----------------

 

Carti in site

 

--------------------

NIHILISMUL

Rădăcina revoluţiei epocii moderne (XV)

de ieromonah Serafim Rose

 

Episodul anterior

 

IV. Programul nihilist

Război împotriva lui Dumnezeu, rezultând în proclamarea domniei nimicului, care înseamnă biruinţa incoerenţei şi absurdităţii, al cărui întreg plan este prezidat de satan: aceasta este pe scurt teologia şi semnificaţia nihilismului. Dar omul nu poate trăi într-o asemenea negare flagrantă; spre deosebire de satan, el nu o poate nici măcar dori de dragul ei [al negării], ci doar confundând-o cu ceva pozitiv şi bun. Şi în realitate nici un nihilist – cu excepţia câtorva momente de frenezie şi entuziasm, sau poate disperare – nu a înţeles vreodată negarea sa ca pe altceva decât un mijloc către un scop mai înalt: nihilismul promovează scopurile sale satanice prin intermediul unui program pozitiv. Cei mai violenţi revoluţionari – un Neceaev sau Bakunin, un Lenin sau Hitler, şi chiar practicanţii demenţi ai „propagandei faptei” – visau la „noua ordine” pe care ar fi făcut-o posibilă distrugerile lor violente ale Vechii Ordini; Dada şi „anti-literatura” caută nu distrugerea totală a artei, ci calea către o „nouă” artă; nihilistul pasiv, în apatia şi disperarea sa „existenţiale”, susţine viaţa doar prin speranţa vagă că el poate găsi totuşi un soi de satisfacţie ultimă într-o lume pe care pare să o nege.

Prin urmare, conţinutul visului nihilist este unul „pozitiv”. Dar adevărul cere ca noi să-l privim dintr-o perspectivă adecvată: nu prin ochelarii coloraţi în roz ai nihilistului însuşi, ci în modul realist pe care-l permite cunoaşterea profundă a nihilismului în secolul nostru. Înarmaţi cu informaţiile pe care ni le oferă această cunoaştere, şi cu Adevărul creştin care ne permite să le interpretăm corect, vom încerca să privim dincolo de frazele nihiliste pentru a vedea realităţile pe care le ascund. Privite din această perspectivă, chiar frazele care nihilistului i se par întru totul ,,pozitive” apar creştinului ortodox în altă lumină, ca puncte dintr-un program cât se poate de diferit de cel al apologeticii nihiliste.

 

1. Distrugerea Vechii Ordini

Primul şi cel mai evident punct în programul nihilist este distrugerea Vechii Ordini. Vechea Ordine a fost pământul, hrănit de Adevărul creştin, în care oamenii îşi aveau rădăcinile. Legile şi instituţiile ei, şi chiar obiceiurile ei, erau întemeiate pe acel Adevăr şi aveau menirea de a-l propovădui; clădirile ei erau înălţate spre slava lui Dumnezeu şi erau un semn vizibil al Ordinii Sale pe pământ; până şi condiţiile de viaţă în general ,,primitive” (dar naturale) slujeau (în mod neintenţionat, desigur) pentru a-i aminti omului locul smerit [pe care-l are] aici, dependenţa lui de Dumnezeu chiar pentru cele câteva binecuvântări pământeşti pe care le avea, şi adevărata sa casă care este dincolo de această „vale a plângerii”, în Împărăţia Cerurilor. Războiul eficace împotriva lui Dumnezeu şi Adevărului Său cere distrugerea oricărui element al acestei Vechi Ordini; aici intră în joc ,,virtutea” în mod special nihilistă a violenţei.

Violenţa nu este doar un aspect întâmplător al Revoluţiei nihiliste, ci o parte a esenţei sale. Potrivit „dogmei” marxiste, „forţa este moaşa oricărei societăţi vechi care poartă în pântece una nouă”[1]; apelurile la violenţă şi chiar un soi de extaz în perspectiva utilizării ei, abundă în literatura revoluţionară. Bakunin a invocat „pasiunile demonice” şi a chemat la dezlănţuirea „anarhiei populare”[2] pentru cauza „distrugerii universale”, şi Catehismul revoluţionar al său este abecedarul violenţei nemiloase; Marx era înflăcărat în sprijinirea „terorii revoluţionare” ca singurul mijloc de a grăbi venirea comunismului[3]; Lenin definea ,,dictatura proletariatului” (stadiul în care se află încă Uniunea Sovietică) ca „o dominaţie care nu este împiedicată de lege şi bazată pe violenţă”[4]. Incitarea demagogică a maselor şi deşteptarea celor mai josnice patimi în scopuri revoluţionare au fost multă vreme practica nihilistă standard.

În secolul nostru, spiritul violenţei a fost întruchipat cât se poate de temeinic de regimurile nihiliste ale bolşevismului şi naţional-socialismului; acestora le-au fost desemnate rolurile principale în sarcina nihilistă de distrugere a Vechii Ordini. Cele două regimuri, indiferent de diferenţele psihologice dintre ele şi de „accidentele” istorice care le-au plasat în tabere opuse, au fost partenere în împlinirea frenetică a acestei sarcini. Fără îndoială, bolşevismul a jucat rolul „pozitiv”, de vreme ce a fost capabil să-şi justifice crimele monstruoase printr-un apel la un idealism mesianic, pseudo-creştin pe care Hitler îl batjocorea; rolul lui Hitler în programul nihilist a fost mai specializat şi mai provincial, dar totuşi esenţial.

Chiar în eşecul său – de fapt, tocmai în eşecul ţelurilor sale aparente – nazismul a slujit cauzei acestui program. Lăsând la o parte pe deplin beneficiile politice şi ideologice pe care interludiul nazist în istoria europeană l-a dat puterilor comuniste (astăzi se crede în mare măsură şi în mod eronat despre comunism că, dacă este rău în sine, tot nu poate fi la fel de rău ca nazismul), nazismul a avut încă un rol, mai evident şi mai direct. Goebbels a explicat acest rol în emisiunile sale de radio din ultimele zile ale războiului.

 

Ministrul propagandei celui de-al III-lea Reich, Joseph Goebbels ţine un discurs la radio în ajunul Anului Nou 1940

 

„Teroarea bombelor nu cruţă nici locuinţele celor bogaţi, nici pe ale celor săraci; la birourile de muncă ale războiului total au trebuit să apună ultimele bariere dintre clase ... Împreună cu monumentele culturii se prăbuşesc de asemenea ultimele obstacole către împlinirea misiunii noastre revoluţionare. Acum că totul este în ruine, noi suntem siliţi să reconstruim Europa. În trecut, proprietăţile private ne constrângeau la o sobrietate burgheză. Acum bombele, în loc să-i ucidă pe toţi europenii, au dărâmat doar zidurile închisorii care îi ţinea captivi ... În încercarea de a distruge viitorul Europei, duşmanul nu a reuşit decât să-i nimicească trecutul; şi odată cu acesta, s-a pierdut tot ce era vechi şi uzat”[5].

Astfel, nazismul şi războiul său au făcut pentru Europa Centrală (şi mai puţin profund pentru Europa Occidentală) ceea ce bolşevismul a făcut prin revoluţia sa pentru Rusia: a distrus Vechea Ordine, şi astfel a făcut loc pentru clădirea celei ,,noi”. Apoi bolşevismul nu a avut nici o problemă în a prelua [controlul] acolo unde nazismul s-a isprăvit, şi în câţiva ani întreaga Europă Centrală a trecut sub „dictatura proletariatului” – adică, tirania bolşevică – pentru care nazismul a pregătit efectiv calea.

Nihilismul lui Hitler era prea pur, prea dezechilibrat pentru a avea de jucat mai mult de un rol negativ, preliminar în întregul program nihilist. Rolul său, asemenea rolului exclusiv negativ al primei faze a bolşevismului, s-a încheiat acum, şi etapa următoare aparţine unei puteri care deţine o perspectivă mai completă asupra întregii Revoluţii, puterea sovietică căreia Hitler i-a dat, de fapt, moştenirea sa prin cuvintele: „Viitorul aparţine în întregime naţiunii răsăritene mai puternice”[6].

 

2. Crearea „noului pământ”

Dar noi nu avem încă de-a face cu viitorul ultim, cu sfârşitul revoluţiei; între revoluţia distrugerii şi raiul pământesc se află o etapă de tranziţie, cunoscută în doctrina marxistă ca „dictatura proletariatului”. În această etapă putem vedea o a doua funcţie, „constructivă”, a violenţei. Puterea sovietică nihilistă a fost cea mai crudă şi mai sistematică în dezvoltarea acestei etape, dar exact aceeaşi lucrare este îndeplinită de realiştii lumii libere, care au avut cât se poate de mult succes în transformarea şi „simplificarea” tradiţiei creştine într-un sistem pentru promovarea „progresului” lumesc. Idealul realiştilor sovietici şi al celor occidentali este identic, urmărit de cei dintâi cu o fervoare făţişă, iar de cei din urmă mai spontan şi mai sporadic, nu întotdeauna în mod direct de către guverne, dar cu încurajarea lor, bazându-se mai mult pe iniţiativa şi ambiţia individuale. Realiştii de pretutindeni îşi imaginează o „ordine nouă” cu totul, clădită în întregime de oameni „eliberaţi” de jugul lui Dumnezeu şi pe ruinele unei Ordini Vechi a cărei temelie era dumnezeiască. Revoluţia nihilismului, voită sau nu, este acceptată; şi prin munca lucrătorilor din toate domeniile, de ambele părţi ale „Cortinei de Fier” se ridică o Împărăţie nouă, exclusiv umană, în care susţinătorii ei văd un ,,pământ nou” nevisat de epocile trecute, un pământ în întregime exploatat, controlat şi organizat de dragul omului şi împotriva adevăratului Dumnezeu.

Nici un loc nu este sigur în faţa imperiului uzurpator al acestui nihilism; pretutindeni oamenii urmăresc cu înfrigurare înfăptuirea „progresului” – din ce motiv, ei nu ştiu sau doar simt foarte vag. În lumea liberă, probabil un vid de groază îi îmboldeşte mai cu seamă pe oameni într-o activitate febrilă care le promite uitarea golului spiritual care însoţeşte toată deşertăciunea lumească; în lumea comunistă, un rol considerabil este jucat încă de ura împotriva duşmanilor reali şi imaginari, dar în primul rând împotriva Dumnezeului pe care L-a detronat revoluţia lor, o ură care îi inspiră să recreeze lumea împotriva Lui. În ambele cazuri, oameni fără Dumnezeu modelează o lume rece, inumană, o lume în care există pretutindeni organizare şi eficienţă, dar nicăieri dragoste sau respect. „Puritatea” şi „funcţionalismul” steril al arhitecturii contemporane sunt o expresie tipică a unei astfel de lumi; acelaşi duh este prezent în boala  planificării totale, spre exemplu în „controlul naşterilor”, în experimentele care urmăresc controlul eredităţii şi al minţii, în ,,sistemul de ajutor social”. Unele justificări pentru astfel de scheme se apropie în mod primejdios de un soi straniu de nebunie lucidă, în care precizia detaliului şi tehnica sunt îmbinate cu o insensibilitate înspăimântătoare faţă de scopul inuman pe care-l slujesc aceste scheme.

„Organizarea” nihilistă – transformarea totală a pământului şi a societăţii prin maşini, arhitectură şi design moderne, şi filozofia inumană a „ingineriei umane” care le însoţeşte – este o consecinţă a acceptării incompetente a industrialismului şi tehnologiei care, am văzut în capitolul anterior, sunt purtătorii unei deşertăciuni lumeşti care, nestăpânită, sfârşeşte în tiranie. În această deşertăciune putem vedea o transpunere practică a dezvoltării filozofice pe care am abordat-o în partea I: transformarea adevărului în putere. Ceea ce poate părea „inofensiv” în pragmatismul şi scepticismul filozofic devine altceva la „planificatorii” zilelor noastre. Căci dacă nu există adevăr, puterea nu cunoaşte limită decât cea impusă de mediul în care funcţionează sau de către o putere mai mare, opusă ei. Puterea „planificatorilor” contemporani îşi va găsi limita sa firească, dacă nu i se opune nimic, doar într-un regim al organizării totale.

Acesta a fost, într-adevăr, visul lui Lenin; fiindcă înainte ca „dictatura proletariatului” să ajungă la sfârşit, „întreaga societate va trebui să devină un singur birou şi o singură fabrică, cu aceeaşi muncă şi aceeaşi plată”[7]. Pe ,,noul pământ” nihilist, toate energia umană trebuie închinată preocupărilor lumeşti; întregul mediu de viaţă al omului şi orice obiect din el trebuie să servească cauzei „producţiei” şi să amintească oamenilor că unica lor fericire există în această lume; în realitate, se instaurează despotismul absolut al deşertăciunii lumeşti. Lumea artificială, ridicată de oamenii care vor să îndepărteze ultimul vestigiu al influenţei dumnezeieşti în lume şi ultima rămăşiţă de credinţă în oameni, promite să fie atât de atotcuprinzătoare şi omniprezentă încât va fi cu totul imposibil pentru oameni să vadă, să-şi imagineze sau chiar să spere la altceva dincolo de ea. Din punct de vedere nihilist, această lume va fi una a „realismului” perfect şi „eliberării” totale; în realitate, va fi cea mai vastă şi mai eficientă închisoare pe care oamenii au cunoscut-o vreodată, fiindcă – potrivit cuvintelor lui Lenin – „nu va exista nici o cale de a evada din ea, omul nu va avea nicăieri unde să scape”[8].

Puterea lumii, în care nihiliştii cred aşa cum creştinii cred în Dumnezeul lor, nu poate elibera pe nimeni niciodată, nu poate decât să înrobească; doar în Hristos care a biruit lumea (Ioan 16, 33) există izbăvire de acea putere, chiar atunci când ea va fi devenit absolută.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

 

[1] Karl Marx, Capital, Chicago, Charles Kerr and Company, 1906, vol. I, p. 824.

[2] A se vedea citatele în E.H. Carr, Mihail Bakunin, p. 173, 435; potrivit G.P. Maximov, Filozofia politică a lui Bakunin, p. 380-381.

[3] Pentru un rezumat al opiniilor despre violenţă ale lui Marx, a se vedea J.E. LeRossignol, De la Marx la Stalin, New York, Thomas Y. Crowell Company, 1940, p. 321-322.

[4] Comunismul de extremă stânga, citat în Stalin, Bazele leninismului, New York, International Publishers, 1932, p. 47. (Sau: Revoluţia proletară şi renegatul Kautski, Little Lenin Library, nr. 18, p. 19)

[5] Citat în H.R.Trevor-Roper, Ultimele zile ale lui Hitler, New York, The Macmillan Company, 1947, p. 50-51.

[6] Ibid., p. 82.

[7] Stat şi revoluţie, International Publishers, New York, 1935, p. 84.

[8] Loc. cit.

 

Episodul urmator