----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Nădejdea noastră

Cuvinte despre Fericiri (VII)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episoadele anterioare

 

Păcate împotriva fericirii a doua

Vai vouă celor ce râdeţi acum, că veţi plânge şi vă veţi tângui (Luca 6, 25).

 

Mulţi îşi umplu pustiul vieţii cu râs. Muncesc ca să-şi câştige pâinea, se ostenesc în vremea hotărâtă pentru asta; dar rămânând singuri, se plictisesc, sunt apăsaţi de lipsa de rost a zilelor lor pe pământ şi, ca să nu sufere de deznădejde chinuitoare, se lasă pradă petrecerilor păcătoase, râsului şi feluritelor plăceri. Se adună împreună cu prieteni, ca să bea sau să bârfească, să joace cărţi şi table, ca să omoare timpul, merg în vizite şi prin berării, unde îşi umplu ochii cu ispite, iar seara târziu se întorc acasă şi mai nefericiţi decât erau înainte să iasă afară la distracţie.

Oare nu se întâmplă aşa cu mulţi dintre fraţii şi surorile noastre ? Şi nu îi abate felul acesta greşit de viaţă de la pocăinţa mântuitoare despre care era vorba în cuvântul de mai înainte ? Aşadar, să închinăm ceasul de rugăciune de astăzi cugetării asupra deşertăciunii şi pierzaniei plăcerilor vieţii, când omul caută în ele sensul vieţuirii sale pe pământ.

 

Plăcerile lumeşti

Nu aţi auzit niciodată pe unii oameni spunând: ,,Să mâncăm şi să bem, căci cu asta vom rămâne ?”

Aceste cuvinte trădează o concepţie despre lume de-a dreptul păgână ! Aceasta a fost odinioară deviza epicureilor păgâni, care reduceau întregul sens al vieţii la plăceri şi din această pricină căutau să culeagă cât mai multe plăceri cu putinţă pentru sine.

Dar aşa trebuie să cugete un creştin ortodox ?

,,Să mâncăm şi să bem, căci cu asta vom rămâne !” Câte idei greşite se ascund în aceste câteva cuvinte ! Înainte de toate ele reduc viaţa omului la animalitate. Dacă omul îşi află sensul vieţuirii sale numai în mâncare şi băutură, cu ce s-ar deosebi el de acele animale cărora le place, după ce şi-au îndestulat foamea, să se cufunde în noroi ca să doarmă acolo fericite ? Pentru o astfel de fericire a zidit Dumnezeu cununa creaţiei Sale, ca să se tăvălească în tina patimilor după ce a mâncat şi băut cu nesaţ, făcându-se astfel slugă lăcomiei pântecelui ? Un om pur şi simplu nu înţelege cum este cu putinţă să existe o fiinţă înţelegătoare care să spună în mod serios: ,,Să mâncăm şi să bem, căci cu asta vom rămâne !” Oare este adevărat că numai asta ne rămâne ? Nu este mai adevărat că tocmai asta nu rămâne ? Se pierde fără urmă. Dispare cel mai repede. Omul mănâncă să trăiască, şi nu trăieşte ca să mănânce.

Dacă luăm lăcomia în sensul ei cel mai larg, dacă prin lăcomia pântecelui înţelegem nu numai mâncare şi băutură, ci şi orice alt fel de plăceri, râsete, petreceri şi distracţii pe care le-au născocit oamenii ca să-şi omoare plictiseala, atunci vom vedea că nu în ele stă sensul vieţii omeneşti. Numai cugetul omului arată că el nu este zidit numai să mănânce şi să bea, numai să petreacă şi să se distreze în uitare de sine egoistă, ci să atingă un ţel mult mai înalt: mântuirea sufletului său fără de moarte.

Faptul că după ce a mâncat şi a băut până la nesaţ, după ce s-a dedat la toate desfătările cu putinţă, omul nu se simte mulţumit, ci plictisit şi caută să-şi înece durerea ascunsă în inimă în noi vârtejuri ale vieţii uşoare şi pline de veselie, este grăitor că nu petrecerile uşoare şi păcătoase sunt menirea sa pe pământ. După ce a petrecut până la uitare de sine, după a mers în plimbări şi distracţii, el iarăşi se întoarce supărat şi mohorât acasă. Viaţa lui este de nesuportat. El râde, dar o face pentru a-şi înăbuşi suspinele adânci ale sufletului. Este vesel în compania prietenilor, pentru a fi după aceea de două ori mai mâhnit acasă la el.

El uită de sine câtă vreme este la cinema, pentru a-şi regăsi suferinţa la ieşirea din cinematograf, care din nou îl înşfacă în puterea sa chinuitoare.

 

Menirea omului

Nu, omul nu este zidit numai pentru râsete şi petreceri uşoare. Solomon, cel mai înţelept împărat, a încercat toate plăcerile pământeşti pe care le pot oferi tinereţea, sănătatea, frumuseţea, puterea şi bogăţia. Dar după ce nu a lăsat nimic din care să nu fi gustat, în cele din urmă a mărturisit: Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune (Eclisiastul 12, 8). El a aflat că esenţa menirii omeneşti poate fi exprimată în următoarele câteva cuvinte: Teme-te de Dumnezeu, şi poruncile lui le păzeşte, că aceasta este tot omul. Că toată fapta o va aduce Dumnezeu la judecată, cu tot lucrul trecut cu vederea, ori bun, ori rău fie (Eclisiastul 12, 13-14).

Dacă este aşa, cum pot fi creştini care repetă cuvintele păgânilor din vechime: Să mâncăm şi să bem, că mâine vom muri (I Corinteni 15, 32) ? Tocmai că mâine vom muri şi vom da răspuns înaintea lui Dumnezeu pentru faptele noastre nu trebuie numai să mâncăm şi să bem, să ne veselim şi să râdem, ci se cuvine să cugetăm şi la sufletul nostru nemuritor.

Lumea cu plăcerile ei păcătoase este cursă pentru om. De aceea cuvântul lui Dumnezeu ne povăţuieşte: Nu iubiţi lumea, nici cele din lume. De iubeşte cineva lumea, nu este dragostea Tatălui întru dânsul ... Şi lumea trece, şi pofta ei; iar cel ce face voia lui Dumnezeu, petrece în veac (I Ioan 2, 15, 17).

Noi suntem trimişi în lume, dar nu trebuie să ne cufundăm în ea, ca să nu pierim. Menirea noastră este să plutim pe marea lumii, spre portul veşnic al Împărăţiei Cerurilor. Precum corabia stă pe mare, dar nu trebuie să rămână în mijlocul mării, ci să caute să ajungă la liman, ca să nu se scufunde, zdrobită de furtuni şi valuri, aşa tot sufletul omenesc, aşezat în mijlocul oceanului acestei vieţi vremelnice, nu trebuie să rămână în mijlocul valurilor şi patimilor lumeşti, ca să nu se cufunde în ele, ci trebuie fără întârziere să alerge la limanul cel ceresc. Pentru aceasta, el trebuie să se îndepărteze de păcat, de dulceţile păcatului, de cursele lui. Căci de iubeşte omul păcatul, se va cufunda fără întoarcere în el. Sfântul Isaac Sirul spune: ,,Câtă vreme omul nu se îndepărtează de lucrul de care s-a lipit inima sa, în tot acest timp diavolul are prilejul să se ridice împotriva lui, şi la cea mai mică toropeală a sa îl pierde lesne”.

 

Dezamăgirile celor împătimiţi de bunurile pământeşti

Dumnezeu ne-a zidit să moştenim bunurile veşnice în Împărăţia Cerurilor, iar noi ne lipim de bucuriile deşarte şi adeseori păcătoase ale lumii acesteia. Acela care trăieşte numai pentru plăcerile lumeşti, acela mai devreme sau mai târziu va încerca cumplite dezamăgiri. Căci va veni momentul în care, să spunem, se va îmbolnăvi, şi atunci ospeţele lumeşti nu-l vor mai bucura. Va veni o zi când el va pierde şi tinereţea, şi atunci nu va avea puteri să alerge nebuneşte după desfătările ce-l amăgesc. În sfârşit, va bate ceasul când se va afla faţă în faţă cu moartea şi atunci va vedea că toate plăcerile lumeşti, atât de scumpe, atât de dorite, au fost deşertăciuni, vis, abur care a pierit, balon de săpun care s-a spart degrabă.

Astfel, fiecare, mai devreme sau mai târziu, se va încredinţa de adevărul cuvintelor lui Hristos: Vai vouă celor ce râdeţi acum, că veţi plânge şi vă veţi tângui (Luca 6, 25).

Dar vai dacă omul înţelege târziu amăgirea bucuriilor păcătoase ! Căci nu va mai avea vreme să îndrepte greşelile tinereţii sale, să se întoarcă la Dumnezeu şi să caute prin El adevărata veselie a inimii omeneşti. Pe acest pământ, nu doar un singur călător a fost amăgit de bunurile lumii acesteia crezând că, dacă le dobândeşte, va fi fericit. De cum le are şi vede că nu este fericit, îşi spune că lipsa unuia oarecare, cu siguranţă, îl face nemulţumit. De se umple această lipsă şi nu simte iarăşi în inimă bucurie şi plăcere, el iarăşi caută lucruri noi care să-l facă fericit. Dar astfel, în necontenite amăgiri de sine trece viaţa omului pe nesimţite. Şi dacă el nu-şi caută bucuria în Dumnezeu, nu o va afla niciodată, căci el a căutat bucuria în plăceri, în bogăţii, în slavă, în putere, acolo unde ea nu se află.

 

Plânsul de pocăinţă duce la bucurie veşnică

Acela care îşi face sufletul său rob al desfătărilor lumeşti nu poate să caute bucuria în Dumnezeu. Pentru el bucuria este lăcomia pântecelui, beţia, curvia, răzbunarea şi altele. Iar bucuria adevărată stă în cugetul curat, în păzirea poruncilor lui Dumnezeu şi în întoarcerea cu pocăinţă la Dumnezeu după orice abatere în păcat cu voie sau fără voie. Acela care caută bucurie în păcat înlănţuie cele mai bune puteri ale sufletului său de împătimirile lumeşti. El sărmanul este cu totul buimăcit de amăgirile păcătoase şi nu îşi dă seama că tot ce este lumesc este stricăcios şi că moartea pune capăt şi celor mai demne de invidiat destine omeneşti.

Sfântul Efrem Sirul povesteşte despre sine: ,,Odată mă retrăsesem într-un loc înalt. Pe când priveam deşertăciunea şi stricăciunea vieţii acesteia, am început să cuget cu lacrimi: De ce viaţa aceasta zboară ca o umbră şi se veştejeşte ca o floare de dimineaţă ? Şi întristat, suspinând, am zis: Cum trece viaţa aceasta noi nu ştim. Dar de ce ne legăm cu gânduri necuvioase ? Cugetând la aceasta mi-am îndreptat privirea spre ceruri şi am căzut parcă în extaz. Un tremur puternic m-a cuprins şi iată mi s-a arătat că Dumnezeu este înaintea ochilor minţii mele şi spune sufletului meu: Suflete, mireasa mea, de ce nu iubeşti pe Mirele tău Cel fără de moarte ? În clipa aceea m-am tulburat şi am început să-mi plâng cu amar starea mea”. Lacrimile Sfântului Efrem l-au dus la fericirea în veşnicie. Iară râsetele şi petrecerile noastre ne vor duce la plânsul veşnic în lumea de dincolo, dacă nu ne pocăim şi nu vărsăm lacrimi de pocăinţă.

 

Râsul şi plăcerile sunt piedică în calea plânsului după Dumnezeu

Dar cum să plângem ? Cum să ne întristăm, dacă nu avem lacrimi de pocăinţă ? Nu avem lacrimi de pocăinţă fiindcă lumea ne-a prins în mrejele sale şi ne poartă pe căile înşelătoare ale desfătărilor vremelnice. Câtă vreme suntem lipiţi de bucuriile lumeşti nu vom avea zdrobire duhovnicească şi plâns pentru păcate. Nimic nu ucide în aşa măsură întristarea după Dumnezeu precum căutarea plăcerilor uşoare. Ele dau naştere unei stări uşuratice în om. Iar uşurătatea duce la lipsa grijii pentru mântuire. Râsul şi pocăinţa nu se potrivesc una cu alta. Dacă vrem să ne pocăim trebuie să încetăm să mai râdem şi să ne veselim în chip păcătos, ci să cugetăm la soarta veşnică a sufletelor noastre.

Sfântul Filaret al Moscovei grăieşte astfel: ,,Lumii nu-i place să plângă dacă lacrimile nu sunt iscate de vreo patimă sau nenorocire; ea iubeşte veselia şi râsul. Aleargă cu paşi săltaţi după fericirea de o clipă. Mi se pare că ea [lumea] se îndreaptă acum spre o atât de mare desăvârşire în deşertăciune, încât nu vrea să facă nimic altceva decât să se distreze. Într-aşa măsură se desfată în petreceri, încât vorbesc despre ele şi scriu şi tipăresc, încât este de neînţeles cum oamenii nu se satură de această veselie care ajunge până la îmbuibare şi oboseală. Dar, ştiţi voi, vă gândiţi voi unde duce această cale, la ce urmări duce această patimă pentru petreceri, lux şi necontenite desfătări ale simţurilor, ce înghite totul ? Osânda este deja rostită şi de către un astfel de judecător ale cărui judecăţi sunt neabătute, căci El este Atotdrept şi Veşnic: Vai vouă celor ce râdeţi acum, că veţi plânge şi vă veţi tângui (Luca 6, 25). Acest acum, pe care voi cu atâtea eforturi îl umpleţi cu amăgiri şi vise, degrabă va zbura; amăgirile şi visele vor pieri. Şi voi vă veţi tângui din pricina tulburării bunăstării voastre văzute, pentru stricarea sănătăţii, pentru zdruncinarea puterilor sufleteşti şi, ceea ce este mai de plâns, vă veţi tângui în cele din urmă pentru aceea că nu aţi plâns cu lacrimi vremelnice de pocăinţă şi umilinţă, care v-ar da alinare veşnică şi că prin veselia şi râsul trecător v-aţi cumpărat lacrimi ce plâng veşnic”.

 

Episodul urmator