----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Alfabetul duhovnicesc (XII)
 
alcătuit de
Sfântul Dimitrie al Rostovului
din învăţături şi rugăciuni temeluitoare de suflet

 

Episodul anterior

Capitolul 12

Despre aceea că nu se cuvine să ne alipim inima noastră de lucrurile de acum şi să nu căutăm pace şi mângâiere întru desfătările pământeşti, ci să le căutăm pe acestea întru Unul Dumnezeu

  1. Omule ! Slobozeşte-te de împătimirea pământească, pentru ca nu cumva, robindu-te desfătărilor fără de rost, să te legi cu laţurile tânguirii veşnice. Nu-ţi alipi sufletul de lucrurile ce-ţi stau înainte, ca să nu te înşeli cu ele, ca în dorinţele din vis. Nu căuta liniştea în desfătările pământeşti şi mângâierea în patimile trupeşti, ci caută acestea întru Domnul, care toate le-a făcut. Având cele pământeşti, fii ca şi cum nu le-ai avea; primind – ca şi cum nu ai primi; mâncând – ca şi cum nu ai mânca; bând – ca şi cum nu ai bea; fii slobod de toate cele pământeşti, ca să te poţi alipi cu toată inima ta de Unul Dumnezeu. Toate cele pământeşti există pentru puţină vreme, însă harul Domnului este veşnic. Desfătarea pământească nu îţi dă linişte, iar patima trupească nu aduce mângâiere statornică sufletului, ci pricinuieşte tulburare necontenită şi nemulţumire neîncetată. Chiar dacă ai trăi şi mii de mii de ani în desfătări trupeşti, niciodată nu vei afla întru acestea pace şi linişte.
  2. Cum ar putea făptura şi patima trupească să dea sufletului linişte desăvârşită şi statornică mângâiere, dacă nu Însuşi Ziditorul făpturii va linişti sufletul, va mângâia cu mângâierea Sa, va dărui desfătarea veşnică şi pururi fiitoare ?! Precum nuiaua nu creşte şi nu înfloreşte fără de rădăcină, tot astfel, nici sufletul nu poate avea mângâiere desăvârşită, decât doar în harul Domnului şi întru Preasfântul şi Mângâietorul Său Duh – acolo unde este rădăcina fiinţei lui.
  3. Adeseori, sufletul, în vreme de necaz şi întristare, dorind să se mângâie, se întoarce către desfătarea pământească şi se alipeşte de ea, căutând întru aceasta pace şi mângâiere. Dar puţin desfătându-se necuvântător întru aceasta, dobândeşte apoi mare îndurerare şi necaz. Căci făptura nu poate da sufletului mângâierea adevărată, afară de mângâiere mincinoasă, înşelătoare, de puţină vreme, amestecată cu necaz şi mâhnire. Când omul, chiar de va fi trăit mulţi ani în desfătări trupeşti, ajungând la sfârşitul vieţii, socoteşte că nici nu a avut parte de toate acestea – i se pare că toate au fost visare.
  4. Veacul acesta nu are întru sine nici un fel de pace şi linişte. Răutatea şi patimile omeneşti niciodată nu pot da pace şi linişte sufletului, însă aduc neîncetată tulburare şi zbucium. Un rău a plecat, altul a venit; unul a dispărut, altul s-a ivit, asemenea talazurilor şi asemenea vânturilor. Pururi şi neîncetat, sufletul se luptă nu doar cu suferinţele dinafară, ci şi mai mult cu patimile cele lăuntrice – trăieşte necazuri, luptă neîncetată, atât dinafară, cât şi lăuntric. Desfătarea trupească, frumuseţea trecătoare şi toată desfătarea vremelnică, celor fără de băgare de seamă li se pare a fi ceva măreţ, însă de va cerceta cineva cu de-amănuntul, va afla multă amărăciune şi tulburare a sufletului. De aceea, Domnul, care pe toate bine le vede, nu zadarnic porunceşte să urâm aceste desfătări amăgitoare, pentru ca noi fără de împiedicare să ne avântăm către alte desfătări – veşnice, paşnice, către mângâiere necurmată şi pace.
  5. Iubirea şi patima trupească niciodată nu obosesc şi nu se potolesc. De ar aduna frumuseţile din toate ţările şi patimile din toată lumea, va fi oare liniştit sufletul ? Niciodată, căci unele au o frumuseţe, altele alta; aceasta are o astfel de strălucire, iar cealaltă alta. Dacă vei dori să desfrânezi în inima ta cu toate acestea, cum vei avea linişte şi pace în sufletul tău ? Nicicum. Căci astăzi îţi vei dori una, mâine alta; astăzi vei îndrăgi, iar mâine vei urî; astăzi vei fi luptat de una, mâine de alta. Astfel, sufletul neîncetat se luptă şi niciodată nu se linişteşte. Cel care însă a îndrăgit cu adevărat pe Dumnezeu şi s-a alipit de Domnul cu toată inima, se sălăşluieşte în pace şi linişte.
  6. Cine din veac a aflat pace în lumea patimilor trupeşti ? Cine din veac a primit mângâiere desăvârşită ? Nimeni. Nu şi-au risipit oare toţi viaţa în amărăciune şi întristare ? Oare nu toţi şi-au sfârşit vieţile în zbucium şi tulburare ? În sfârşit, toţi au fost fără de veste răpuşi de secera morţii ! Nu este întru patimile trupeşti pace şi mângâiere adevărată, ci războire neîncetată şi luptă pentru suflet. Apoi iar, cu cât mai mult îndrăgeşti ceva, cu atât te vei întrista mai mult; cu cât mai mult îţi vei alipi inima de desfătarea trupească, cu atât mai multă îndurerare şi necaz vei primi după.
  7. Dumnezeu, dorind să ne înalţe, ca pe nişte copii mici, de la cele de jos la cele înalte, până la o vreme a lăsat în faţa ochilor noştri această rânduială trupească precum ca nişte lapte, ca de la aceasta să ne înălţăm către desăvârşita şi înalta pricepere şi cunoştinţă. Însă cel nepăsător şi leneş, care nu se grijeşte a se înălţa către cele mai bune şi îndulcitoare – dumnezeiasca dorire şi cunoştinţă –, se opreşte, ca un copil fără de minte, la această îndulcire trupească a laptelui.
  8. Orice desfătare trupească este povară sufletească, iar desfătarea duhovnicească, cea dumnezeiască întru Domnul, este pacea sufletului, mulţumirea conştiinţei, slobozenia duhului, bucurie, neîntristare şi dragoste făţarnică înspre toţi. Desfătarea vremelnică însă nu este altceva decât povară şi tulburare. Ce pace să fie în îmbuibare şi în beţie ? Ce pace în patima trupească şi în iubirea desfrânată ? Adânceşte-ţi întru aceasta cugetarea, leagă-te cu patima trupească, şi ce îţi vei agonisi ? Ce vei dobândi mântuitor ? Nimic, afară de întuneric, de beznă, împreunare fără de rost, nedumerire, necaz şi întristare – adică neîncredinţarea mântuirii.
  9. Vai cât de răzvrătită şi cu multe griji este viaţa acestei lumi deşarte ! Nu este întru ea nici o mângâiere şi nici o linişte: doar povară şi mare chin al sufletului, căci fiecare zi aduce cu sine tulburare şi zbucium şi necazuri neaşteptate. Chiar de la naştere şi până la moarte omul nu are pace, ci tulburare şi zbucium. Căci se naşte omul în lume cu durere şi plâns, creşte şi trăieşte în necazuri şi amărăciuni, iar sfârşitul lui este mult tânguitor şi jalnic. După moarte însă, trupul lui merge spre mâncare viermilor, iar sufletul la Judecată şi apoi la neştiuta urmare a Judecăţii. De aceea, nu alipi inima ta de acest veac, nu desfrâna în desfătări trupeşti, ca să nu te arăţi gol şi deşert de orice bine. Caută-L mereu pe Domnul, ca să te învredniceşti de darurile veşnice: bogaţii întru desfătări trupeşti au sărăcit şi au flămânzit; iar cei ce caută pre Domnul, nu se vor lipsi de tot binele (Psalmi 33, 10).
  10. Aşadar, zi şi noapte caută-L pe Domnul, zi şi noapte caută-L pe Binefăcătorul, până când Îl vei găsi şi Îl vei dobândi. Caută-L în toate colţurile pământului, caută-L în toată lumea, caută-L în slavă şi în bogăţie, în frumuseţe trupească, în desfătările trupeşti, caută-L în toată făptura – însă nu Îl vei găsi niciunde. Căci El te ţine pe de-a întregul, iar tu nu Îl ştii; Împărăţia Cerurilor este întru tine (Luca 17, 21), iar tu o cauţi în altă parte; desfătarea cea veşnică este întru tine, iar tu nu o cunoşti. Dar caută-L pe Domnul întru tine zi şi noapte ca să-L dobândeşti şi, odată dobândit, să primeşti pace veşnică şi cu bucurie să strigi: ,,Veniţi şi vedeţi, că am dobândit cele dorite şi m-am unit cu Cel pururi fiitor, a căruia este slava, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Tatăl cel fără de început şi cu Preasfântul şi de viaţă făcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.