----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Meşteşugul rugăciunii (XVI)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episodul anterior

 

XIII. Roadele adevăratei rugăciuni [continuare]

6. Cea de-a şasea roadă a adevăratei rugăciuni este neîncetata îmbogăţire în virtuţi – aceste podoabe strălucitoare ale sufletului –, precum şi primirea de mângâieri cereşti de nedescris şi bucurii curate întru Sfântul Duh. Sfântul Efrem Sirul scrie: ,,Culmea faptelor bune este neîncetata petrecere în rugăciune, prin care, întorcându-ne către Dumnezeu, putem în fiecare zi să dobândim şi celelalte virtuţi ... Prin rugăciune se săvârşeşte întru cei vrednici, prin părtăşia cu Dumnezeu, o oarecare părtăşie tainică cu lucrurile cele duhovniceşti ... Acela care se nevoieşte să rămână necontenit în rugăciune, în fiecare zi se ridică până la iubirea duhovnicească cea mai înaltă şi până la cea mai aprinsă legătură către Dumnezeu, după cum este spus: Dat-ai veselie în inima mea (Psalmi 4, 7). Domnul spune: Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este (Luca 17, 21). Iar această petrecere a Împărăţiei înlăuntrul nostru ce altceva înseamnă în afară de veselia duhovnicească ce rodeşte în sufletele vrednice ! Iar dacă în Împărăţia Cerurilor, întru veşnica lumină, sfinţii vor cerca dulceaţă, bucurie şi duhovnicească veselie, atunci sufletele credincioase încă de pe aici se învrednicesc să primească zălogul şi începătura tuturor acelora prin părtăşie lucrătoare cu Sfântul Duh”.

Vorbind despre bucuria în Sfântul Duh ca roadă a adevăratei rugăciuni, noi nu spunem că această roadă se arată îndată şi în acelaşi fel către toţi. Sfântul Efrem, pe bună dreptate, subliniază că aceasta se întâlneşte la cei drepţi, la cei râvnitori să placă lui Dumnezeu, la oamenii sfinţi şi credincioşi.

Dacă Sfântul Apostol Pavel aminteşte printre roadele duhului bucuria (potrivit Galateni 5, 22), el nu doreşte să spună prin aceasta că fiecare îndată poate să o şi primească. După Sfinţii Părinţi, această bucurie este caracteristică nu rugăciunii începătorilor, ci acelora care prin multe nevoinţe, prin permanenta rămânere în rugăciune, prin osârdnica luptă cu patimile, păcatele şi demonii ajung mai apoi până la bucuria făgăduită. Dacă omul nădăjduieşte să primească grabnic această bucurie, el poate să fie înşelat de demoni şi să socotească bucuria cea înşelătoare, aprinsă de demoni, ca o izbândă a harului. Pentru aceasta, Sfântul Ioan Scărarul ne previne: ,,Aruncă cu mâna smereniei bucuria venită, ca nevrednic de ea, să nu te înşeli cumva şi să primeşti în locul păstorului pe lup”.

Iar Sfântul Macarie de la Optina lămureşte: ,,Adevărata şi cereasca bucurie, după cum se vede chiar din enumerarea roadelor duhovniceşti pe care o face apostolul, ţine de înalta trăire duhovnicească. Precum darurile Sfântului Duh încep de la cele mai de jos, adică de la frica de Dumnezeu, şi merg spre înalt, tot aşa roadele duhovniceşti încep nu cu cele înalte, ci cu cele de jos, adică cu înfrânarea întru toate, cu blândeţea, după care urmează credinţa vie şi îndurarea către aproapele, apoi vine bunătatea ..., mai departe, îndelunga răbdare în necazuri şi în ispite, precum întru cele lăuntrice, tot aşa întru cele din afară, şi pacea gândurilor şi a oricărei patimi. Dacă unii unesc rugăciunea lor cu aceste virtuţi, numite de apostoli roade, şi pe această cale ajung la bucuria duhovnicească, ei pot să ajungă, pe bună dreptate, să se îndulcească de ea, pentru că s-au umplut de smerenie şi de dragoste, care, după cuvintele apostolului, nu cade niciodată (potrivit I Corinteni 13, 8)”.

La această strălucitoare bucurie de Rai conduce lunga cale presărată cu multe necazuri şi ispite. Dacă le rabzi, vei ajunge la bucurie. Dacă nu le birui şi nu te întăreşti în virtuţi, care închipuie temeliile neclătinate ale acestei bucurii, nu vei putea să o ai. Atunci să ştii că bucuria pe care o încerci nu este de la Sfântul Duh, ci este înşelăciune. Leapădă-te dară de ea, ca să primeşti adevărata bucurie ce va veni la vreme. La ea vei ajunge prin neostenita şi neîncetata rugăciune, printr-o luptă necruţătoare împotriva demonilor şi printr-o puternică împotrivire faţă de ispite.

Ajungerea la adevărata bucurie nu este cu putinţă fără adevărata rugăciune. Pentru aceia care au gustat din dulceaţa convorbirii fieşti cu Dumnezeu, rugăciunea nu este o nevoinţă chinuitoare, ci cea mai plăcută apropiere de Dumnezeu, legată cu dulcea mângâiere a inimii plină cu virtuţi. Mulţi dintre Sfinţii Părinţi, zile şi nopţi de-a rândul au stat la rugăciune şi în extazul cel plin de dulceaţă, şi nu au băgat în seamă nici scurgerea vremii, nici lungimea convorbirii cu Dumnezeu. Pentru ei, rugăciunea a fost nu o nevoinţă, ci îndulcire. Doar astfel se poate explica nesăturarea de rugăciune la marii nevoitori. Se istoriseşte despre Sfântul Arsenie cel Mare că într-o sâmbătă seara a stat cu spatele către soare-apune şi s-a rugat cu mâinile ridicate la cer până ce soarele a început să-i dogorească faţa, după care el a încetat rugăciunea.

De o asemenea îndulcire la rugăciune se învrednicesc doar aceia care neîncetat se ostenesc întru nevoinţa rugăciunii şi printr-o permanentă nevoinţă se curăţesc pe sine pentru Dumnezeu, ca să vorbească curat cu Cel Preacurat. Ei au fost întraripaţi de nădejdea că vor ajunge în ziua în care, ca fii ai lui Dumnezeu, vor deveni asemenea Lui şi Îl vor vedea pre el precum este. Şi tot cel ce are nădejdea aceasta întru dânsul, se curăţeşte pre sine, precum şi el este curat (I Ioan 3, 2-3).

Un asemenea om se înfrumuseţează din ce în ce mai mult cu virtuţi, nu mai caută bucurii pământeşti păcătoase şi stă departe de ceea ce ar putea să-i îngreuneze rugăciunea, însetează după aceasta şi află în ea cea mai dorită mângâiere. Despre asemenea creştini, care au izbândit întru nevoinţa rugăciunii creştine, Sfântul Nil Sinaitul spune: ,,Când stai la rugăciune şi te simţi înălţat deasupra oricărei alte bucurii, atunci să ştii că ai dobândit cu adevărat rugăciunea”.

 

7. Cea de-a şaptea şi cea de pe urmă roadă a adevăratei rugăciuni este aceea că rugăciunea îl face pe om locuitor al cerului încă din această lume.

Ea îi deschide prin credinţă uşile Împărăţiei cerurilor, îl duce înaintea lui Dumnezeu şi îi dă posibilitatea să se sature de vorbirea cu El şi să slavoslovească asemenea îngerilor.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Acel om care s-a deprins să vorbească cu Dumnezeu, care se învredniceşte să vorbească cu El, devine înger. Sufletul lui se desparte de legăturile trupeşti, mintea lui se înalţă şi se strămută în cer; el dispreţuieşte toate cele ale vieţii, se aşază înaintea prestolului împărătesc, cu toate că el este sărman ori slugă, ori cel mai obişnuit dintre oameni, ori neînvăţat. Dumnezeu doreşte însă nu frumuseţea vorbirii şi nu cuvinte alese, ci frumuseţea sufletului”.

 

Frescă înfăţişându-l pe Sfântul Ioan de Rila
Mânăstirea Rila, Bulgaria

 

Această frumuseţe îl aseamănă pe credincios cu cei cereşti, îl face apropiat şi prieten al lui Dumnezeu; iar această stare este asemănătoare cu cea a îngerilor. La această înălţime a ajuns Sfântul Ioan de Rila, despre care cântăm: ,,Viaţă asemenea îngerilor ai dus, preacuvioase”. Rugăciunea unui asemenea suflet frumos este cea mai înaltă manifestare omenească.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne asigură că prin rugăciune ,,noi încetăm să mai fim muritori, trecători, vremelnici, chiar dacă suntem după fire astfel. Mulţumită părtăşiei cu Dumnezeu, devenim părtaşi la viaţa cea nemuritoare. Cel ce ajunge la părtăşia cu Dumnezeu se ridică deasupra morţii şi deasupra oricărei stricăciuni. Precum cel ce se îndulceşte de razele soarelui nu mai este atins de întuneric, tot aşa, fără doar şi poate, cel care se îndulceşte de părtăşia dumnezeiască nu poate să mai fie după aceasta muritor, pentru că măreţia cinstei ne strămută întru viaţa cea fără de moarte”.

Cunoscând toate acestea, cât de osârdnici trebuie să fim întru împlinirea pravilei rugăciunii de fiecare zi, de dimineaţa şi seara, şi câtă străduinţă trebuie să depunem ca să susţinem neîncetata legătură de rugăciune cu cerul ! Să ne rugăm cu duhul, să ne rugăm şi cu mintea ! (potrivit I Corinteni 14, 15). Iar Dumnezeu, care este dragoste (potrivit I Ioan 4, 16), văzând sforţările râvnei noastre, ne va întări în nevoinţa rugăciunii. Să nu fim surzi pentru Hristos, care ne cheamă: Veniţi către mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi, şi eu vă voiu odihni pre voi (Matei 11, 28). Să căutăm faţa lui Dumnezeu (potrivit Psalmi 26, 8), chiar dacă suntem nevrednici. Cu fiecare om care ajunge la mântuire, se completează unul din locurile rămase goale în urma căderii îngerilor întunecaţi. Dumnezeu Se bucură mai cu seamă atunci când cei păcătoşi se întorc la El, la fel cum păstorul se bucură mai ales atunci când oaia cea pierdută se întoarce în staul. Mântuitorul Însuşi afirmă aceasta atunci când spune că mare bucurie se face îngerilor pentru un păcătos care se pocăieşte (potrivit Luca 15, 10).