ele printr-un gard de araci.

Biserica săpată în pământ era sub apartamentul arhimandritului Arsenie. Intrarea era o trapă, acoperită cu un covor. Capacul se dădea la o parte, şi sub el era o scară către beci. Într-un colţ al beciului era o intrare în pământ, care era acoperită cu pietre. Pietrele se dădeau la o parte şi, aplecându-te cu totul, trebuia să te târăşti trei paşi înainte şi acolo era intrarea în mica biserică. Acolo erau multe icoane şi candelele ardeau. Mitropolitul Iosif era foarte înalt, şi cu toate acestea în prezenţa mea a venit de două ori aici în taină şi a intrat în această biserică.

Această biserică îţi dădea o stare deosebită a minţii şi sufletului, dar nu ascund faptul că frica de a fi descoperiţi în timpul slujbelor, îndeosebi noaptea, era greu de stăpânit. Când câinele mare aflat în lanţ începea să latre în curte – chiar dacă lătratul era înăbuşit, se auzea sub pământ –, atunci toată lumea se aştepta să audă strigătul şi lovitura în uşă a GPU-ului. Anul 1936 şi până în septembrie 1937, totul a fost în ordine. Fiul meu cânta aici împreună cu o monahie. Pe 26 august, mitropolitul Iosif a venit şi ne-a onorat cu vizita sa de ziua numelui meu.

Ce om al rugăciunii, minunat, smerit, de neclintit ! Aceste trăsături se răsfrângeau pe chipul şi în ochii săi ca într-o oglindă. Foarte înalt, cu o barbă albă mare şi un chip extraordinar de blând, el îi atrăgea pe toţi şi îi făcea să nu-şi dorească decât să nu se mai despartă niciodată de el. Veşmintele sale monahale erau acoperite, la fel părul său; altfel ar fi fost arestat imediat chiar pe stradă, deoarece era supravegheat şi nu avea dreptul să călătorească. El însuşi a spus că patriarhul Tihon i-a oferit, chiar după alegerea sa, să-l desemneze cel dintâi înlocuitor al său. Dintr-un motiv oarecare însă, acest fapt nu fusese notat nicăieri în istoria instituirii Locum Tenens. El l-a recunoscut pe Mitropolitul Petru de Krutiţk ca fiind conducătorul legitim al Bisericii, şi până la arestarea acestuia în septembrie 1937, a ţinut legătura în taină cu el, chiar şi atunci când pretutindeni circulau zvonuri că mitropolitul Petru murise.

Mitropolitul Iosif a stat la ceai cu noi mai mult de o oră. În ce priveşte exilul său de aproape 10 ani, el spunea că a fost extrem de greu. Trăise într-o cocină de porci într-un şopron, dormind pe scânduri despărţite de porci prin câţiva araci. În aceste condiţii, el îndurase frigul şi căldura, tot soiul de vreme şi aerul înăbuşitor. Odată, un şarpe, ţinându-se de un stâlp din acoperişul său, se lăsase în jos chiar deasupra capului său. Aceste condiţii de viaţă erau în mod evident cauza bolii sale. Uneori suferea cumplit din cauza unui ulcer intestinal, sau probabil avea un fel de tumoare internă, poate canceroasă, şi urma un regim pe care arhimandritul Arsenie îl ajuta să-l ţină. Suferea toate ca un drept, şi dacă vorbea despre persecuţiile sale, era numai fiindcă ne aminteam cu toţi de cruzimile GPU.

Părintele Arsenie a vorbit aici despre o formă de tortură şi batjocură. ‘Când ei ne-au dus prin Siberia, era un ger cumplit. În tren exista un vagon-cadă. Ei ne-au mânat, complet goi, prin vagoane către cadă. Ne-am înmuiat bucuroşi în apa fierbinte şi ne-am încălzit puţin, deoarece vagoanele însele erau aproape neîncălzite. Fără să ne dea nimic cu care să ne ştergem, cu capetele ude, ne-au mânat înapoi. Pe platforma de metal dintre vagoane, ei ne opreau în mod deliberat, şi picioarele noastre ude se lipeau imediat de metal. La comanda să înaintăm, ne smulgeam cu sânge tălpile îngheţate ale picioarelor’.

A doua zi, după ce a stat peste noapte cu părintele Arsenie, mitropolitul s-a întors la locul său. Acum trăia în circumstanţe diferite. După mulţi ani i s-a permis să-şi caute un apartament în Chemkent. Arhimandritul Arsenie aranjase un apartament pentru el pentru a trăi în linişte, se îngrijea de hrana sa, nu numai ca aceasta să fie suficientă, ci de asemenea să ţină regimul său. Întâi o ţiteră şi apoi o armonică au fost obţinute pentru el, care erau o bucurie pentru mitropolit, care era un bun muzician. El punea psalmii pe note şi îi cânta.

Pe 23 septembrie 1937, pretutindeni în vecinătatea Alma Atei, în întreg Kazahstanul, toţi clericii bisericilor iosifite din catacombe au fost arestaţi, după ce trecuseră anii de exil, pentru că au refuzat să recunoască bisericile sovietice. Toţi au fost condamnaţi la încă 10 ani fără drept de corespondenţă şi, aşa cum am descoperit mai târziu, mitropolitul Iosif se afla şi el printre ei. Arhimandritul Arsenie a fost şi el arestat. După arestarea fiului meu, care era lângă mine, am alergat la părintele Arsenie chiar în zori, şi ajungând la casa lui am văzut un automobil şi membri GPU intrând la el. Din fericire, ei nu m-au văzut pe mine. Biserica din catacombe a părintelui Arsenie a fost descoperită. Din lipsă de precauţie, el a dezvăluit odată taina sa unui om în vârstă, respectabil în aparenţă, care s-a dovedit a fi un agent GPU.

La întoarcerea mea în Moscova după cei 3 ani de exil voluntar împreună cu fiul meu, am aflat foarte curând de existenţa şi aici a bisericilor iosifite secrete – adică nu biserici, ci slujbe în camere secrete, unde uneori se adunau 20-25 oameni. Slujba era făcută în şoaptă, cu controlul strict al credincioşilor pentru a evita posibilitatea trădării. Oamenii veneau de obicei în zori potrivit unui semnal hotărât. De cele mai multe ori, ei băteau uşor în burlanul de lângă o fereastră, unde cineva stătea şi asculta.

Până la sosirea nemţilor în Mozaisk în 1941, am trăit în pace în acest oraş şi am mers la slujbele din catacombe în Moscova”.

 

Mitropolitul Iosif al Petrogradului

 

La sfârşitul anului 1938, mitropolitul Iosif a fost executat prin împuşcare de un pluton pentru „crima” de a-i fi încurajat pe preoţii călători. Cu ani în urmă, el se pregătise duhovniceşte, ca să spunem aşa, pentru aceasta, pentru propria mucenicie. El scria în Jurnalul unui monah, într-un fragment publicat în septembrie 1905:

Iubiţi pre vrăjmaşii voştri (Luca 6, 35). A spune aceasta e uşor, dar cât este de dificil s-o faci. Acest lucru este mult mai înalt decât doar a-ţi iubi aproapele. Este biruinţa supremă a dragostei, adevărata sa esenţă şi cea mai superbă expresie ... Pentru ca inima cuiva să poată fi înflăcărată de dragoste faţă de vrăjmaşul său, trebuie să existe o stare a sufletului dată de har, specială, o acordare cerească aparte a inimii; trebuie să existe acea însuşire inexprimabilă şi de nedescris care a umplut cu prisosinţă sufletul celui dintâi mucenic Ştefan când el, fiind lovit cu pietre, cu faţa strălucind ca a unui înger, se ruga pentru ucigaşii săi: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta (Faptele Apostolilor 7, 60). O, în acest mare moment pentru el, ce puţin loc şi-au găsit în el toate cele pământeşti din jurul lui ! Ce erau călăii pentru el ? Înaintea lui erau cerurile deschise, Fiul lui Dumnezeu de-a dreapta Tatălui; slava cerească s-a revărsat în sufletul său şi a pus stăpânire pe el întru totul cu un extaz de neînţeles, iar călăii cu toată răutatea lor jalnică nu numai că nu au putut împiedica aceasta, dar chiar au ajutat; în acest moment, ei erau chiar, ca să spunem aşa, binefăcătorii lui, grăbindu-i despărţirea de trup şi cufundarea totală a sufletului său în aceste oceane de extaz şi binecuvântare cereşti ... În această clipă minunată, putea oare pătimitorul chinuit să strige în orice alt chip decât cu glasul biruinţei supreme a dragostei pentru vrăjmaşii săi ?!”

Pilda acestui neînfricat mărturisitor şi atlet al Bisericii lui Hristos nu a fost în van. După patriarhul Tihon însuşi, numele mitropolitului Iosif iese în evidenţă ca un simbol al integrităţii şi autenticităţii ortodoxiei Bisericii Ruse. Chiar după o jumătate de veac de persecuţii, teroare şi trădare, adevărata Biserică Ortodoxă a Rusiei, deşi ascunsă, nu fusese biruită. Astăzi, această Biserică din catacombe poate fi numită în mod corect Biserica „tihoniţilor” sau Biserica „iosifiţilor”; dar, cel mai exact, ea este cunoscută, până şi autorităţilor sovietice, ca „Adevărata Biserică Ortodoxă”. În următoarea descriere sovietică, luată din Dicţionarul ateului (Moscova, a doua ediţie, 1966) – un ghid practic pentru agitatorii anti-religioşi –, se poate vedea, dincolo de exagerările şi născocirile minţii sovietice, adevărata şi mărturisitoarea Biserică ortodoxă a Rusiei de astăzi. În această relatare, se poate observa că sovieticii înşişi sunt conştienţi de continuitatea istorică; deoarece ei datează începutul „Adevăratei Biserici Ortodoxe” în anii 1922-1926, adică în vremea patriarhului Tihon şi urmaşilor săi; în timp ce „serghianiştii”, aşa cum nota în mod clar Izvestia în 1927, îşi au originile în Biserica Vie din aceeaşi perioadă:

 

„ADEVĂRATA BISERICĂ ORTODOXĂ (ABO): O sectă ortodoxo-monarhistă, apărută în anii 1922-1926, care s-a organizat în 1927, când mitropolitul Serghie a proclamat principiile unei relaţii loiale faţă de autoritatea sovietică. Elemente monarhiste, unite în jurul Mitropolitului Iosif (Petrovici) de Leningrad, sau IOSIFIŢII, au înfiinţat în 1928 un centru de conducere al ABO şi au unit toate grupările şi elementele care se manifestaseră împotriva ordinii sovietice. În ţară, ABO avea susţinători printre chiaburi şi împreună cu alte elemente anti-sovietice s-a manifestat împotriva colectivizării şi a organizat acte teroriste împotriva Partidului şi activităţilor sovietice, revolte etc. Avea sub îndrumare în sate o mulţime de monahi şi monahii, care umblau prin ţară răspândind idei anti-sovietice. ABO a fost o organizaţie monarhist-rebelă considerabil ramificată. În alcătuirea ei erau 613 preoţi şi monahi, 416 chiaburi, 70 foşti funcţionari şi ofiţeri ţarişti. Cei mai fanatici membri, femeile nebune, trecând drept proorociţe, sfinte, tămăduitoare, membre ale familiei imperiale, răspândeau idei monarhiste, conduceau propaganda împotriva conducerii Bisericii Ortodoxe, îndemnau poporul să nu se supună legilor sovietice.

Caracteristici de bază ale sectei: (1) respingerea Bisericii Ortodoxe condusă de patriarh ca fiind ‘vândută lui antihrist’, lumii; (2) recunoaşterea ca fiind canonici doar a acelor clerici care fuseseră hirotoniţi de urmaşii lui Tihon; (3) acceptarea riturilor ortodoxe; (4) propaganda aproprierii ‘sfârşitului lumii’; (5) cultul membrilor familiei imperiale Romanov: portretele lor sunt păstrate ca obiecte sfinte, şi credincioşii în secret se prosternează în faţa lor; (6) asumarea numelor ţarilor şi rudelor lor de către liderii sectei; (7) păstrarea şi răspândirea literaturii monarhiste contra-revoluţionare; (8) înfiinţarea bisericilor din catacombe şi a mânăstirilor în case. Instituţia preoţiei este păstrată, dar în multe locuri anumite rituri sunt săvârşite de credincioşi de rând. În marile sărbători religioase, membrii acestei secte se adună la aşa-numitele surse (lacuri, izvoare şi altele asemenea), unde propaganda este condusă de diferite soiuri de înainte-văzători, prezicători, oameni nebuni, sfinţi nebuni, care se bucură de o cinste aparte în rândul sectei. Străduindu-se să-i îngrădească pe membrii sectei de influenţa realităţii sovietice, liderii sectei, pentru a-i înspăimânta pe credincioşi, se folosesc de mitul lui antihrist, care domneşte în lume după cum se crede din 1917. Ca să nu cadă în mrejele lui, creştinii trebuie să ducă o formă de viaţă pustnicească, să-şi petreacă tot timpul liber în rugăciune, să nu ia parte la viaţa publică”.

 

Presa sovietică din anii recenţi a dat dovezi ample ale existenţei acestei Adevărate Biserici Ortodoxe. Existenţa ei este ilegală, şi membrii ei sunt trataţi ca nişte criminali de către regim. În mod inevitabil, principiul ei de ocârmuire trebuie să fie învăţătura dată de mitropolitul Iosif urmaşilor săi în 1927: „Ocârmuiţi-vă în mod independent”; şi membrii ei sunt în primul rând, aşa cum prevăzuse, „nu numai episcopii şi arhipreoţii, ci muritorii cei mai simpli”.

Existenţa acestei Biserici din catacombe astăzi este cu adevărat un semn pentru Ortodoxia lumii: epoca măreţiei Ortodoxiei a trecut; ultima epocă a catacombelor este în mijlocul nostru. În Rusia acest adevăr este mai mult decât evident; printre numeroasele ei dovezi, probabil cea mai izbitoare este istoria Bisericii Hristos Mântuitorul din Moscova. Odinioară o biserică magnifică, un monument al păstrării pământului rus de către Dumnezeu în 1812 şi un simbol vizibil al credinţei întregului popor, ea a fost distrusă în întregime de sovietici, şi până astăzi nu s-a construit nimic pe locul ei, şi rămâne un spaţiu gol mare în centrul capitalei ateismului mondial[1]. O mărturie surprinzătoare a însemnătăţii sale pentru poporul rus chiar astăzi poate fi găsită într-o nuvelă scurtă, Izbăvirea (Iskuplenie), de scriitorul sovietic Iuli Daniel; deşi el însuşi necredincios, observaţiile sale ating ceva foarte profund din viaţa sovietică.

„L-am întâlnit pe Mişka Lurie la staţia de metrou Sala Sovieticilor în apropiere de gardul de scândură ce înconjoară excavaţia. Interesant: vor construi ceva aici, sau va rămâne aşa acest gol ca un monument al demolării Bisericii Hristos Mântuitorul ? Câţi ani au stat aceste scânduri aici, cu afişe lipite pe ele. ‘Mişka, când au demolat biserica ?’ ‘Ce biserică ? ... O, au demolat-o în ’34 ...’ Acum 29 ani au demolat biserica. În ciuda proverbului, locul sfânt este gol. Desigur, nu discut, nu sunt de nici un folos bisericile, câtuşi de puţin; ele sunt monumente arhitecturale, nu mai mult; dar este totuna ... L-au demolat pe Dumnezeu, şi unda de şoc de la explozie l-a rănit pe om, i-a produs o contuzie. Surzenie, muţenie ... Puroiul curge de sub pansament, de sub articolele despre umanism”. (Autorul este acum în închisoare.)

Chiar aşa, cel care caută biserica în Uniunea Sovietică găseşte astăzi o gaură în pământ, o rană adâncă a poporului ortodox rus care nu este ascunsă defel de faţada falsă a Patriarhiei Moscovei. Dar în lumea liberă situaţia este diferită ? Aici apostazia de bunăvoie, renovaţionismul şi erezia au avut aproape aceleaşi rezultate precum constrângerea regimului ateu în URSS. În spatele faţadei strălucitoare a aproape tuturor Bisericilor ortodoxe libere, cu victoriile lor „ecumeniste”, este o gaură mare în pământ, tot abisul diferenţei care există între apostaţii „oficiali” şi „simplii muritori”: rămăşiţa mântuitoare a credincioşilor ortodocşi ai multor naţiuni. Chiar acum, aceşti credincioşi sunt conduşi în catacombele voluntare ale îngrădirii de ereziarhii ecumenişti, adunându-se în jurul puţinilor episcopi ortodocşi adevăraţi care au rămas. Astfel, Capul dumnezeiesc al Bisericii îi pregăteşte pentru încercările mai mari care par să le stea înainte. Proorocia sfântului şi înainte-văzătorului stareţ Ignatie din Harbin, făcută în urmă cu 30 ani, nu mai pare îndepărtată: „Ceea ce a început în Rusia, se va termina în America”.

Dar dacă astfel de vremuri teribile vin cu adevărat peste noi, până şi America ortodoxă – atât de slabă, atât de lipsită de experienţă, atât de naivă – are tot ceea ce este necesar pentru a face faţă acestor vremuri în exemplul mitropolitului Iosif şi al adevăraţilor creştini ortodocşi din primul pământ pentru a trăi jugul înfricoşător al ateismului satanic.

Sfinte Sfinţite Noule Mucenice Iosif şi toţi Noii Mucenici ai jugului comunist, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi !

 

 

[1] Catedrala a fost reconstruită între anii 1995-2000.