----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ECUMENISMUL – CALEA CĂTRE PIERZARE (XXIV)

de Ludmilla Perepiolkina

 

Episodul anterior

 

24. BISERICA ÎN PERICOL !

,,Cum va fi Biserica în mileniul al treilea ?”, este întrebarea retorică pusă într-un articol cuprinzător dedicat Papei Ioan Paul al II-lea[1]. Bineînţeles, papiştii asociază răspunsul la această întrebare cu Vaticanul şi cu conducătorul său actual, care ,,chiar de la începutul pontificatului său nu a încetat să lupte pentru cauza ecumenismului, considerând că mai devreme sau mai târziu Bisericile creştine se vor uni, şi cu cât mai devreme, cu atât mai bine, ţinând cont de circumstanţele de astăzi. Ioan Paul al II-lea ... este fără îndoială conştient că el este unul dintre cei capabili de a face ireversibilă mişcarea care a început astăzi; şi cei din cercul său apropiat – cardinalul Ratzinger, monseniorul Lustiger, monseniorul Etchegaray ... – împărtăşesc cu toţii aceeaşi convingere”[2].

Principiul iezuit ,,scopul justifică mijloacele” este suficient de bine cunoscut, dar departe de ce cunoaşte oricine despre cât de diverse sunt aceste mijloace care au fost încercate timp de secole de către scaunul Romei pentru a-şi atinge scopul. Acest scop, însă, a fost întotdeauna acelaşi: expansiune şi putere.

,,Noi socotim catolicismul, clar şi răspicat, ca fiind cel mai mare pericol care ameninţă Rusia azi şi mâine”[3]. Aceste cuvinte ale unui teolog ortodox, spuse în anul aniversării unui mileniu de la botezul Rusiei în urmă cu aproape 10 ani, caracterizează mai bine ca orice altceva starea de lucruri dezastruoasă nu numai din Rusia, Ucraina şi Bielorusia, ci şi din alte ţări ortodoxe, ţări care au scăpat recent de comunism şi s-au trezit într-o situaţie naţională şi politică extrem de dificilă. Catolicii şi uniaţii sunt iscusiţi în cucerirea sufletelor nevinovate simple, ca urmare a desfăşurării unei activităţi foarte energice printre oameni care timp de decenii au trăit în vidul spiritual al ateismului şi materialismului marxisto-leninist, care în multe cazuri nu au primit nici măcar o catehizare elementară, şi care nici măcar nu au ştiut cum să-şi facă corect semnul crucii.

Acordul de la Balamand cu latinii anatematisiţi, ,,daţi blestemului şi condamnării veşnice” ca ,,blasfematorii Dumnezeului nostru”, care nu s-au pocăit nicicând de ereziile şi erorile lor vechi de secole, ,,este în esenţa sa o continuare a Conciliului Vatican II”[4].

Această unire artificială, diplomatică încheiată în ciuda diferenţelor dogmatice şi canonice este implementată potrivit planului papiştilor într-un moment care este cât se poate de nefavorabil pentru naţiunile ortodoxe în mod tradiţional. Ca în vremurile de demult, Curia Romană, profitând de starea de lucruri nenorocită din Rusia, îşi îndreaptă lovitura spre însăşi inima poporului – spre sfânta Ortodoxie. Papiştii prezic: ,,Este de aşteptat ca evenimentele să se precipite. Vaticanul are un număr suficient de diplomaţi talentaţi capabili să găsească căi pentru reconcilierea pe care lumea creştină o aşteaptă de nouă veacuri”[5].

Pledând pentru unire, Vaticanul pozează în făcător de pace binevoitor, care doreşte să învingă ,,stagnarea şi înapoierea vechi de secole” ale creştinilor ortodocşi. Însă, contrar unei opinii preconcepute, care este larg răspândită în occident, adevărata Biserică Ortodoxă nu a încetat niciodată să lupte pentru unitatea care a fost încălcată de eretici. Ea se roagă zi de zi ca cei care s-au despărţit de ea să se convertească la cunoaşterea adevărului, adică, să devină conştienţi de erorile şi ereziile lor şi să se pocăiască de ele, făcând astfel posibilă îndelung-aşteptata unire în adevăr. Dar ecumeniştii nu au nevoie de adevăr, ei îl înlocuiesc cu o ,,solidaritate în rugăciune”[6], fără ca nici măcar să-şi pună problema unanimităţii dogmatice.

Problema ,,Ortodoxiei oficiale” contemporane constă în faptul că întâistătătorii şi reprezentanţii ei exprimă o indiferenţă totală faţă de credinţa adevărată şi astfel, în mod inevitabil, îşi conduc turmele către o unire nu numai cu papiştii, ci cu toţi ceilalţi eretici. Potrivit episcopului Grigorie (Grabbe), toţi reprezentanţii oficiali ai Bisericilor Răsăritene, cu o excepţie, într-un anumit grad, a Bisericii Ierusalimului ,,urmând Constantinopolului, ... au apucat deja pe calea trădării Ortodoxiei şi, în orice caz, în sânul lor au luat o hotărâre în avans de a face aceasta”[7].

Nu mai este un secret că Vaticanul nu numai că are numărul convertiţilor la uniatism şi catolicism într-o continuă creştere în ţările ortodoxe în mod tradiţional, ci şi nelinişteşte prin numărul episcopilor şi clericilor Bisericilor locale care sunt fie rezidenţi secreţi, fie agenţi făţişi ai influenţei papiste. Vaticanul luptă împotriva Ortodoxiei nu numai prin ,,diplomaţii talentaţi” ai săi, ci şi prin întrebuinţarea de metode şi mijloace subversive ajungând astfel la ţelul său vechi de veacuri.

Nu putem să nu ne amintim figura sinistră a răposatului Mitropolit Nicodim (Rotov) al Leningradului[8] care în vremea sa a hirotonit jumătate din episcopii Patriarhiei Moscovei, printre ei pe patriarhul Alexie al II-lea, şi care astfel a lăsat succesori demni care continuă să promoveze cauza sa după moartea sa.

Mulţi oameni încă îşi amintesc că la mijlocul anilor ’1970, credincioşii l-au izgonit din bisericile Moscovei strigând: ,,Pleacă, tu ereticule, tu catolicule !”[9]. Zvonurile, care circulau în timpul vieţii mitropolitului Nicodim despre el ca fiind catolic în secret, au fost confirmate recent. Acest ecumenist răutăcios şi duşman al Ortodoxiei, care a săvârşit liturghia în Basilica Sfântul Petru din Roma şi a dat sfânta împărtăşanie catolicilor, şi-a găsit moartea în braţele Papei Ioan Paul I la vârsta de 49 ani (5 septembrie 1978).

Aşa cum se relata în presa catolică[10], mitropolitul Nicodim era episcop catolic în secret pe care Papa Paul al VI-lea îl numise să se îngrijească în secret de întreaga jurisdicţie catolico-uniată din fosta URSS[11]. Acest agent dublu al KGB şi al Vaticanului a făcut foarte multe pentru propagarea papismului printre ortodocşi. Strădaniile sale au dat roade care sunt vizibile chiar până astăzi, la aproape două decenii după moartea sa. El l-a promovat nu numai pe patriarhul Alexie al II-lea, ci şi pe alţi episcopi foarte influenţi ai Patriarhiei Moscovei, precum mitropolitul Chiril (Gundiaev)[12], un ecumenist feroce, fost slujitor de chilie al lui Nicodim şi actualmente preşedintele Departamentului pentru Relaţii Externe al Patriarhiei Moscovei, care nu-şi ascunde simpatiile şi tendinţele pro-catolice; arhiepiscopul Mihail (Mudiugin); arhiepiscopul Hrisostom (Martişkin), de asemenea fost slujitor de chilie şi ucenic al lui Nicodim (aşa cum se numeşte pe sine întotdeauna)[13], care răspândeşte neobosit papismul şi inter-comuniunea printre ortodocşi în Lituania; numeroşi clerici hirotoniţi şi aleşi de Nicodim, generaţii întregi de ucenici şi urmaşi ai lui continuă lucrarea începută de el, denaturând căile drepte ale Domnului. În consecinţă, se poate crede că cuvintele Papei Ioan Paul al II-lea rostite la sfârşitul anului 1992 cu privire la Curia Romană că ar avea doi cardinali printre episcopii din Rusia nu numai că sunt reale, ci mult prea modeste !

În ultima vreme, în mod special după Acordul de la Balamand, Vaticanul a practicat considerabil coruperea clericilor ortodocşi acordându-le deplasări, burse, alocaţii, şi o şansă de a studia în şcolile teologice papiste. Uneori, rezultatul educaţiei papiste întrece toate aşteptările, aşa cum se poate vedea din exemplul Patriarhului Bartolomeu al Constantinopolului, care a studiat la Universitatea Gregoriană din Roma.

 

Mitropolitul Nicodim (Rotov)

 

Papa Romei – cetăţean de onoare al Rusiei

 

... sprijinit de patriarhul a toată Rusia

 

Răul poate avea o înfăţişare foarte ,,nobilă”, dar rămâne exact acelaşi rău. Este înspăimântător să auzi că ,,Papa Ioan Paul al II-lea, capul Bisericii Romano-Catolice, a devenit primul membru de onoare al noii parohii a Patriarhiei Moscovei din oraşul Ulianovsk”. Consiliul parohial al Catedralei Învierii, în prezent în construcţie, a apelat la papa Romei pentru o donaţie pentru proiectul construcţiei lor. Papa a răspuns trimiţând 14.000 dolari acestei parohii ortodoxe[14] ... Acesta este doar unul din numeroasele exemple de ideologie ecumenistă, această religie triumfătoare a secolului nostru, care este implantată în parohiile ortodoxe.

Dar de ce vorbim de o parohie individuală când însuşi Sinodul Episcopilor Patriarhiei Moscovei (1994) a aprobat inovaţii necunoscute sfintei Biserici de la începutul existenţei sale până astăzi. Una dintre ele a fost decizia de a permite rugăciuni în comun cu heterodocşii cu binecuvântarea unui episcop conducător[15]. Neputând justifica această inovaţie anti-canonică prin canoanele Sinoadelor Ecumenice şi Locale, prin teologia patristică şi întreaga Sfântă Tradiţie, sinodul mai sus amintit al Patriarhiei Moscovei a recurs la un argument mai degrabă dubios – s-a raportat la faptul că rugăciunile ecumeniste sunt o practică cu vechime în alte Biserici locale. Luând în considerare o stare duhovnicească mai mult decât deplorabilă a unor Biserici locale (cele ale Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei, Finlandei şi altele), cineva nu poate decât să fie de acord cu următoarea comparaţie schiţată în această ordine de idei. ,,Această situaţie este asemănătoare uneia ipotetice în care ar fi emis un canon nou care îngăduie preacurvia. Desigur, deoarece nu ar putea fi găsite referinţe pentru justificarea sa, autorii canonului l-ar întemeia pur şi simplu pe o practică general acceptată de astăzi. O astfel de analogie nu este o exagerare. La urma urmei, nu este totuna rugăciunea ecumenistă cu preacurvia duhovnicească ?, care este mult mai periculoasă decât cea fizică, deoarece sufletul este superior trupului[16].

Argumentul deosebit de nelegiuit al ecumenismului, atât demagogic cât şi mincinos în întregime, a fost prezentat de Mitropolitul Filaret (Vakhromeev) de Minsk, exarhul Bielorusiei şi preşedintele Comisiei Teologice Sinodale a Patriarhiei Moscovei[17]. Exact ca în raportul său către Sinodul Patriarhiei Moscovei din 1988, când a încercat să justifice păcatul şi erezia Patriarhiei Moscovei şi practica sa larg răspândită a ,,rugăciunii ecumeniste pentru unitatea creştină”, acest episcop care a pierdut orice frică de Dumnezeu, a manipulat faptele când el a insistat că Biserica noastră are propria ,,tradiţie ecumenistă”[18] statornicită de multă vreme.

 

,,Biserici-Surori” unite în rugăciune

 

,,Comuniune frăţească” (mitropoliţii Filaret Vakhromeev şi Vladimir Kotliarov)

 

Mitropolitul Filaret nu-şi dă osteneala să se raporteze la învăţătura patristică despre unitatea Bisericii, la Sfântul Irineu de Lyon, Sfântul Chiprian al Cartaginei, marii dascăli soborniceşti şi episcopi Vasilie cel Mare şi Ioan Gură de Aur. Când îl aminteşte pe mitropolitul Filaret (Drozdov), el nu specifică că are în vedere o lucrare timpurie de-a lui, care a fost scrisă de el pe când era un tânăr arhimandrit când nu era întru totul liber de influenţa teologiei apusene, şi care nu are nimic de-a face cu scrierile sale mai târzii[19]. Când menţionează numele episcopului Teofan Zăvorâtul, Sfântul Ioan de Kronstadt şi sfântul patriarh Tihon, mitropolitul Filaret nu citează cuvintele lor originale despre apostaţii apuseni, ca de exemplu, cuvintele Sfântului Ioan de Kronstadt: ,,O Doamne, Tu eşti adevăratul Domn al creaţiei. Doar închipuieşte-ţi ce uneltesc împotriva Rusiei şi împotriva sfintei Tale Biserici acei finlandezi, polonezi şi germani care s-au despărţit de Biserica Ta ! Doar închipuieşte-ţi ce uneltesc ! Ei vor să isprăvească cu noi şi să distrugă Biserica Ta, lăcaşurile Tale de rugăciune, slujbele Tale, rânduielile Tale, hotărârile Sfinţilor Apostoli şi Sfinţilor Părinţi ai Sinoadelor Ecumenice şi Locale. Ce am apucat să trăim !”[20]

În cuvântul său, menit să justifice apostazia dogmatică a Patriarhiei Moscovei, mitropolitul Filaret nu s-a străduit să amintească lucrările importante ale arhipreotului E. Akvilonov, scrierile binecuvântatului Mitropolit Antonie (Hrapoviţki) de Kiev, care este urât de Patriarhia Moscovei şi nicicând menţionat de serghianişti; scrierile remarcabile ale sfinţitului mucenic arhiepiscop Ilarion[21] – toate aceste lucrări care resping pe deplin ideea de ecumenism aşa cum este propovăduită de Patriarhia Moscovei.

Cei care sunt familiarizaţi cu istoria Bisericii ştiu că relaţiile care au fost iniţiate la începutul anilor ’1920 între Biserica Ortodoxă Rusă şi protestanţi, îndeosebi cu Biserica Anglicană, nu au nimic în comun cu actualul ecumenism vătămător al apostaţilor ,,ortodocşi”. Episcopul Grigorie scrie: ,,Când ecumeniştii protestanţi apuseni s-au întors pentru prima oară către teologii ortodocşi, cei din urmă priveau aceşti paşi cu o atenţie binevoitoare. Ei socoteau că această mişcare protestantă este o evoluţie atrăgătoare şi interesantă care demonstra nemulţumirea protestanţilor faţă de propria ecleziologie, recunoaşterea crizei lor dogmatice, şi căutarea lor pentru adevăr”[22].

Conferinţa Mondială a Comunităţilor Creştine era plănuită să aibă loc în America. Comisia pentru organizarea acestei conferinţe şi-a început lucrarea înainte de primul război mondial. Când secretarul său Robert Gardiner a început corespondenţa sa cu teologii ortodocşi, el a primit câteva explicaţii foarte ortodoxe şi deosebit de remarcabile privind unitatea Bisericii. În cursul anilor 1915-1916, periodicul Credinţă şi Raţiune (Vera i Razum) a publicat corespondenţa lui Robert Gardiner cu ,,cel mai luminat ierarh al Bisericii Ruse, arhiepiscopul Antonie” (Hrapoviţki care a devenit ulterior mitropolit de Kiev). Sfinţitul Mucenic Ilarion (Troiţki) îi scria lui Gardiner că această corespondenţă ,,pare a fi ... cel mai important eveniment din teologia rusă în ultimii doi ani”[23].

Dar din anii ’1920 încoace, Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora (BORD), condusă de mitropolitul Antonie (Hrapoviţki), a început să trateze ecumenismul cu mare precauţie, şi a putut discerne în chip profetic această înclinaţie a mişcării către minimalism duhovnicesc şi compromis. În 1938, cel de-al II-lea Sinod a toată diaspora a BORD a definit trăsăturile fundamentale ale ecumenismului caracterizând actuala sa esenţă anti-creştină[24]. Ulterior, aceasta a făcut mai uşor pentru Biserica noastră să se ţină la distanţă şi să nu aibă nimic de-a face cu această mişcare şi, în final, în 1983 să anatematisească ecumenismul ca pe erezia ereziilor, săvârşind prin aceasta un act de semnificaţie universală.

În ce priveşte activităţile din anii ’1920 ale Patriarhiei Constantinopolului şi cele ale evloghienilor conduşi de arhipreotul Serghie Bulgakov, care în urmă cu jumătate de veac şi-a exprimat opinia în favoarea comuniunii euharistice cu anglicanii şi chiar a alcătuit o rugăciune ecumenistă; şi [activităţile] mitropolitului Platon (Rojdestvenski) care s-a despărţit de BORD – ele sunt descrise bine de Epistola Sinodului Episcopilor BORD către turma sa nord-americană (1927) [prin cuvintele]: ,,Părăsiţi pe mitropolitul Platon şi episcopii şi clericii supuşi lui. Ei înşişi pier şi vă trag cu ei în jos către pierzarea veşnică”[25].

Un ecumenist binecunoscut, arhipreotul Vitalie Borovoi, punând în practică hotărârea sinodală a Patriarhiei Moscovei a fost mult mai precis şi laconic decât mitropolitul Filaret. Preotul Timotei Selski scrie că în primăvara anului 1995, la colocviul de la Moscova care marca 30 ani de la Conciliul Vatican II, Vitalie Borovoi a înaintat o formulare la fel de vie ca o ciupercă otrăvitoare, care probabil va onora noile manuale de teologie ecumenistă: ,,Noi slujim ecumenismului, deoarece noi slujim lui Hristos”[26]. Este demn de notat că până şi revista liberală Gândirea Rusă s-a referit la raportul lui Borovoi ca fiind senzaţional.

Prin urmare, ar trebui să fie cineva surprins când Arhiepiscopul Lev (Ţerpiţki) de Novgorod îi întâmpină pe heterodocşi cu generoasa ,,ospitalitate euharistică, oferindu-le împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos în timpul unei liturghii solemne în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului în vechea catedrală ortodoxă rusă Sfânta Sofia”[27] ? Această informaţie a fost inclusă în raportul despre colocviul (27 august – 2 septembrie 1995) care a fost organizat de Asociaţia Colocviilor Europene despre Cultură, şi a avut loc la Novgorod şi Sankt Petersburg. El a atras mai mult de 200 participanţi din 15 ţări europene care ,,au reflectat împreună la ... mijloacele de a construi o Europă deschisă şi frăţească care a descoperit încă o dată rădăcinile sale creştine şi respiră acum cu cei ,,doi plămâni” ai săi, tradiţiile creştine ale Apusului şi Răsăritului”[28].

 

,,Respirând cu doi plămâni” ...

 

Rugăciunea ecumenistă la care s-au adunat ortodocşi, catolici, monofiziţi şi toate soiurile de protestanţi într-una din bisericile Moscovei este condusă de arhipreotul Vitalie Borovoi

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

 

[1] Jean-Paul Pigasse, ,,Marele proiect al lui Ioan-Paul al II-lea”, Miza lumii, Paris, nr. 10, octombrie 1993, p. 25.

[2] Ibid.

[3] Arhidiacon Ghermano Ivanov-Trinadtzaty, Vatican şi Rusia, p. 64.

[4] Profesor arhipreot Ioan S. Romanidis, ,,Acordul dintre ortodocşi şi catolici” (Soglashenie mezhdu pravoslavnymi i katolikami), Rusia Ortodoxă (Orthodox Russia), Jordanville, N.Y., 1994, nr. 1514, p. 7.

[5] Jean-Paul Pigasse, ,,Marele proiect”, p. 25.

[6] În ,,Epistola” sa către papa Romei, patriarhul Bartolomeu scrie: ,,Noi vă asigurăm de profunda noastră solidaritate în rugăciune şi de sprijinul pe care-l aveţi de la mine personal şi de la Sfântul nostru Sinod”. Gândirea Rusă (Pense Russe), 22 ianuarie 1993.

[7] Episcop Grigorie (Grabbe), ,,Ecumenism and antihrist”, Raport către Sinodul Episcopilor din 1981, din cartea sa Biserica şi învăţătura sa în viaţă (The Church and its Teaching in Life). Publicată de Mânăstirea Sfânta Treime, Editura Sfântul Iov de Poceaev, Jordanville, 1992, v. 3, p. 121.

[8] N.tr.: Despre Mitropolitul Nicodim al Leningradului, a se vedea:

» Septembrie 2008. Caleidoscop – Un apologet de frunte al transformării Bisericii Ortodoxe Ruse într-o filială a religiei mondiale: Mitropolitul Nicodim al Leningradului (1929-1978)

» Martie 2007. Din culisele colaborării Bisericii Catolice din Polonia cu securitatea (II) – despre semnarea Pactului de la Metz dintre Patriarhia Moscovei şi Vatican, cu privire la necondamnarea comunismului la Conciliul Vatican II.

» Niciodată nu am auzit astfel de lucruri minunate. Interviu cu iezuitul Miguel Arranz, martor ocular al morţii subite a Mitropolitului Nicodim (Rotov) al Leningradului în cursul audienţei la Papa Ioan Paul I, septembrie 1978

[9] Acest glas al poporului, vai, este de neconceput acum în Rusia din cauza vătămării duhovniceşti care izvorăşte din Patriarhia Moscovei şi căreia i se face reclamă de mass-media care laudă şi propagă ecumenismul şi alte soiuri de dezintegrare morală şi spirituală printre oamenii care doar recent s-au eliberat de jugul comunist. Credincioşii şi închinătorii ocazionali (şi ei sunt în majoritate) ai Patriarhiei Moscovei sunt obişnuiţi deja să privească în tăcere şi cu indiferenţă la episcopii ,,ortodocşi” care se îmbrăţişează în amvon în sărutul dragostei cu latini, anglicani, protestanţi şi alţi eretici, inclusiv ,,preotese” şi ,,femei-episcopi”.

[10] A se vedea jurnalul catolic The Tablet (20 martie 1993); cartea lui P. Keheler, Patimă şi Înviere: Biserica Greco-Catolică din Ucraina sovietică, 1939-1989 (Passion et Resurrection: l'Eglise Grecque-Catholique en Ukraine Sovietique, 1939-1989). Citat de Lumina Taborului (La Lumiere du Thabor), revistă internaţională de teologie ortodoxă, nr. 38, p. 127; editată de Frăţia ortodoxă Sfântul Grigorie Palama, Paris.

[11] Ibid.

[12] N.tr.: Actualul patriarh, urmaş în scaunul Moscovei şi al întregii Rusii al patriarhului Alexie al II-lea (1990-2008).

[13] Arhipreot Lev Lebedev, De ce m-am alăturat Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora ? (Why I Joined the Russian Orthodox Church Abroad ?), Montreal, publicată de Frăţia Sfântul Iov de Poceaev, Eparhia de Montreal şi Canada a Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora (BORD), Montreal, 1991, p. 26-27.

[14] A se vedea Ecumenism, nr. 117, 1995. Citat de Russkii Pastyr, San Francisco, 1995, nr. 21, p. 87.

[15] Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din 29 noiembrie – 2 decembrie 1994. Documente, rapoarte (The Bishops' Council of the Russian Orthodox Church of Nov. 29 - Dec. 2, 1994. Documents, Reports). Publicat de Patriarhia Moscovei, 1995, p. 191.

[16] A se vedea preot Timotei Selski, ,,A rămâne în Biserica Universală !”, Rusia Ortodoxă (Orthodox Russia), nr. 1547, 15/28 noiembrie 1955, p. 5-6.

[17] A se vedea raportul său ,,Privind atitudinea Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de colaborarea inter-creştină în căutarea unităţii” (Ob otnoshenii Russkoi Pravoslavnoi Tserkvi k mezhkhristianskomu sotrudnichestvu v poiskakh edinstva) în colecţia de documente şi rapoarte a Sinodului Episcopilor Patriarhiei Moscovei din 1994, p. 92-100.

[18] Ibid., p. 93.

[19] A se compara episcop Grigorie (Grabbe), Biserica Rusă faţă în faţă cu răul predominant (Russkaia Tserkov pered litsom gospodstvuiushchago zla), Editura Sfântul Iov de Poceaev, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, N.Y., 1991, p. 136.

[20] Arhipreot Ioan de Kronstadt, Planta vie, Fragmente din jurnal din anii 1907-1908 (Zhivoi kolos. Vypiski iz dnevnika za 1907-1908 gg.), SPb., 1909, p. 28.

[21] Vladimir Troiţki (numele de mirean al viitorului nou sfinţit mucenic arhiepiscop Ilarion), ,,Eseuri despre istoria dogmei Bisericii” (Essays on the history of dogma of the Church); mai târziu, arhimandrit Ilarion, Unitatea Bisericii şi Conferinţa Mondială a Comunităţilor Creştine (The Unity of the Church and the World Conference of Christian Communities). Această carte, publicată pentru prima oară în 1917 într-unul din ultimele numere ale periodicului Vestitorul Dumnezeiesc (Bogoslovskii Vestnik), publicaţia oficială a Academiei Teologice din Moscova, a fost retipărită ulterior de 2 ori. Cea de-a doua ediţie, intitulată Nu există creştinism fără Biserică (Khristianstva net bez Tserkvi) a fost publicată de Frăţia Sfântul Iov de Poceaev, Montreal, Canada, 1986.

[22] Episcop Grigorie (Grabbe), Biserica Rusă faţă în faţă cu răul predominant, p. 124.

[23] Arhiepiscop Ilarion (Troiţki), Nu există creştinism fără Biserică, p. 74. N.tr.: În limba română, Unitatea Bisericii şi Conferinţa Mondială a Comunităţilor Creştine.

[24] A se vedea Actele celui de-al II-lea Sinod a toată diaspora a BORD (The Acts of the Second Pan-Diaspora Council of the Russian Orthodox Church Abroad) cu participarea clerului şi laicilor, care a avut loc între 1/14 - 11/24 august 1938 în Sremsky Karlovtsy, Iugoslavia.

[25] Arhiepiscop Nicon (Rklitski), Viaţa binecuvântatului Antonie, Mitropolitul Kievului şi Galiţiei, vol. II, p. 406.

[26] Preot Timotei Selski, ,,A rămâne în Biserica Universală !”, p. 6.

[27] Josef Vandrisse, ,,Novgorod-Saint Petersbourg: un colocviu multicolor” (Novgorod-Saint Petersbourg: un colloque multicolor), Familia Creştină (Famillie Chretienne), nr. 923 din 21 septembrie 1995, p. 52.

[28] Ziarul Înţelepciunea (Sophia) al eparhiei de Novgorod, nr. 15, 1995, p. 2.

 

Episodul urmator