----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICII (VII)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul IV
Cartea a IX-a
 
Anii 382–406
 
4
 

Ioan, supranumit Gură de Aur – Caracterul său – Primele sale studii – Primele sale scrieri – Predicile sale din Antiohia – El este ridicat pe scaunul Constantinopolului – Viaţa sa ca episcop – Râvna sa – Luptele sale cu curtea împărătească – Împărăteasa Eudoxia – Evtropie – Ioan Gură de Aur contribuie la căderea sa în dizgraţie – Mila sa faţă de el – Eudoxia vrea să-l piardă pe Gură de Aur după ce l-a pierdut pe Evtropie – Ioan Gură de Aur se ridică împotriva scandalurilor de la curte – Călătoria lui Ioan Gură de Aur în Asia – Un intrus pe scaunul Constantinopolului – Marii fraţi prigoniţi de Teofil al Alexandriei sub pretextul origenismului, se duc la Constantinopol – Ioan Gură de Aur se declară în favoarea lor – Epifanie la Constantinopol – Conduita sa anti-canonică – El părăseşte Constantinopolul şi moare întorcându-se în Cipru – Teofil la Constantinopol – Sinodul de la Chene – Exilul lui Ioan Gură de Aur – Întoarcerea sa – Noile lupte dintre el şi Eudoxia – Un nou sinod – Al doilea exil al său – Viaţa lui Ioan Gură de Aur în exil – Intervenţia lui Onorie, împăratul Apusului – Sinodul de la Roma – Scrisoarea lui Ioan Gură de Aur către Inochentie, episcopul Romei – Opoziţie faţă de intervenţia Apusului în cauza lui Ioan Gură de Aur – Prigonirea susţinătorilor săi – Violenţele faţă de Ioan Gură de Aur – Moartea lui – Apologia sa – Învăţătura lui Ioan Gură de Aur

 

Anii 386-406

 

Partea a IV-a

Deci, Ioan Gură de Aur a primit apelul celor pe care Teofil îi condamnase; şi el i-a convins să nu supună deloc împăratului o cauză care, prin natura sa, era pur ecleziastică.

Ioan Gură de Aur ştia astfel să-i împace pe cei care cereau de la el mila şi prudenţa creştine. Dacă Teofil nu ar fi fost călăuzit decât de dragostea pentru ortodoxie, cum pretindea el, nu s-ar fi temut de o judecată, un apel, care era conform canoanelor Bisericii; dar el ştia că fusese nedrept; el se temea că nedreptatea sa va fi descoperită şi condamnată. Teofil, făcând numai rău, avea grijă să se acopere de cele mai frumoase aparenţe; el nu vroia ca ipocrizia sa să fie dezvăluită.

El ştia că Ioan Gură de Aur era prea virtuos pentru a se preta la învoieli. Deci el nu se gândea să-l câştige; a luat hotărârea de a-l pierde. Deoarece plătea spioni care-l ţineau la curent cu tot ce se întâmpla la curte, el nu putea să ignore intrigile Eudoxiei şi Evgrafiei; ura cu care curtenii îl onorau pe Ioan Gură de Aur, şi gelozia episcopilor ambiţioşi şi imorali de care Eudoxia vroia să se folosească. El trebuia foarte firesc să intre în complot şi duşmanii lui Ioan Gură de Aur nu puteau decât să accepte printre ei, ca o favoare, un om puternic prin scaunul său episcopal, prin bogăţiile sale, prin influenţa sa la curte, şi care nu se dădea înapoi de la nici un exces pentru a-şi satisface orgoliul jignit.

Ioan Gură de Aur îl cunoştea prea bine pe Teofil pentru a nu încerca mai întâi să-l liniştească. El i-a scris pentru a-i anunţa sosirea monahilor egipteni la Constantinopol. „Ei au venit, spune el, pentru a-şi prezenta cauza înaintea împăratului. Eu i-am deturnat, dar mi-e teamă ca ei să nu revină la prima lor idee. Le-am pus întrebări despre credinţa lor şi nu am găsit nimic heterodox în învăţătura lor. Iertaţi-i şi ridicaţi excomunicarea emisă împotriva lor. Ei vor dobândi astfel pacea. În cazul în care nu veţi socoti să faceţi ceea ce vă cer, nu aţi vrea mai bine să trataţi chestiunea într-o adunare episcopală pe care o voi convoca, decât să o lăsaţi să ajungă la tribunalul împăratului ? Vă consult asupra acestui punct, şi vă cer părerea”.

Această scrisoare atât de înţeleaptă l-a înfuriat pe Teofil: „Nu cred, îi răspunde el, că tu poţi să ignori canoanele Sinodului de la Niceea, care interzic episcopilor să judece cauzele din afara hotarelor jurisdicţiei lor. Dacă nu le cunoşti, îţi recomand să le studiezi; atunci tu nu vei accepta o petiţie împotriva mea. În cazul în care trebuie să fiu judecat, eu trebuie să fiu [judecat] de episcopii din Egipt şi nu de tine, care eşti departe de aici la 75 zile”[1].

Ioan Gură de Aur nu vroia să-l judece pe Teofil, şi acest orgolios a schimbat dinadins chestiunea. Fără îndoială, episcopul de Constantinopol nu avea dreptul să-l judece pe cel al Alexandriei; dar, potrivit canoanelor Sinodului de la Niceea şi ale altor sinoade ale Bisericii, el credea că, într-o cauză de suspiciune legitimă, se putea, la Constantinopol ca în altă parte, să se reexamineze cauza unor oameni onorabili care spun că sunt persecutaţi şi condamnaţi pe nedrept şi că valorează mai mult reexaminarea în sinod decât aducerea ei înaintea tribunalelor laice.

Aşadar, Ioan Gură de Aur era în dreptul său. El nu s-a emoţionat deloc în faţa impertinenţelor lui Teofil şi i-a scris cu dragoste pentru a-l readuce la sentimente mai paşnice. În timp ce el îi scria astfel, Teofil a făcut să fie înlăturat cu forţa din Biserica sa Dioscor, episcop de Hermopolis, unul dintre cei patru mari fraţi, care în pofida lui fusese făcut episcop al celei mai mici Biserici a Egiptului. A făcut ca el să fie depus, şi Dioscor, pentru a scăpa de violenţele sale, a fugit în taină şi s-a îmbarcat pentru Constantinopol.

Sosirea sa a fost răspunsul la cea de-a doua scrisoare a lui Ioan Gură de Aur. Marele episcop părea să nu înţeleagă ce era condamnabil în conduita lui Teofil. El a continuat să-i scrie pentru a-l îndemna la pace; şi îi încuraja totodată pe marii fraţi să aibă răbdare.

În loc să urmeze sfaturile lui Ioan Gură de Aur, Teofil nu se gândea decât la răzbunare. S-a aflat deodată că o navă venind din Egipt aducea la Constantinopol o delegaţie a episcopului Alexandriei. Ea era alcătuită dintr-un episcop, patru stareţi şi câţiva dintre monahii cei mai compromişi în persecuţia marilor fraţi. Teofil îi însărcinase pe trimişii săi cu un mesaj în care îl ruga pe împărat să-i alunge din Constantinopol pe călugării egipteni care găsiseră acolo un refugiu. Aceşti călugări, spunea el, fuseseră excomunicaţi de un sinod şi declaraţi vinovaţi de erezie, magie, rebeliune împotriva Bisericii şi statului. Crima de magie avea, în codul imperiului, o importanţă excepţională şi era pedepsită aproape întotdeauna cu moartea.

Teofil îi însărcinase pe trimişii săi să împartă la curte daruri bogate şi sume de bani foarte importante. El avea acoliţii săi în palat şi se bucura acolo de o influenţă excepţională. Trimişii săi spuneau în plus că erau gata să aducă dovezi în sprijinul a tot ceea ce afirma episcopul Alexandriei. Ei răspândeau în oraş relatări fanteziste împotriva monahilor pe care veneau să-i acuze, şi se sprijineau mai ales pe crima de magie care aţâţa în mod special mânia poporului. Bieţii monahi nu puteau să mai iasă fără a fi insultaţi. Drept urmare, ei au hotărât să lase deoparte sfaturile lui Ioan Gură de Aur şi au redactat un act de acuzare împotriva lui Teofil, căruia îi reproşau crime numeroase şi grave. Ei au adresat acest act de acuzare lui Ioan Gură de Aur însuşi.

Atunci el trebuia să se declare judecătorul lui Teofil sau să-şi abandoneze oaspeţii care s-ar fi adresat unei alte jurisdicţii. El a luat această ultimă hotărâre, deoarece monahii îl puneau în situaţia de a-l judeca pe Teofil, ceea ce el nu putea face după canoanele Bisericii.

Conduita lui Ioan Gură de Aur a fost cât se poate de corectă, şi simpatia sa pentru marii fraţi nu l-a făcut deloc să uite legea. Duşmanii săi au găsit totuşi în această conduită motive de incriminare.

S-a răspândit zvonul că Ioan Gură de Aur fusese crud faţă de bunii călugări egipteni care veniseră la el să ceară dreptate; că el nu a vrut să-i fie alături în ultimele sale clipe unuia dintre ei care tocmai murise. Ura duşmanilor lui Ioan Gură de Aur servea astfel marilor fraţi; aceasta i-a convins să se adreseze direct împăratului, să întrebuinţeze mijlocirea împărătesei, şi să ceară dreptate împotriva persecutorului lor. Monahii au urmat aceste sfaturi şi au fost anunţaţi de ziua în care ei o puteau vedea pe împărăteasă la Biserica Sfântul Ioan. Eudoxia s-a prefăcut surprinsă la vederea lor; ea le-a făcut semn marilor fraţi să se apropie de trăsura sa şi le-a spus: „Binecuvântaţi-mă şi rugaţi-vă pentru împărat, pentru copiii mei şi pentru imperiu. Eu voi face ca în curând să se întrunească un sinod şi ca Teofil să vină acolo, chiar dacă el va refuza”[2].

După câteva zile, un decret imperial a convocat un sinod, şi Elafie, unul din ofiţerii Eudoxiei, a plecat pentru a-i înmâna lui Teofil o citaţie pentru a compărea înaintea sinodului şi a împăratului.

Ioan Gură de Aur nu credea deloc într-un decret care nu fusese obţinut decât de duşmanii săi. Teofil gândea cu totul altfel; el credea că episcopul de Constantinopol vroia să se răzbune pentru intervenţiile sale în afacerea marilor fraţi, şi îmbina în cugetul său toate mijloacele la care putea să recurgă pentru a face ca Ioan Gură de Aur să fie depus din episcopat.

Ura pe care o nutrea faţă de Ioan Gură de Aur trebuia să-l apropie de împărăteasă şi de toţi duşmanii sfântului episcop. După ce l-a citat ca acuzat, Eudoxia trebuia să facă din Teofil un judecător pentru a satisface ura lor comună.

Teofil şi-a montat planul împotriva lui Ioan Gură de Aur. Pentru a se apăra împotriva acuzaţiilor marilor fraţi, el a adus mai întâi împotriva lor acuzaţia de origenism; el a adus aceeaşi acuzaţie împotriva lui Ioan Gură de Aur, care, pentru a susţine erezia lor, ar fi încălcat canoanele Bisericii, protejând monahi condamnaţi după lege şi erijându-se în judecătorul altor episcopi. Pentru a avea un sprijin în acuzaţia sa de origenism, Teofil l-a adus în cauza sa pe venerabilul Epifanie, care se bucura pe drept de o reputaţie de sfinţenie, dar a cărui râvnă împotriva aşa-ziselor erezii ale lui Origen mergea până la fanatism.

Epifanie avea atunci aproape 80 ani. Vârsta şi sfinţenia sa impuneau respect; Teofil conta mult pe intervenţia unui atât de respectabil episcop. El s-a înjosit în faţa sa până la cele mai detestabile linguşeli, asigurându-l că dacă el abandonase oribilele erezii ale lui Origen, făcuse aceasta la sfaturile sale pentru care îi era dator. Epifanie, în simplitatea sa cinstită, a crezut ceea ce i-a scris Teofil, şi şi-a imaginat că ducându-se la Constantinopol va face credinţei un serviciu deosebit. Pentru a-i stârni râvna, Teofil îi trimisese documentele faimosului său sinod din Alexandria împotriva origenismului, şi părea să facă din bunul episcop de Salamina arbitrul suveran în chestiune.

Epifanie şi-a luat în serios rolul pe care i-l impunea Teofil. El a convocat episcopii din Cipru, le-a dictat un decret împotriva origenismului şi l-a trimis, împreună cu actele sinodului din Alexandria, tuturor episcopilor din Răsărit şi în special lui Ioan Gură de Aur. Epifanie vroia să le trimită episcopului de Constantinopol printr-un delegat special; Teofil l-a împiedicat şi a adăugat la actele sinoadelor din Alexandria şi Cipru o scrisoare în care îl convingea să reunească pe episcopii săi sufragani şi să ia aceleaşi decizii pe care le luaseră Teofil şi Epifanie.

Ioan Gură de Aur a pus deoparte scrisoarea şi documentele şi nu le-a dat nici o importanţă. El ştia că, sub chestiunea origenismului, Teofil îşi ascundea ura împotriva tuturor duşmanilor săi. Era o crimă foarte ‘găsită’, atunci când el nu avea de adus altă acuzaţie. Epifanie avea mai multă credinţă şi nu era călăuzit decât de dragostea pentru adevărata ortodoxie; dar dacă motivele sale erau mai curate decât cele ale lui Teofil, fanatismul său era la fel de orb şi intolerant; el punea o adevărată pasiune în ceea ce urmărea.

Însă Ioan Gură de Aur, după câteva zile de reflecţie, a socotit că nu trebuia să dispreţuiască cu totul actele pe care le primise; el a înţeles că Teofil îl atrăsese pe Epifanie pentru a da mai mare importanţă acuzaţiilor pe care se pregătea să le prezinte, şi îşi ascundea sentimentele sale rele, sub veneraţia de care bătrânul episcop de Salamina se bucura pe bună dreptate. Aşadar, el se pregătea pentru a-şi susţine lupta.

Duşmanii săi se bucuraseră să-l vadă acuzat de episcopi de mai multe delicte pe care se puteau baza pentru a-l depune. Dacă nu este origenist, se spunea, el s-a împărtăşit cu preoţi şi monahi excomunicaţi, şi astfel este excomunicat el însuşi. Noi am spus cu ce prudenţă, poate excesivă, s-a purtat Ioan Gură de Aur faţă de monahii egipteni; el le-a dat ospitalitate ca unor nenorociţi fără refugiu pe care-i considera persecutaţi pe nedrept, dar nu s-a împărtăşit cu ei in sacris, gândind că o condamnare, chiar nedreaptă, pronunţată de un tribunal trebuia considerată valabilă până când ea ar fi fost corectată de un tribunal superior.

Prin urmare, nu i se putea reproşa nimic lui Ioan Gură de Aur în această privinţă; dar ura nu este scrupuloasă şi se leagă de cele mai zadarnice aparenţe când este vorba să piardă un duşman. Eudoxia şi-a pus autoritatea sa în slujba tuturor duşmanilor lui Ioan Gură de Aur; episcopii răsăriteni au fost convocaţi la Constantinopol; Teofil a plecat cu mare gală; Epifanie, înainte de plecarea sa, a scris tuturor episcopilor răsăriteni să meargă la Constantinopol unde trebuia să se discute chestiuni serioase legate de credinţă. El a ajuns printre primii la Constantinopol. Ioan Gură de Aur l-a primit cu cinste, în fruntea clerului său şi i-a oferit ospitalitate. Epifanie a refuzat; el arăta chiar o oarecare ezitare în a comunica cu Ioan Gură de Aur[3].

Uitând canoanele Bisericii, el a săvârşit, încă de la sosirea sa, liturghia şi a hirotonit un diacon într-o biserică care era în jurisdicţia episcopului de Constantinopol. El i-a convocat chiar pe episcopii care se aflau la Constantimopol ca şi cum ar fi fost şeful lor, şi le-a dat la semnat hotărârile dogmatice ale sinoadelor din Alexandria şi Cipru împotriva cărţilor şi opiniilor lui Origen.

Mulţi episcopi au semnat aceste hotărâri din respect pentru Epifanie; dar alţii au refuzat şi în special Teotim, episcop de Sciţia, care a răspuns astfel la propunerea lui Epifanie: „Epifanie, nu vreau să insult un om care este mort de atât de multă vreme, şi nu vreau să comit o faptă rea, condamnând lucruri pe care strămoşii noştri nu le-au respins; mai ales când ştiu că nu există deloc învăţături rele în cărţile lui Origen”. Deschizând în acelaşi timp o carte de Origen, el a început să citească din ea şi să expună dogmele Bisericii. După lectura sa, el a adăugat: „Cei care insultă astfel de cărţi nu sunt îndeajuns de atenţi decât ca ei înşişi să aducă injurii, vrând să le acopere de dispreţul lor”.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 

 

   [1] Paladie, Dialog..

   [2] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VIII-a, 13; Paladie, Dialog..

   [3] Socrate, Hist. Eccl., cartea a VI-a, 11, 12 şi urm.; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VIII-a, 14 şi urm..