----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Monahismul – scutul de apărare al Ortodoxiei (VII)

- Istorisiri din diferite epoci ale creştinismului -

 

Episoadele anterioare

 

Erezia lui Nestorie şi ripostele imediate

După cel de-al II-lea Sinod Ecumenic s-a impus Ortodoxia, şi creştinismul se întindea ,,până la marginile pământului”. Cu toate acestea, o nouă vijelie năprasnică avea să tulbure liniştea Bisericii şi să dezbine poporul credincios. În anul 428, în scaunul episcopal al Constantinopolului, a urcat Nestorie, predicator cu darul elocinţei şi ascet cu vieţuire aspră. Însă acest bărbat vanitos avea credinţe cu totul stricate şi hulitoare, care răsturnau literalmente taina cea ascunsă din veci (Coloseni 1, 26) şi mântuirea neamului omenesc.

Mai precis, Nestorie credea că Iisus, Cel născut din pururea Fecioara Maria, nu a fost Dumnezeu, ci ,,un simplu om”[1], cu care a venit în ,,atingere” firea dumnezeiască. Adică, Dumnezeu Cuvântul a trecut prin Fecioara Maria şi îl are pe omul Hristos drept templu, sau organ, sau sălaş, sau vehicul, sau veşmânt.

Prin urmare, Nestorie respingea întruparea dumnezeiască reală a  Cuvântului şi despărţea cele două firi în Hristos (dumnezeiască şi omenească). În calitate de făptură zidită, Maria nu-L putea naşte pe Dumnezeul nezidit, pe Dumnezeul-Om Iisus, ci numai templul Lui – pe omul Iisus – ca ,,organ, mai curând, şi instrument al dumnezeirii, şi om purtător de Dumnezeu”[2]. În consecinţă, potrivit acestei învăţături, Fecioara nu trebuie numită Născătoare de Dumnezeu, ci Născătoare de Hristos, Născătoare de om şi vas al dumnezeirii.

 

Nestorie, patriarh al Constantinopolului între anii 428-431, iniţiatorul nestorianismului

 

Nestorie credea de asemenea că Dumnezeu Cuvântul nu a pătimit şi a înviat în trup, ci doar ,,a omului a fost patima şi a omului învierea”, iar jertfa pe cruce a suferit-o şi ,,pentru sine”. Mai mult, în taina sfintei euharistii, ,,ceea ce este pus înainte este trup de om”[3]. Astfel este compromisă semnificaţia răscumpărării neamului omenesc, de vreme ce aceasta nu a fost săvârşită de un Dumnezeu-Om, ci de un om ,,purtător de Dumnezeu”, care este lipsit de putinţa de a transmite oamenilor har dumnezeiesc, putere şi viaţă, şi prin urmare este incapabil de a mântui.

Aceste blasfemii cumplite nu au întârziat să capete caracter public. Preotul Anastasie, pe care Nestorie îl adusese cu el din Antiohia, a fost cel dintâi care a condamnat în adunarea bisericească, de faţă cu patriarhul, numele de Theotokos (Născătoare de Dumnezeu), spunând: ,,Cine zice că Maria este Născătoare de Dumnezeu să fie anatema !”[4] Nestorie nu numai că nu l-a mustrat pe Anastasie, ci l-a şi apărat în cuvântările lui.

Aşa cum era şi firesc, această învăţătură neobişnuită au provocat tulburare în Constantinopol. Poporul credincios, care luptase atât de mult împotriva rătăcirii ariene, vedea o nouă primejdie a coborârii Persoanei lui Iisus la treapta de făptură, pe altă cale. Nestorie cugeta cele ale lui Arie[5], iar credincioşii ,,nu au voit să aibă părtăşie cu el, de vreme ce are astfel de cugete. Astfel, şi acum, poporul din Constantinopol nu merge la bisericile lui, afară de câţiva nemintoşi şi adulatori de-ai săi. Mai toate mânăstirile şi arhimandriţii[6] nu au comuniune cu el, temându-se ca nu cumva să se vatăme din pricina credinţei lui”[7].

Cu toate acestea, Nestorie îşi promova cu înfocare ideile eretice. Vrând să-şi impună autoritatea asupra adversarilor săi, în anul 429 a convocat un sinod la Constantinopol şi i-a anatematisit pe cei ce împărtăşeau concepţii potrivnice. Între principalii oponenţi ai lui Nestorie s-au distins atunci papii Chiril al Alexandriei şi Celestin al Romei. Sfinţitul Chiril învăţa, potrivit credinţei ortodoxe, că Dumnezeu Cuvântul Şi-a asumat o fire omenească desăvârşită şi S-a unit cu aceasta în chip real, dar fără mutare şi fără schimbare; prin urmare, Iisus Hristos a fost Dumnezeu-Om. Curând, între Sfântul Chiril şi Nestorie s-a încins o corespondenţă aprinsă. Celor trei epistole ample şi remarcabile ale sfântului, Nestorie le-a răspuns scurt şi într-o manieră arogantă.

În cea de-a treia epistolă a sa, alesul păstor al Alexandriei scria: ,,Mântuitorul nostru Iisus Hristos învaţă lămurit că cela ce iubeşte pre tată sau pre mamă mai mult decât pre mine, nu este mie vrednic. Şi cela ce iubeşte pre fiu sau pre fiică mai mult decât pre mine, nu este mie vrednic (Matei 10, 37). Ce, dar, vom suferi noi, cei îndatoraţi de evlavia ta[8] să te iubim mai mult decât pe Dânsul ? Cine va putea, în ziua judecăţii, să ne mântuiască, sau ce răspuns vom da, când am păstrat o atât de îndelungă tăcere faţă de necuvioasele tale cuvinte împotriva Lui ?

Dacă te-ai fi vătămat doar pe tine însuţi nutrind şi învăţând astfel de cugete, şi grija noastră ar fi fost cu mult mai mică. Tu însă ai smintit toată Biserica şi ai adăpat norodul cu drojdia unei erezii străine şi neobişnuite. Cărţile cu tâlcuirile tale s-au răspândit nu numai în poporul din Constantinopol, ci în lumea întreagă.

 

Papa Celestin al Romei († 432)

 

Deci ce cuvânt ne va mai îndreptăţi de acum tăcerea, ori poate nu este de trebuinţă să ne amintim de Hristos, când zice: Să nu socotiţi că am venit să pun pace pre pământ; nu am venit să pun pace, ci sabie. Că am venit să despărţesc pre om de tatăl său şi pre fiică de mama sa (Matei 10, 34-35) ? Ca acolo unde se aduce vătămare credinţei în Dumnezeu cinstirea faţă de părinţi să înceteze, ca una fără de temei şi de statornicie, iar legea dragostei de fii şi fraţi să rămână nelucrătoare. Moartea să le fie atunci celor binecredincioşi mai de cinste decât viaţa, ca să dobândească mai bună înviere (Evrei 11, 35)”[9].

La rândul său, Sfântul Celestin convoacă un sinod la Roma în anul 430, condamnând învăţătura lui Nestorie şi ameninţându-l că, dacă nu se va pocăi, ,,în 10 zile va fi izgonit din Biserica Sobornicească”[10].

 

Arhimandritul Vasilie şi alţi monahi împreună cu dânsul

În acele vremuri de cumpănă, când Ortodoxia se afla în primejdie, monahii au luptat cu multă lepădare de sine. Situaţia neîmpăcării turmei ortodoxe luptătoare a credincioşilor din Constantinopol cu erezia este evocată dramatic într-o epistolă trimisă de arhimandritul Vasilie diaconul, monahul Tarasie citeţul împreună cu alţi monahi, împăraţilor Teodosie şi Valentinian[11]:

 

,,Dumnezeiasca iubire de oameni, care a împărţit şi nu conteneşte să împartă daruri fără de număr neamului omenesc, se întinde peste toate şi se află mai presus decât toate bunătăţile. Între aceste daruri dumnezeieşti se numără şi adevărata cunoştinţă şi ura împotriva cunoştinţei mincinoase (potrivit I Timotei 6, 20). Acestea ne-au fost date ca să cunoaştem credinţa pe care au predanisit-o din vechime şi dintru început în Biserica Sobornicească apostolii, mucenicii, mărturisitorii, ierarhii şi sfinţii, sub pavăza preaevlavioşilor împăraţi [...]

Credem, mărturisim şi propovăduim că Dumnezeu Cuvântul cel mai înainte de veci, Cel ce este Fiul lui Dumnezeu Unul-Născut, S-a născut din Sfânta Fecioară Maria din marea Sa iubire pentru noi şi pentru mântuirea neamului omenesc. Acesta S-a făcut Om desăvârşit, asemenea nouă în toate, afară de păcat, rămânând în acelaşi timp şi ceea ce era – adică Dumnezeu – precum Însuşi ştie.

Din pricina propovăduirii prea cu scumpătate a acestei dogme sănătoase în sânul Preasfintei Biserici şi a dreptei caterisiri a ereticului Pavel de Samosata, s-au petrecut schisme în popor, neorânduieli între preoţi, tulburare între păstori. Dar şi acum unii preacucernici preoţi l-au mustrat de multe ori în faţă pe Nestorie la Sinod, pentru nesupunerea lui faţă de dreapta credinţă. (Acesta a ocupat scaunul episcopiei Constantinopolului – dacă se cuvine măcar să se numească episcop.) Fiindcă nu mărturiseşte că Sfânta Fecioară Maria este Născătoare de Dumnezeu şi că Hristos este după fire Dumnezeu adevărat.

Toţi aceşti clerici au încetat, până astăzi, comuniunea cu Nestorie şi tot de aceea şi alţii se feresc, în ascuns, de împărtăşirea cu el. Alţi preoţi preaevlavioşi au fost opriţi să predice, pentru că în Biserica Sfintei Irina cea de lângă mare au osândit dogma eretică, ce s-a arătat acum din nou în chip nelegiuit.

Poporul dreptcredincios cerea obişnuita învăţătură ortodoxă şi striga cu putere, zicând: ‘Împărat avem, episcop nu avem !’ Dar a rămas până astăzi nerăsplătită pătimirea norodului, din care o parte au fost prinşi de slujitori şi bătuţi în fel şi chip prin tribunale. Astfel de fapte, săvârşite chiar în cetatea împărătească, nu s-au petrecut nicicând nici la neamurile barbare !

Alţii, iarăşi, care l-au înfruntat făţiş pe Nestorie în sfânta biserică şi înaintea poporului, au pătimit mari necazuri. Un monah oarecare, dintre cei mai simpli – aprins de dumnezeiască râvnă – s-a pornit să-l împiedice pe ereticul propovăduitor al fărădelegii să intre în biserică la vremea dumnezeieştii liturghii. Atunci Nestorie l-a bătut şi l-a dat pe mâna slăviţilor eparhi. La urmă l-a trimis în surghiun, după ce aceştia din nou l-au bătut şi l-au defăimat în văzul tuturor, punând înaintea lui un crainic care să strige. Dar nu s-a petrecut numai atât. După nelegiuita cuvântare a lui Nestorie, cei din ceata lui căutau să facă şi ucidere, ba chiar în mijlocul sfintei biserici, de n-ar fi venit la timp ajutorul lui Dumnezeu.

Cât priveşte cele despre noi, multora dintre cei ce le aud le par de necrezut: în urma provocării lui Nestorie, am mers la episcopie să ne înştiinţăm dacă cele auzite despre el erau drepte sau nu. După ce a amânat de 2-3 ori pricina noastră, ne-a poruncit să spunem ce voim şi noi i-am zis că cele grăite de el nu sunt ale credinţei ortodoxe, şi anume acestea: ‘Maria nu a născut decât un om de o fiinţă cu ea’ şi ‘cel născut din trup, trup este’. Îndată ce a auzit acestea, a poruncit să ne prindă.

Ne-a luat deci mulţimea slujbaşilor judecătoreşti, şi ne-au târât cu lovituri la tribunal. Acolo, goi, în lanţuri şi ca pe nişte vrednici de osândă, ne-au legat la stâlpi, apoi ne-au întins pe paturi, lovindu-ne cu picioarele. Şi multă vreme am pătimit la tribunal necazuri de tot felul, foame, strajă şi temniţă. Acestea sunt cele pe care le-am pătimit cu nedreptate în Biserică din partea nelegiuitului Nestorie; asemenea lucruri nu păţesc, fireşte, nu clericii, arhimandriţii sau monahii, dar nici mirenii de rând condamnaţi de tribunalele lumeşti !

Dar turbarea lui nu s-a mulţumit cu atât, ci mai pe urmă ne-a predat cu vicleşug slăvitului eparh al cetăţii celei cu nume mare a Constantinopolului. Atunci ne-au ferecat în lanţuri şi ne-au aruncat în temniţă, apoi ne-au dus din nou legaţi la pretoriu. Dar fiindcă nu era nici un acuzator, ne-au întors iarăşi sub pază la tribunal. Nestorie ne-a bătut din nou, lovindu-ne peste faţă. Apoi a stat de vorbă cu noi şi – precum au arătat-o faptele de mai pe urmă – s-a exprimat împotriva credinţei noastre a tuturor, că Cel ce este după fire Fiul lui Dumnezeu S-a născut din Născătoarea de Dumnezeu Maria, zicând că există un alt fiu. Pe urmă ne-a lăsat să plecăm.

Rugăm deci credinţa voastră cea nemuritoare şi binecredincioasă întru toate să nu treacă cu vederea mai mult Biserica Ortodoxă, îngăduind ca ea să fie batjocorită duhovniceşte de eretici în timpul domniei voastre, a dreptcredincioşilor şi binecinstitorilor împăraţi. Nu vrem să cerem răzbunare pentru ofensele pe care le-am suferit; Dumnezeu ştie. Voim numai să rămână neclintită temelia credinţei în Hristos.

Să poruncească deci stăpânirea voastră să se adune aici îndată un sfânt şi ecumenic Sobor, prin care ne punem nădejdile că Dumnezeu va uni Preasfânta Biserică, va împăciui norodul, iar preoţii vor putea să propovăduiască iarăşi credinţa sănătoasă, mai înainte ca învăţătura nelegiuită a lui Nestorie să se răspândească mai mult.

Mai cerem şi vă rugăm şi aceasta: Nestorie se sileşte să ne înfricoşeze cu ameninţări, surghiunuri, prigoane, chinuri, intrigi şi tot felul de alte năpaste. Ca să-şi întărească nebunia sa şi necucernicia, săvârşeşte orice, fără frică de Dumnezeu, fără ruşine de oameni, fără a-i cinsti pe episcopi, pe preoţi şi pe ceilalţi clerici, pe sfinţii monahi şi pe mirenii evlavioşi. Nu-i pasă nici de frica osândei gătite celor nedrepţi, nici de legea care-i pedepseşte pe cei ce nu-şi săvârşesc slujirea lor faţă de Dumnezeu aşa cum se cuvine. Ci toate cele zise le făptuieşte cu multă semeţie împotriva tuturor, punându-şi încrederea în banii şi puterea unor indivizi corupţi, dar şi – ca să o spunem fără frică – în cea a majestăţii voastre.

Cerem, dar, să nu i se mai îngăduie să săvârşească nimic împotriva nimănui, dacă nu vor fi îndreptate mai întâi cele care privesc dreapta credinţă, ca să nu o piardă pe aceasta prin faptele sale nelegiuite şi să aducă în loc cu vicleşug credinţa lui. Fiindcă ştie – şi crede – că dacă va reuşi să slăbească, chiar prin înfricoşări, împotrivirea celor mulţi, astfel îi va îndepărta de la credinţa dreaptă. Mai pe urmă, după ce vor fi fiind într-un cuget cu el, le va da îndrăzneală să stârnească prigoană făţişă şi să-i urgisească pe potrivnicii lui.

La toate acestea i-a tocmit nu doar pe aşa-zişii clerici sau singheli[12] ai săi, ci şi pe unii din eparhiile din afară, cărora nici nu le este îngăduit, după canoanele Bisericii, să se afle într-o altă episcopie sau într-o altă biserică, ci sunt datori să vieţuiască în linişte în eparhiile lor sau în cetăţile unde au fost hirotoniţi.

Vă rugăm, de aceea, să duceţi la împlinire cele cerute, ca nu cumva, cu vremea, să se întindă şi mai mult fărădelegea, sub pavăza autorităţii trecătoare a lui Nestorie, şi astfel să vi se pună în seamă evlaviei voastre. Fiindcă de aceea v-a aşezat Dumnezeu slujitori ai Săi [...]

Rugăm ca marele eparh al Noii Rome să se îngrijească să fie opriţi cei ce s-au ridicat împotriva ortodocşilor şi caută să-i prigonească sub fel şi chip de pretexte, până când se vor îndrepta cele privind dreapta credinţă. Iar dacă nu ne veţi da ascultare şi nu ne veţi lua în seamă, vă încredinţăm înaintea Împăratului veacurilor, Celui nevăzut, nestricăcios, a Unuia Preaînţeleptului Dumnezeu, care S-a pogorât şi S-a arătat pentru a noastră mântuire şi iarăşi va să vină să judece viii şi morţii, înaintea căruia tot genunchiul se pleacă, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor dedesubt şi pe care toată limba îl mărturiseşte (Filippeni 2, 10-11) că suntem fără vină.

Căci, iată, noi v-am cerut să adunaţi un Sobor a toată lumea, destoinic să întărească cele frânte şi să adune cele risipite, şi pe care porţile iadului, adică gurile ereticilor, nu-l vor putea birui, cu harul lui Dumnezeu, care împreună-lucrează în cele pe care le săvârşiţi. Deci când vom izbuti această biruinţă, atunci vom înălţa într-un glas, în chip bineplăcut şi ortodox, rugăciunile noastre obişnuite către Dumnezeu, pentru obşteasca mântuire şi pentru a voastră împărăţie. Amin”[13].

 

Sfântul Chiril al Alexandriei

 

Acest act de mărturisire al monahilor din Constantinopol a bucurat nespus pe Sfântul Chiril şi Sinodul său. Într-o epistolă adresată părinţilor din mânăstirile cetăţii împărăteşti, episcopii Alexandriei scriau: ,,Am aflat cu de-amănuntul despre râvna voastră de Dumnezeu cinstitoare, pe care aţi arătat-o pentru Hristos, care este hulit chiar în sânul Bisericii Ortodoxe. V-am lăudat din toată inima şi dragostea pentru Dânsul, şi râvna pe care aţi arătat-o pentru numele Lui. Cu toate acestea, nu încetăm să ne tânguim şi să înălţăm rugăciuni fierbinţi către Mântuitorul a toată lumea, Hristos, ca să zdrobească degrabă cursa vrăjmaşului, să alunge sminteala din Biserici şi să curme defăimarea ce se aduce numelui Său [...]

Îmbărbătaţi-vă deci ca nişte slujitori ai lui Hristos şi grijiţi-vă de sufletele voastre, săvârşind cele de cuviinţă pentru numele Său, ca dreaptă şi neprihănită să se propovăduiască la toate marginile lumii credinţa întru El. Fiindcă aceasta vă va izbăvi de primejdiile ce vor să vină şi vă va face vrednici de cunună în ceasul dumnezeieştii Judecăţi a Mântuitorului nostru Hristos, care vă va primi pe voi toţi, pentru dragostea voastră faţă de Dânsul”[14].

Sfântul Chiril le scria adeseori monahilor, învăţându-i şi tâlcuindu-le dogmele ortodoxe. Îi îndemna totodată să ,,ţină dintru început cu scumpătate credinţa simplă şi neatinsă de nici o rătăcire adăugând mai apoi la dreapta credinţă şi virtutea”. Îi înştiinţa despre cele petrecute în legătură cu disputa cu Nestorie şi le cerea rugăciunile şi sprijinul împotriva acestuia[15].

 

 

[1] Sfântul Cuvios Teofan, Hronografie, anul 5923.

[2] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola 2.

[3] I. Karmiris, Monumentele simbolice şi dogmatice ale Bisericii Ortodoxe Soborniceşti, vol. I, p. 136.

[4] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola 11.

[5] Sfântul Chiril al Alexandriei, Omilia 4.

[6] Iniţial, titlul de arhimandrit era dat conducătorilor mânăstirilor, care puteau fi aleşi chiar dintre simplii monahi. Mai târziu, acest titlu va presupune apartenenţa la cinul preoţesc, dar nu şi funcţia de conducător al mânăstirii.

[7] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola 11.

[8] Formulă respectuoasă de adresare.

[9] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola 17.

[10] S. Milias, Colecţia Sfintelor Sinoade, vol. I, p. 448a.

[11] Este vorba de împăraţii Teodosie al II-lea, numit şi cel mic, suveranul Imperiului Roman de Răsărit (408-450) şi Valentinian al III-lea, împărat în Apus (424-455).

[12] Singhelul (de la grecescul συγκελλος, ,,cel ce locuieşte în aceeaşi chilie”) făcea parte din clerul monahal şi era sfetnic şi ajutor al episcopului, locuind împreună cu el. În prezent constituie doar un rang onorific, care poate fi acordat monahilor, clerici sau nu.

[13] Patrologia Græca 91, 1472A-1480A.

[14] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola 19.

[15] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola 55, 1, 23, 26.

 

Episodul urmator