----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
 
de
Eusebiu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi
 
Capitolul II
Protestantismul de la 1517-1789
 
A. Reformaţia lui Luther sau luteranismul. Începutul şi răspândirea reformaţiei în Germania
3. Succesul lui Luther în Germania
 
§. 169. Cum s-a înfiinţat protestantismul sau reformaţia
A. Reformaţia lui Luther sau luteranismul. Începutul şi răspândirea reformaţiei în Germania 
4. Luteranismul în Germania victorios în lupta cu romano-catolicismul

Curând după moartea lui Luther, chiar în acelaşi an, începu războiul Schmalkaldic, între liga de la Schmalkald şi împărat; în acest război liga fu cumplit umilită de împărat (1547) cu ajutorul chiar al unui coreligionar al ligii de la Schmalkald Mauriciu, duce de Saxa (1541-1553), în vârstă de 26 ani. El era rudă cu principele elector al Saxoniei şi ginere al landgravului de Hessa; pentru apostazia lui obţinu de la împărat demnitatea de elector, pe care Ioan Frideric Mărinimosul († 1554) o pierdu ca pedeapsă.

Acum Ioan Frideric de Saxonia şi landgravul de Hessa căzând prizonieri, protestanţii aveau să fie constrânşi a se concilia cu romano-catolicismul; dar între acestea papa, contra voinţei împăratului, transferase (1547) sinodul din Trident la Bologna. Până ce, conform cererii împăratului, sinodul să se poată aduna iarăşi la Trident, în 1548 împăratul dictă din Augsburg condiţiile de pace pentru acest interval, în aşa numitul ,,Interim”. El obligă protestantismul a reduce până atunci la minimum credinţele sale dogmatice în opoziţie cu catolicismul şi a recunoaşte autoritatea episcopilor şi a papei, iar în schimb i se dădu permisiunea de a menţine clericii săi căsătoriţi şi uzul de a împărtăşi laicii sub ambele chipuri. Totuşi aceste dispoziţii din Interimul din Augsburg nu satisfăceau nici pe catolici nici pe protestanţi, iară Mauriciu de Saxa, găsi de cuviinţă a prevedea adinterim pentru statul său o ordine religioasă mai liberă prin Interimul din Lipsca. Acesta da protestantismului facultatea de a ceda catolicismului numai în punctele neesenţiale, adică în punctele ce privesc numai ierarhia şi cultul.

Dar protestanţii erau tot atât de puţin mulţumiţi cu dispoziţiile din Interimul de Lipsca, ca şi cu cele din Interimul de Augsburg. În 1551 Papa Iuliu III (1550-1555) convocă sinodul din nou la Trident şi împăratul constrânse pe protestanţi a trimite acolo delegaţi. Dar ei au simţit atunci pericolul, ce ameninţă Biserica lor, aşa că Mauriciu de Saxa se crezu obligat de astădată a călca credinţa către împăratul şi a sări în ajutorul coreligionarilor săi. El surprinse pe împărat cu o expediţie războinică în aşa fel, că acesta era cât pe ce să cadă prizonier, sinodul din Trident se împrăştiă şi protestanţii respirară din nou.

Împăratul a înţeles atunci că nu poate opri curentul protestantismului, nici a ajunge la vreun rezultat contra lui. De aceea în 1552 se încheiă convenţia de la Passau, iară după 3 ani pacea religioasă de la Augsburg (1555). Acolo fu stabilit că fiecare corp reprezentativ al imperiului este liber a recunoaşte în statul său catolicismul sau protestantismul (după principiul în curs atunci: ,,cujus regio illius religio” adică ,,suveranul statului este suveran şi în materie religioasă”), iară supuşii, cărora suveranul lor de altă confesiune nu le-ar acorda toleranţă, să fie liberi a emigra fără să-şi piarză avutul lor; însă principii ecleziastici, care vor trece de la catolicism la protestantism, să nu aibă drept de a conserva demnitatea lor ecleziastică sau principatul, ci aceste să fie rezervate Bisericii Catolice (reservatum ecclesiasticum); în fine protestanţii să nu mai uzurpe episcopii catolice şi să introducă în ele protestantismul.

Ambele părţi încheiară cu repugnaţie această convenţie. Catolicii erau mâhniţi că trebuiau a face protestanţilor atâtea concesii, iară pe protestanţi îi rodea la inimă rezervatul ecleziastic. Urmarea fu că curând se iviră multe pricini de a rupe pacea. Protestanţii au continuat a uzurpa episcopii catolice şi în timp de 40 de ani ei secularizară alte 14 episcopii, ba şi alt arhiepiscop de Colonia, Gebhard (1577-1582), încerca în 1582 sub împăratul Rudolf II (1576-1612) a reforma el însuşi arhiepiscopia lui, cum făcuse predecesorul său Herman cu 40 ani înainte (1543), deci se căsători şi voi a considera ca secularizat principatul său ecleziastic; dar împăratul şi catolicii l-au alungat, coreligionarii săi nu i-au putut da ajutor şi Colonia rămase la catolicism.

De altă parte Austria, Bavaria şi principatele ecleziastice luară cele mai severe măsuri contra protestanţilor; aceştia erau persecutaţi, expulzaţi şi convertiţi din nou la catolicism. Plângerile şi conflictele se înmulţiră şi urmarea lor fu că în 1608 şi 1609 uniunea protestanţilor şi liga catolicilor din nou sta faţă în faţă. În 1608 protestanţii încheiară alianţă (,,Uniune”) cu Francia, care deşi catolică, era în vrajbă cu împăratul Germaniei, iară catolicii încheiară în 1609 o ligă între sine. Acum lipsea numai o ocazie ca să izbucnească din nou războiul religios.

Ocazia se ivi curând. În Boemia utracviştii şi fraţii Moravi se uniră la 1575 cu protestanţii pe baza uzului, comun lor tuturor, al împărtăşirii sub amândouă chipurile, formând aşa numita ,,Confesiune Boemă”. Împăratul Rudolf II, după diverse încercări de a readuce pe utracvişti la romano-catolicismul strict, a trebuit în sfârşit a le acorda în 1606 libertatea cultului prin o scrisoare imperială (carte maiestatică). Dar după Rudolf II urmă fratele său Matei II (1612-1619); acesta restrânse iar din ce în ce libertatea utracviştilor, aşa încât aceştia se hotărâră în 1618 a se ridica şi a se arunca în braţele uniunii protestanţilor, după ce mai întâi se revoltară în Praga şi aruncară pe ferestrele castelului pe Martinitz şi Slawata, guvernatori regali, precum şi pe Fabriciu, secretarul lor. Astfel începu războiul religios de 30 ani.

Acest război după statele amice Uniunii, care participară la el avu patru perioade: unul boemo-palatin (1618-1623), unul danez (1625-1629), unul suedez (1630-1635) şi unul suedo-francez (1635-1648). El pustii Germania, o slăbi în afară, o micşoră în profitul puterilor străine, care făcură cauză comună cu protestanţii, notabil în profitul Suediei şi Franciei. Pacea de la Lubeck (1629), în defavoarea protestanţilor şi edictul de restituţie sever din 1629 al împăratului Ferdinand II (1619-1637), neavând rezultat liniştitor şi durabil, lupta reîncepu în 1630 cu ajutorul dat protestanţilor germani de Gustav Adolf, regele Suediei (1611-1632), care apoi în 1632 muri victorios în Germania pe câmpul de luptă. Războiul a continuat 18 ani şi se sfârşi tocmai în 1648 cu pacea de la Vestfalia, negociată în oraşele Munster şi Osnabruck.

Acum s-a acordat protestanţilor drepturi egale cu catolicii din Germania; în genere s-a reînnoit pacea religioasă de la Augsburg, însă cu adausul, că în statul unde supuşii s-au bucurat de libertate religioasă la anul 1624 (an admis ca normal), să se bucure de aceasta şi pe viitor, iară suveranii să nu-i poată jigni, apoi că în afaceri religioase la dieta imperiului reprezentanţii catolici ai statului (corpus catholicorum) şi reprezentanţii protestanţii (corpus evangelicorum) să dea decizii separat şi să fie în bună înţelegere unii cu alţii, în fine că bunurile bisericeşti pe care protestanţii le stăpâneau în 1624 să rămână în stăpânirea lor, însă pe viitor să nu mai cotropească altele. Principii catolici şi cei protestanţi având mari pierderi la Francia şi Suedia au căzut de acord, protestanţi şi catolici, a se despăgubi cu ţări ecleziastice. Deci o serie de principate ecleziastice au fost secularizate şi date ca despăgubire principilor civili.

Această măsură a decis şi mai mult pe Papa Innocenţiu X (1644-1655) a protesta contra tratatului de la Vestfalia. Dar şi împăratul Ferdinand III (1637-1657) nu voi să adopte nici o decizie străină în ţările sale austriace şi continuă a nu tolera în ele pe protestanţi, după ce de la edictul de restituţie din 1629 protestantismul fu mai cu totul stârpit în acele ţări şi mai cu seamă în Boemia, unde şi utracviştii şi comunitatea Fraţilor Boemi avură aceeaşi soartă.

Abia împăratul Iosif II (împărat al Germaniei 1765-1790, iară în statele sale ereditare coregent cu Maria Tereza 1765-1780, apoi singur împărat 1780-1790) prin celebrul său Patent de toleranţă din 1781 a dat ,,acatolicilor”, adică tuturor necatolicilor prin urmare şi protestanţilor toleranţă în statele de coroană ale Austriei. În restul Germaniei după pacea de la Vestfalia a tratat cu cea mai mare asprime pe protestanţi contele Firmian, arhiepiscop de Salzburg 1729-1732; acesta a constrâns a emigra în toiul iernii peste 20.000 de protestanţi, care sub predecesorii săi mai blânzi se înmulţiseră în Salzburg; cei mai mulţi dintre ei au fost primiţi în Prusia. Dar în general prin pacea de la Vestfalia protestantismul fu recunoscut ca Biserică având drepturi egale cu cea romano-catolică. Astfel Germania se împărţi într-o Biserică protestantă şi una catolică, Biserica protestantă dominând la nord iară cea catolică la sud. În Germania, afară de Austria mai 2/3 din populaţie deveni protestantă dar în tot imperiul german, inclusiv ţările germane ale Austriei, ce sunt strict romano-catolice, populaţia tot a rămas mai mult de jumătate romano-catolică.

 
În episodul următor
B. Reformaţia lui Ulrich Zwingli sau zwinglianismul. Cum a început şi cum s-a răspândit în Elveţia