----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Ambasador la Constantinopol (III)

– Martor ocular al genocidului armenilor –

 

Episodul anterior

 

Turcul se întoarce la tipicul lui ancestral [continuare]

Aşadar, în anul 1876, când Abdul Hamid şi-a rotit privirile peste imperiul său zdrenţuit, primejdia cea mai mare i s-a părut a veni dinspre Armenia. Pe bună dreptate sau nu, credea că armenii, ca şi românii, bulgarii, grecii sau sârbii, intenţionau să-şi reînvie naţiunea independentă medievală şi ştia că Europa şi America ar fi sprijinit un asemenea demers. În textul Tratatului de la Berlin, care pusese capăt definitiv războiului ruso-turc, exista un articol în temeiul căruia Puterile europene păstrau o mână protectoare asupra armenilor. Cum putea sultanul să scape, o dată pentru totdeauna, de această ameninţare ? Cu o administraţie luminată, care i-ar fi făcut pe armeni oameni liberi, stăpâni pe viaţa şi proprietăţile lor, care le-ar fi dat drepturi civile şi religioase, mai mult ca sigur că armenii ar fi devenit cetăţeni model, paşnici şi loiali. Dar sultanul nu era capabil nici măcar să înţeleagă o asemenea formă de statalitate, necum s-o aplice. Se pare că în mintea lui Abdul Hamid s-a conturat treptat ideea că într-un singur fel putea scăpa Turcia de problema armenească, şi anume scăpând Turcia de fapt de armenii înşişi. Anihilarea fizică a celor aproape 2 milioane de armeni – bărbaţi, femei şi copii – prin masacre organizate şi orchestrate de stat, apărea drept singura modalitate sigură de a preveni dezmembrarea pe mai departe a Imperiului Otoman.

Aşa se face că, timp de 3 decenii, Turcia a dat lumii întregi un exemplu de cum se poate guverna masacrând. Noi ceilalţi, europeni şi americani, am aflat despre aceste evenimente atunci când atinseseră deja proporţii monstruoase, ca de pildă în anii 1895-1896, când aproape 200.000 armeni au fost omorâţi prin cele mai cumplite metode. Dar nu numai atunci, ci în tot acest răstimp, existenţa armenilor nu a reprezentat altceva decât un coşmar fără sfârşit. Li s-au furat proprietăţile, bărbaţii le-au fost ucişi, femeile violate, fetele tinere luate cu forţa şi silite să trăiască în haremuri turceşti.

Şi totuşi Abdul Hamid nu şi-a putut duce intenţiile până la capăt. Dacă ar fi fost după el, ar fi exterminat o întreagă naţiune într-o unică şi hidoasă orgie. A încercat să facă acest lucru în 1895 şi 1896, dar planurile sale s-au lovit de anumite piedici de netrecut, numite Anglia, Franţa şi Rusia. Atrocităţile care se petreceau în Turcia l-au determinat pe Gladstone, pe atunci în vârstă de 86 ani, să revină pe scena politică, deşi se retrăsese, iar discursurile lui, în care l-a denunţat pe sultan drept ,,marele asasin” şi a dezvăluit toate acele grozăvii, au ridicat lumea întreagă împotriva Turciei.

Sultanul a înţeles că, dacă nu se oprea, Anglia, Franţa şi Rusia aveau să intervină şi era conştient că, în eventualitatea unei asemenea intervenţii, tot ce mai rămăsese din Turcia, după atâtea scindări, avea să dispară cu totul. De aceea, Abdul Hamid s-a văzut silit să renunţe la demersul lui satanic de a distruge o întreagă naţiune prin asasinat. Ceea ce nu înseamnă că Armenia nu a continuat să agonizeze sub persecuţiile nemiloase. Până la izbucnirea războiului european, nu exista zi în care vilaiet-ele armeneşti să nu aibă parte de tot felul de ultraje şi crime. Regimul Junilor Turci, în ciuda generoaselor sale promisiuni de frăţie generalizată, nu le-a oferit armenilor prea mult răgaz. La numai câteva luni de la manifestările de iubire reciprocă de care am pomenit mai înainte, a avut loc la Adana unul dintre cele mai sângeroase masacre: 35.000 armeni omorâţi.

 

Abdul Hamid – cunoscut în istorie ca ,,sultanul roşu” şi stigmatizat de Gladstone ca ,,marele asasin”. Politica sa de stat era de a rezolva problema armeană prin uciderea întregii naţiuni. Teama de Anglia, Franţa, Rusia şi America a fost singurul lucru care l-a împiedicat să ducă la capăt această sarcină. Succesorii săi, Talaat şi Enver, nemaitemându-se de aceste naţiuni, au îndeplinit cu mai mult succes programul său

 

În cele din urmă, după ce preluaseră atâtea din ideile lui Abdul Hamid, Junii Turci s-au identificat cu politica lui şi în chestiunea armenească. Obsesia lor legată de turcificarea imperiului conducea, în mod logic şi inevitabil, la necesitatea de a extermina toate elementele creştine – greci, sirieni sau armeni. Oricât de mult i-ar fi admirat pe cuceritorii musulmani din secolele XV şi XVI, ei afirmau sus şi tare, prosteşte, că acei mari războinici făcuseră o greşeală fatală prin faptul că le stătuse în putere să anihileze cu totul populaţiile creştine, şi totuşi nu făcuseră acest lucru. Fusese o eroare capitală această omisiune – afirmau Junii Turci – în materie de politică naţională, pentru că, iată, toate relele de care suferea Turcia în vremurile moderne se trăgeau de acolo.

Dacă vechii comandanţi turci i-ar fi trecut prin sabie pe toţi bulgarii, atunci când au cucerit Bulgaria, şi ar fi populat-o cu turci musulmani, n-ar mai fi existat acum, în vremurile acestea, o chestiune bulgărească, iar Turcia nu ar mai fi pierdut o porţiune din imperiu. La fel, dacă ar fi fost şterşi de pe faţa pământului toţi românii, sârbii sau grecii, provinciile ocupate astăzi de populaţiile respective ar fi rămas în întregime domenii ale sultanului. Noii conducători trăiau cu sentimentul că fusese o greşeală de neiertat, dar că, în acelaşi timp, tot se mai putea salva câte ceva de la pierzanie. Tot ce trebuia făcut, pentru ca Turciei să nu-i mai fie smulse alte teritorii, era să scape de greci, sirieni, armeni şi alţi creştini şi să mute familii musulmane în casele şi proprietăţile lor.

Pentru aducerea la îndeplinire a acestei ‘strălucite’ reforme, nici măcar nu era necesar să moară toţi creştinii: armencele cele mai frumoase şi sănătoase putea fi luate, convertite cu forţa la mahomedanism şi apoi date ca soţii sau concubine drept-credincioşilor urmaşi ai Profetului; copiii lor ar fi fost automat musulmani, contribuind astfel la consolidarea imperiului, aşa cum contribuiseră ienicerii în alte vremuri. Aceste fete armence erau un aport femeiesc deloc de neglijat, iar Junii Turci, în felul lor frust, intuitiv de a gândi, erau conştienţi că amestecul de sânge între ele şi bărbaţii turci avea să aibă un efect benefic asupra populaţiei în general. Băieţii armeni puteau fi încredinţaţi de la vârste fragede unor familii musulmane şi crescuţi în religia islamică, neavând habar că ar fi fost iniţial altceva decât musulmani.

Acestea erau însă cam singurele elemente care ar fi putut contribui efectiv la noua Turcie la care visau oficialităţile. Cum trebuiau luate toate precauţiile pentru ca nici o nouă generaţie de armeni să nu se mai nască, singura soluţie era exterminarea efectivă a tuturor bărbaţilor armeni tineri – aşadar, cei care ar fi putut procrea specia blestemată. Bătrânii, bărbaţi sau femei, nu constituiau cine ştie ce primejdie pentru viitorul Turciei, din moment ce ei îşi îndepliniseră deja funcţia naturală de a lăsa urmaşi; atâta că erau incomozi, şi atunci era preferabil să se renunţe şi la ei.

Spre deosebire de Abdul Hamid, Junii Turci s-au trezit brusc într-o postură în care chiar îşi puteau îndeplini această sacră misiune. Marea Britanie, Franţa şi Rusia opriseră braţul sultanului roşu. Dar acum, aceste piedici fuseseră înlăturate. Junii Turci, aşa cum am mai spus, erau convinşi că înfrânseseră naţiunile europene, care nu se mai puteau amesteca în treburile interne ale Turciei. Rămăsese o singură putere care ar fi putut ridica obiecţii, şi aceea era Germania. În 1898 însă, când tot restul Europei vuia de ecoul discursurilor furibunde ale lui Gladstone şi cerea o intervenţie militară de urgenţă, Kaiserul Wilhelm II îi făcuse o vizită la Constantinopol lui Abdul Hamid şi atârnase cele mai strălucitoare decoraţii germane de pieptul tiranului însetat de sânge, sărutându-l pe amândoi obrajii. Acelaşi kaiser care procedase astfel în 1898 se afla pe tron şi in 1915, şi mai era şi aliatul Turciei.

Aşa se face că, în 1915, pentru prima oară după două secole, turcii aveau efectiv la dispoziţia lor populaţiile creştine din imperiu. În sfârşit, sosise vremea ca Turcia să redevină propriu-zis ţara turcilor.

 

Kaiserul Wilhelm II, îmbrăcat în uniformă de feldmareşal turc

 

,,Revoluţia” de la Van

Provincia turcească Van se află tocmai în îndepărtatul colţ de nord-est al Asiei Mici, la frontieră, învecinată cu Persia la răsărit şi dominată dinspre nord de Caucaz. Este una dintre cele mai frumoase şi mai înfloritoare regiuni ale Imperiului Otoman, foarte bogată în evenimente istorice. Oraşul Van, reşedinţa vilaiet-ului, se întinde pe malul răsăritean al lacului cu acelaşi nume şi este cel mai mare oraş din Asia Mică, în care populaţia armenească este mai numeroasă decât cea musulmană. La sfârşitul anului 1914, cu cei circa 30.000 locuitori ai săi, Vanul trecea drept una dintre cele mai paşnice, mai liniştite şi mai prospere comunităţi din imperiu. Chiar dacă şi aici, ca şi în celelalte zone în care trăiau armeni, avuseseră loc persecuţii şi masacre, jugul musulman apăsa relativ mai uşor pe grumazul creştinilor. Guvernatorul turc, Tahsin Paşa, se număra printre puţinii oficiali turci oarecum mai luminat. Relaţiile dintre armeni, pe de o parte, care locuiau în partea mai bună a oraşului, şi turci şi kurzi, pe de altă parte, care se aciuaseră în colibele de lut din cartierul musulman, au fost multă vreme acceptabil de amicale.

Aşezarea geografică însă făcea din acest vilaiet scena inevitabilă a operaţiunilor militare, deci şi activităţile zilnice ale populaţiei armeneşti constituiau motive de neobosită suspiciune. Presupunând că Rusia ar fi încercat să invadeze Turcia, una dintre cele mai plauzibile căi de acces era tocmai prin această provincie.

Războiul abia începuse, când s-au şi conturat motive de duşmănie. Rechiziţiilor de mărfuri în favoarea armatei le-au căzut victime în măsură mult mai mare creştinii din Van decât mahomedanii, aşa cum s-a întâmplat de altfel peste tot în Turcia. Armenii s-au văzut siliţi să stea să se uite cum ofiţerii turci le confiscau toate vitele, tot grâul, toate bunurile de orice fel, dându-le în schimb nişte amărâte de hârtii fără nici o valoare. Iniţiativa de dezarmare generală, care a urmat, le-a alimentat şi mai mult temerile, plus că în acelaşi timp s-a aflat despre tratamentul brutal aplicat soldaţilor armeni de pe frontul din Caucaz. Pe de altă parte, turcii au aruncat vina pentru toate relele în spinarea creştinilor, ba chiar le-au reproşat din plin eşecurile suferite de trupele turceşti în Caucaz. Faptul că un element deloc de neglijat în echilibrul de forţe care înclinase deja de partea adversarilor era armenesc dădea naştere unei aversiuni nestăvilite.

Cum aproape jumătate din armenii din întreaga lume locuiesc în provinciile ruseşti din Caucaz şi sunt obligaţi, ca toţi ceilalţi ruşi, la satisfacerea serviciului militar, nimeni n-ar fi avut desigur de ce să se plângă atâta timp cât respectivii recruţi armeni erau bona fide supuşi ai ţarului. Dar iată că turcii au pretins că o bună parte din soldaţii armeni din Van, ca şi alţii, din alte provincii cu o populaţie predominant armenească, dezertaseră, trecuseră frontiera şi se alăturaseră armatelor ruseşti, de unde concluzia că victoriile ruşilor se datorau mai cu seamă acestor dezertori, care cunoşteau bine terenul în general şi drumurile în special. Deşi faptele exacte nu au fost încă verificate, se poate foarte bine ca asemenea dezertări să fi avut loc, probabil de ordinul câtorva sute.

La începutul războiului, agenţii Comitetului ,,Uniune şi Progres” îşi făcuseră apariţia la Erzerum şi la Van, apelând la liderii comunităţilor armene să meargă în Armenia rusească şi să organizeze acolo revolte împotriva guvernului central de la Moscova; refuzul armenilor otomani de a se amesteca în aşa ceva nu a făcut decât să alimenteze resentimentele, şi aşa exacerbate. Guvernul Turciei a bătut multă monedă pe comportamentul ,,de trădători” al armenilor din Van, ba chiar l-a invocat în faţa opiniei publice pe post de scuză pentru tratamentul aplicat ulterior întregii populaţii armeneşti. Gândirea aceasta ilustrează copios ticăloşia minţii turceşti. După ce, timp de 30 ani, au masacrat sute de mii de armeni, după ce le-au siluit femeile şi fetele, după ce i-au jefuit şi maltratat în moduri de neimaginat, turcii dădeau de înţeles că încă se mai aşteptau la cea mai zeloasă ,,loialitate” din partea armenilor.

Nu mai era un secret pentru nimeni că armenii din întreaga Turcie simpatizau cu Antanta: ,,Dacă vrei să ştii cum evoluează războiul – scria un ziar umoristic turcesc – tot ce trebuie să faci este să te uiţi la chipul unui armean. Dacă zâmbeşte, Aliaţii câştigă; dacă este abătut, atunci victoria este de partea germanilor”. Presupunând că un soldat armean din armata otomană dezerta şi trecea într-adevăr de partea ruşilor era, de bună seamă, o crimă de ordin tehnic împotriva statului, care putea fi pedepsită exemplar fără violarea unor reguli respectate de toate ţările civilizate. Numai în mintea turcilor – şi foarte probabil şi a Junker-ilor – o asemenea dezertare putea oferi pretextul pentru teribilele sălbăticii care au urmat.

Deşi în toamna lui 1914 şi apoi în iarna 1914-1915 plutea în aer presentimentul unei nenorociri, armenii s-au comportat cu o stăpânire de sine demnă de toată stima. De ani de zile, turcii căpătaseră obiceiul de a provoca populaţia creştină la acte făţiş anti-turceşti, profitând apoi de aceste ieşiri din normalitate ca pretexte pentru judecăţi sumare. Preoţii şi corifeii politici armeni observau deja numeroase semne că turcii recurgeau din nou la vechea lor tactică, de aceea au mers printre oamenii de rând, îndemnându-i să stea liniştiţi, să suporte toate insultele şi chiar persecuţiile cu stoicism, pentru a nu le oferi musulmanilor pretextul pe care-l aşteptau. ,,Chiar dacă ne ard câteva sate – spuneau aceşti lideri – renunţaţi la represalii. Mai bine să se sacrifice câţiva, decât să piară întregul nostru popor”.

O dată cu intrarea Turciei în război, guvernul central l-a revocat din funcţie pe Tahsin Paşa, guvernatorul împăciuitor al Vanului, şi l-a înlocuit cu Gevdet Bei, un cumnat al lui Enver Paşa. Lucrul acesta în sine era de natură să provoace nelinişte. Întotdeauna, printre oficialităţile turceşti a existat o minoritate de oameni care considerau că masacrul nu putea fi ridicat la rangul de politică a statului şi, deci, nu se putea pune bază pe ei atunci când era vorba să fie îndeplinite ordinele cele mai sângeroase venite de la centru. Iată de ce ori de câte ori planurile prevedeau un masacru, prima măsură era aceea de a înlocui funcţionarii ,,prea moi” cu oameni despre care se ştia că erau de cea mai mare încredere. Fie şi numai caracterul succesorului lui Tahsin a provocat cele mai mari nelinişti. Gevdet, care îşi petrecuse cei mai mulţi ani din viaţă la Van, era un individ instabil – acum prietenos, în clipa următoare ostil faţă de toţi nemusulmanii – ipocrit, trădător şi sălbatic, în tradiţia cea mai rea a neamului său. Pe armeni îi detesta, în schimb privea cu ochi foarte buni vechiul plan turcesc de a soluţiona, o dată pentru totdeauna, chestiunea armeană.

 

Episodul urmator