----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Despre moarte şi înviere (I)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 
Din scrierile arhimandritului Serafim Alexiev († 1993)
În ciuda piedicilor şi încercărilor de tot felul, pe care realitatea din spatele Cortinei de Fier le aducea în fiecare zi păstorului ortodox, arhimandritul Serafim a rămas un semănător neobosit al cuvântului Evangheliei. Blând şi înţelept din fire, el a priceput că era cu totul zadarnic să discuţi cu ateii orbiţi, şi şi-a concentrat eforturile spre slujirea turmei cuvântătoare a lui Hristos şi păstrarea luminii Sfintei Evanghelii în inimile creştinilor ortodocşi împilaţiPC. Carti si articole 03-1
 
 
- Adevăr şi minciună despre viaţa de după moarte -
 
De ce un creştin ortodox nu poate fi ecumenist
de arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev
 
 
I. Scopul vieţii omeneşti pe pământ

Neam trece şi neam vine (Eclisiastul 1, 4). Soarele răsare şi apune. Vremea zboară fără încetare. Veacurile vin, trec şi se afundă cu paşi grei în depărtările trecutului. Generaţii se nasc şi mor, ca să nu se mai întoarcă nicicând pe pământ. Oamenii îşi înalţă case pentru sine, dar le părăsesc îndată, pentru totdeauna, şi alţi oameni se sălăşluiesc în ele. Se zidesc cetăţi care mai apoi se năruie. Se nasc state care dispar. Hărţile istoriei se schimbă necontenit. Ceea ce a fost, iată, de acum nu mai este. Iar ceea ce va veni, numai Dumnezeu poate şti cum va arăta.

Lumea este asemenea unei arene, în care actorii se schimbă unul după altul în decursul timpului. Oameni noi se arată pe scenă, dar în puţină vreme se afundă şi ei în întunericul de dincolo de culise. Unii joacă roluri importante în viaţă, alţii mărunte, iar alţii nici un fel de rol. Unii se manifestă pe un tărâm social vast, slava lor strălucind ca un meteorit pe cer, pentru a se stinge îndată. Alţii se măsoară doar în cercul strâmt al slujirii lor şi printre puţinii lor prieteni. Iar despre o a treia categorie nu se poate spune nimic precis.

Judecăţi cu multe chipuri şi nuanţe ! Unii sunt fericiţi, iar alţii nefericiţi. Unii râd, iar alţii plâng. Unii sunt sănătoşi, iar alţii sunt bolnavi mai toată vremea. Unii sunt bogaţi, iar alţii săraci. Unii sunt plini de daruri, iar alţii oameni de rând, oameni obişnuiţi. Unii trăiesc, după cum spune lumea, o viaţă îndelungată, iar alţii, abia născuţi, mor îndată. Între viaţa lungă şi cea scurtă, văzute prin prisma veşniciei, care ne cuprinde pe toţi la urma urmelor, nu este însă mare deosebire. Dacă vine moartea, totul este ca şi cum n-ar fi fost. Ce înseamnă chiar şi cea mai minunată şi îndelungă viaţă în faţa veşniciei de necuprins ? Nu este oare aceasta aproape asemănătoare cu cea mai scurtă viaţă de pe pământ ? Nu sunt acestea asemenea clipelor ori scânteilor strălucitoare, care îndată se sting şi nu se mai arată ?! Anii omului par mulţi la număr, când se naşte. Dar dacă se scurg, ei se prefac repede în vise de mult apuse.

Să-i întrebăm pe cei mai în vârstă cum au privit la viaţă ca tineri şi cum privesc acum la ea, când neaua anilor s-a aşezat pe capetele lor tot mai încărunţite. Aceştia vor mărturisi într-un glas că în anii tinereţii drumul vieţii care se întindea înaintea lor părea fără de sfârşit. Dar oare la fel privesc ei la acesta acum, când a trecut ? Nu. Totul li se pare că a fost un vis. Multe dintre idealurile lor nu mai sunt actuale. Se întreabă: cele trăite de ei au existat cu adevărat ori au fost doar un vis ?

Dacă la vârsta de 10 ani aţi fi auzit că una din rudele dvs. de 60 ani a murit, aţi fi gândit: ,,A trăit destul. A îmbătrânit. Şi-a trăit viaţa. Dumnezeu s-o ierte”. Însă vremea se scurge pe nesimţite, iar tu, tinere, devii un om matur, apoi cap de familie, ţi se nasc copii, şi iată, după ani şi ani, apar şi nepoţii. Pe nesimţite se îngrămădesc în spatele tău 60 ani. Pentru copiii tăi eşti deja bătrân, iar pentru nepoţi de-a dreptul mult prea bătrân. Dar tu te simţi încă destul de tânăr. În mijlocul viforului vieţii de zi cu zi nu eşti în stare să-ţi mai aduci aminte de ceva şi nu poţi să crezi că ai în spate 60 ani, care s-au scurs fără întoarcere. Deodată însă auzi că cineva de vârsta ta a făcut un infarct şi a murit pe neaşteptate. Chiar la vârsta ta – 60 ani. Una ca aceasta te pune pe gânduri. ,,Aşa de tânăr s-a dus !” – oftezi tu, uitând că ţie însuţi, ca tânăr, această vârstă ţi se părea înaintată. Acum tu muţi hotarele bătrâneţii mai departe de tine, ca să mai trăieşti. Tocmai această năzuinţă a ta de a trăi scoate la iveală nemurirea.

Mi s-a povestit despre un scriitor că, atunci când a sărbătorit 70 ani, unii prieteni i-au dorit din inimă să ajungă la 100 ani. Această urare i-a priit, pentru că el a trăit îndelung. Scriitorul le-a mulţumit atunci celor prezenţi pentru urări. Au trecut anii. Binecuvântarea s-a adeverit. La cea de-a 98-a aniversare s-au adunat prietenii lui apropiaţi şi unul dintre tinerii săi urători i-a făcut aceeaşi urare, care cândva îl bucurase – de a atinge suta de ani. Scriitorul a fost afectat şi i-a replicat jignit: ,,Cum ? Numai cu 2 ani îmi prelungiţi viaţa ? Ia nu vă mai amestecaţi în treburile lui Dumnezeu !”

Omul nu se mai satură de viaţă. Acest fapt arhicunoscut grăieşte de la sine că suntem creaţi nu pentru moarte, ci pentru viaţa veşnică. Dintru început noi năzuim către veşnicie. Toţi simţim că moartea este un lucru nelalocul său, apărut tam-nisam în viaţa omului. În mod instinctiv ne agăţăm de viaţa noastră ca de cea mai de preţ comoară. Setea noastră de a trăi se loveşte de chipul morţii aproape în fiecare zi. Noi şi noi oameni care mor sunt scoşi afară din casă. Cei vii aleargă în jurul adormiţilor lor ca să-i îngroape, până ce şi aceştia, după mai multe zile, vor cădea morţi, ca să fie îngropaţi la rândul lor.

Luând aminte la toate acestea, fără să vrea, omul se întreabă: care este sensul scurtei noastre existenţe ? Pentru ce trăieşte omul pe pământ ? Oare ca să se arate pentru puţin timp precum un balonaş deasupra mării vieţii şi după aceasta să se afunde şi să dispară pentru totdeauna ? Şi ce este în realitate omul – acest pumn de ţărână, din punct de vedere material ? Ce sunt aceste puternice patimi în el, cel slab ? De unde sunt aceste avânturi spre marile nevoinţe în el, cel iute trecător ? Este el doar materie ? Nu există oare ceva mai înalt, ceva dumnezeiesc în el ? Dacă admitem că în om nu există suflet, atunci îl prefacem într-un craniu gol şi în oase goale !

Cineva a dorit să afle cât costă omul, din punct de vedere material, şi a ajuns la concluzia, după ce a socotit şi a adunat toate elementele lui preţioase, că la o greutate de 60-70 kg acesta nu face mai mult de 3-400 leva[1]. Acesta să fie oare adevăratul preţ al omului ? Oare într-atât de ieftin şi de nimic este el ? Ar fi un lucru jalnic. Dacă ceea ce este mai de preţ în această lume – omul – este atât de lipsit de preţ, atunci nu există nici alte valori în viaţă. Atunci legile morale îşi pierd sensul. În cazul acesta, conştiinţa este absolut fără rost, un conducător nefolositor, doar un sfătuitor şi un chinuitor al nostru. Atunci viaţa ar fi lipsită de sens; şi mai cu seamă n-ar avea rost să se trăiască după rânduielile creştineşti, care cer o înaltă morală evanghelică.

Însă inima omului, în care străluceşte nădejdea nemuririi, nu se poate împăca cu gândul absurd al unei vieţi pământeşti lipsite de scop. Omul este trup şi suflet. Dacă trupurile omeneşti sunt atât de înţelept alcătuite, încât prin toate organele şi prin toate funcţiile lor corespunzătoare ating un scop raţional, putem oare să admitem în privinţa sufletului că această cea mai de preţ şi nemuritoare parte din om este lipsită de orice sens, de orice ţel ? Una ca aceasta este de neconceput. Sufletul a fost creat de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Noi ne naştem în timp pentru veşnicie şi moartea nu este o negare a vieţii veşnice, căci s-a spus: Şi mai înainte de ce se va întoarce ţărâna în pământ, precum a fost, şi duhul se va întoarce la Dumnezeu, la cel ce l-au dat pre el (Eclisiastul 12, 7). Doar convingerea în nemurirea sufletului poate să dea în această scurtă viaţă pământească un sens în veşnicie.

Observaţiile au demonstrat că din credinţa în Cel Preaînalt şi în valoarea veşnică a zilelor noastre pământeşti, destinate să ne apropie de izvorul originar al fiinţei, s-au născut şi se nasc cele mai înalte cugetări, cele mai însufleţitoare dispoziţii şi cele mai eroice fapte. Şi, pe de altă parte, nepăsarea faţă de credinţă şi faţă de viaţa veşnică ce ne aşteaptă i-a îndepărtat pe oameni de înaltul drum trasat lor şi a încurcat toate: şi rânduiala moral-dumnezeiască din sufletele lor, şi legăturile lor de dragoste frăţească, şi în general toată viaţa lor.

Când omul crede în nemurirea sufletului său, el năzuieşte să-i asigure acestuia fericita intrare în Împărăţia Cerurilor, la Dumnezeu. Iar când gândeşte că viaţa lui se încheie cu moartea trupului, el îşi leagă în mod firesc toată grija sa de acest fapt: să-i satisfacă trupului toate capriciile, să-i adune în chip nesăţios, pe cât este cu putinţă, cât mai multe bunuri pământeşti şi cât mai multe desfătări rafinate. Faptele demonstrează că, dacă este ucisă în oameni credinţa în Cer, ei năzuiesc cu înverşunare către pământ şi au în vedere doar să poată răpi cât mai mult de la el. Apetitul creşte proporţional cu întărirea omului în convingerea că această lume este singurul loc în care el locuieşte. Unde vor conduce oare toate acestea planeta noastră nefericită, când vedem că întreaga lume a pornit pe calea necredinţei în nemurirea sufletului ?!

Dacă oamenii ar fi fost crescuţi în duh creştinesc, dacă ar fi aprins în sufletele lor dragostea către Dumnezeu şi către aproapele, cu totul altfel ar fi arătat viaţa. Din experienţa plăcuţilor lui Dumnezeu, aceasta s-a demonstrat de mii de ori. Cei ce şi-au îndreptat privirea evlavioasă către lumea cealaltă nu doar că nu şi-au îngăduit să răpească ceva străin, ci adesea s-au lepădat şi de cele ale lor. Trăind modest, înfrânându-se de la cele de prisos, hrănindu-se din truda mâinilor lor (potrivit II Tesaloniceni 3, 8-10), ei s-au mulţumit cu puţinul de trebuinţă pentru trupul lor (potrivit I Timotei 6, 8), ajutându-i şi pe alţii, dăruindu-le cu mărinimie din cele ce le aparţineau. Ei nu s-au tulburat de ziua de mâine, căci au fost pe deplin încredinţaţi că prin credinţa lor în Dumnezeu şi prin dragostea lor de nevoinţă pronia dumnezeiască cea care le dăruieşte lor zile le va asigura şi hrana.

Principiul după care s-au condus a fost porunca lui Hristos: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu [...] şi acestea toate se vor adăuga vouă (Matei 6, 33). Pentru aceasta plăcuţii lui Dumnezeu au avut pace cu Dumnezeu, cu ei înşişi şi cu aproapele. Cei ce nu-şi mărturisesc credinţa se afundă însă în certuri şi în dispute şi-şi otrăvesc singuri viaţa, uneori chiar pe motivul celor mai josnice interese pământeşti. Toate acestea nu vorbesc oare în chip convingător de cât de greşită este năzuinţa unilaterală a omului către pământ, când el a fost creat în realitate pentru ceva cu mult mai înalt ? Ce folos este omului – spune Hristos – de ar dobândi lumea toată, iar sufletul său îşi va pierde (Matei 16, 26) ?

Cei mai de seamă reprezentanţi ai neamului omenesc – sfinţii şi înţelepţiţii de Dumnezeu părinţi – au privit viaţa veşnică ca pe axiomă de viaţă. Ei au simţit că sunt străini în această lume, că viaţa pământească este o călătorie către cea cerească, că pentru această viaţă a lor de aici le este dăruită doar o viză de tranzit şi că locuinţa lor permanentă nu este aici, ci în cealaltă lume (potrivit Evrei 13, 14). Ei au descoperit sensul înstrăinării pământeşti în aceasta: ca neîncetat să se apropie de Ziditorul lor, Dumnezeu. Adevăratul ţel de pe urmă al călătoriei lor pământeşti îl vedeau în unirea lor cu Ziditorul, şi nu în dobândirea averilor pământeşti.

 

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel

 

Călătorul nu se opreşte nicăieri pentru mai multă vreme, nici nu-şi zideşte locuinţă permanentă oriunde pe cale. El îşi caută adevărata sa casă şi către această casă îşi îndreaptă paşii. El aleargă cu credinţă către ţelul său. Astfel au fost toţi drepţii în Vechiul Testament. Despre ei, Sfântul Apostol Pavel spune: După credinţă au murit aceştia toţi, [...] mărturisind că străini şi nemernici sunt pre pământ (Evrei 11, 13). Asemenea lor, în Noul Testament, şi ucenicii Mântuitorului Iisus Hristos se simt călători pe pământ. Cu toate îndestulările ei, viaţa pământească este pentru aceştia o vremelnică înstrăinare, unde ei adastă pentru puţină vreme pe calea către Cer. Făgăduinţele dumnezeieşti pentru fericirea veşnică în Împărăţia Cerurilor şi pentru veşnica contemplare a feţei lui Dumnezeu sunt nespusa lucrare a înaltelor lor năzuinţe. Perspectiva luminoasă a primirii unor asemenea înalte şi de neînchipuit bunătăţi cereşti ne descoperă pentru ce creştinii au fost chemaţi să trăiască în curăţie, dreptate şi evlavie (potrivit II Timotei 2, 22) şi să fie iubitori de pace. Pentru că, dacă nu trăiesc astfel, ei nu pot să atingă sfinţenia. Iar dacă nu ating sfinţenia, nu vor avea părtăşie cu Dumnezeu cel Preaînalt.

Când vorbim despre sfinţenie, nu vrem să spunem că Împărăţia lui Dumnezeu este închisă pentru cei păcătoşi. Hristos a venit pe pământ ca să cheme tocmai pe păcătoşi la pocăinţă (potrivit Matei 9, 13), să-i cheme la ospăţul ceresc (potrivit Matei 22, 9-10). Păcătoşii care se pocăiesc pot, precum cei drepţi, să moştenească desfătările cereşti. Condiţia este una singură: desparte-te de păcat şi vei fi veşnic cu Dumnezeu ! Curăţeşte-te şi vei fi mântuit. Dar dacă nu te vei curăţi aici, vei fi pierdut. Căci în Biserica cerească nu intră nimic necurat (potrivit Apocalipsis 21, 27; I Corinteni 6, 9-10). Tocmai pentru aceasta Sfântul Apostol Petru s-a adresat celor ce cred: Iubiţilor, rogu-vă ca pre nişte nemernici şi străini, să vă feriţi de poftele cele trupeşti, care se oştesc asupra sufletului (I Petru 2, 11). Cel ce trăieşte drept în această lume, aceluia i se va îngădui să intre în Împărăţia Cerurilor.

 

[1] 100 lei = 44 leva.

 

Episodul urmator