----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârşitul secolului XIX (XVI)

Bătălia pentru Constantinopol

 

Episodul anterior

 

Încercări nereuşite de soluţionare a schismei bulgare [continuare]

Noua situaţie politică creată de războaiele balcanice a generat probleme semnificative pentru patriarhie, deoarece ea a pierdut cele mai multe din eparhiile sale prospere din Macedonia. La o şedinţă a Sinodului patriarhal, mitropoliţii au spus că deşi perpetuarea schismei bulgare convenea intereselor greceşti, după soluţionarea Chestiunii Răsăritene şi divizarea Macedoniei, autocefalia Bisericii Bulgare va trebui proclamată; apoi, exarhul va părăsi Constantinopolul şi patriarhia va fi silită să pună capăt schismei.

Dar înfrângerea Bulgariei în cel de-al doilea război balcanic a schimbat cu totul situaţia. După Tratatul de la Bucureşti (30 august 1913) şi stabilirea noilor graniţe în Balcani, împărţirile ecleziastice trebuiau să fie în acord cu graniţele politice. Cauza exarhului bulgar în Macedonia a fost pierdută şi în noiembrie 1913 el a fost obligat să părăsească Constantinopolul. După plecarea exarhului Iosif din Constantinopol părea că au fost îndepărtate obstacolele pentru reconciliere, dar diplomaţii ruşi nu au reuşit să ţină seama de tensiunea naţională extremă care a urmat înfrângerii Bulgariei.

Ambasada rusă a încercat să facă presiuni asupra patriarhului cu privire la poziţia politică şi financiară critică a Bisericii Ortodoxe în Turcia în prima jumătate a anului 1914. Vorbind cu patriarhul Ghermano al V-lea, ambasadorul Giers s-a oferit să-l ajute cu condiţia ca el să pună capăt schismei. Fonvisin, un funcţionar al ambasadei ruse a dus la bun sfârşit negocierile preliminare în Sofia[1]. Ultima încercare din partea Rusiei înainte de a intra în primul război mondial a fost să discute termenii reconcilierii cu exarhul Iosif în timpul vizitei sale la ambasadorul rus la Sofia, Savinski. Profesorul I.S. Palmov de la Academia Teologică din Sankt Petersburg urma să redacteze scrisoarea oficială către Patriarhia Ecumenică schiţând termenii unui acord[2]. Războiul a întrerupt negocierile şi scrisoarea nu a fost trimisă niciodată.

În 1915, exarhul a făcut o ultimă încercare: el i-a cerut preotului rus din Atena să înceapă negocierile cu Elefterie Venizelos, prim-ministrul Greciei, pentru a soluţiona schisma[3]. Cu toate că negocierile oficiale s-au încheiat când Turcia a intrat în primul război mondial, în 1917, Meletie Metaxakis, pe atunci mitropolit al Ciprului, vroia încă să ridice chestiunea schismei bulgare Sinodului moscovit.

Chestiunea ecleziastică greco-bulgară demonstrează cu tărie caracterul politicii ruse în Balcani la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Amânarea acţiunii şi menţinerea status-quo-ului împreună cu alte dificultăţi politice a condus la sistarea temporară a eforturilor diplomatice ruse în Orientul Apropiat. Politica de a merge pe sârmă neîncetat între greci şi bulgari nu a sporit autoritatea Rusiei în regiune, nici nu ar fi putut tempera opoziţia naţionalistă în Balcani. Schisma bulgară a fost soluţionată doar în 1945 când au fost stabilite în cele din urmă hotarele politice şi a avut loc schimbul de populaţie. Drept urmare, nu au mai existat regiuni cu populaţii mixte şi raţiuni pentru un conflict ulterior.

 

Monahii ruşi din Muntele Athos

Prin străduinţele sale ecleziastice în Imperiul Otoman, Rusia căuta să stabilească relaţii mai apropiate cu populaţia ortodoxă în timp ce consolida influenţa rusă în partea mediteraneană de est în general. Muntele Athos, un sobor de mânăstiri situate pe o peninsulă mică din nordul Mării Egee, era de importanţă capitală în acest proces. Spre deosebire de aşezămintele ruse din Palestina, comunitatea monahală rusă din Sfântul Munte avea o istorie lungă separat de iniţiativele guvernamentale. Aspiraţiile duhovniceşti ale oamenilor de rând susţinute de ţari şi elita ocârmuitoare asigurau baza materială pentru prezenţa Rusiei în Muntele Athos.

 

Poziţia Muntelui Athos în Marea Egee, între Grecia şi Turcia

 

Muntele Athos era unul din cele mai importante centre duhovniceşti ale lumii creştine răsăritene începând din secolul X. Era o republică monahală unică. Cu toate că grecii predominau, multe popoare ortodoxe – georgieni, bulgari, sârbi, ruşi şi mai târziu români – aveau propriile mânăstiri pe Muntele Athos. Până în secolul al XV-lea, când turcii au cucerit Balcanii, mânăstirile se aflau sub protecţia fie a împăratului bizantin, fie a monarhilor ţărilor ortodoxe respective cărora le aparţineau mânăstirile.

Deşi poziţia Bisericii s-a schimbat fundamental sub domnia otomană, Muntele Athos a continuat să fie un centru de aspiraţie religioasă. În timpul secolelor XVI-XVII, mânăstirile din Sfântul Munte au primit donaţii mari de la conducătorii principatelor române şi de la ţarii ruşi. Dar ele au devenit şi victimele jafului şi acţiunilor despotice ale autorităţilor otomane. Treptat, mânăstirile negreceşti au căzut în mâinile monahilor greci, un proces care reflecta situaţia Bisericii Ortodoxe în întregul Imperiu Otoman.

În secolul XVIII, potrivit relatării călătorului Vasilie Barski, doar câţiva monahi ruşi puteau fi găsiţi în Sfântul Munte. Cu toate acestea, la mijlocul secolului XIX, mânăstirea rusă a Sfântului Panteleimon şi cele două schituri – Sfântul Prooroc Ilie şi Sfântul Apostol Andrei – au crescut. Prosperitatea monahismului rus din Muntele Athos la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX este legată de obicei de două personalităţi duhovniceşti: duhovnicul mânăstirii ruse, Ieronim, şi stareţul său, Macarie Suşkin[4]. După războiul ruso-turc din 1877-1878, comunităţile monahale ruse au crescut repede datorită protecţiei oficialilor guvernamentali şi diplomatici de prim rang şi interesului crescând din sânul poporului rus. De fapt, aceste comunităţi au devenit curând cele mai bogate şi mai populate din peninsula muntoasă.

În ciuda dezamăgirii suferite la Congresul de la Berlin din 1878, Rusia a insistat pe includerea articolului nr. 62, care stipula patronajul diplomatic important pentru monahii care nu erau greci din Muntele Athos. Acest punct crucial garanta existenţa autonomă a unei comunităţi ruse în teritoriul otoman sub protecţia statului rus.

 

O fotografie veche a Mânăstirii Panteleimon, 1871

 

Înflorirea duhovnicească a comunităţilor ruse din Muntele Athos a inspirat admiraţie printre pelerinii şi călătorii ruşi, care au început să se adune în regiune în număr mare. Ioachim al III-lea, care a vieţuit în Muntele Athos între anii 1886-1901, a subliniat diferenţa dintre instituţiile ruse şi cele greceşti: ,,Puterea duhovnicească din Muntele Athos nu contează defel – scria el consulului rus din Thessaloniki, Ivan S. Iastrebov. Neascultarea este exagerată. Mânăstirile greceşti nu se împacă una cu alta şi încearcă să se întreacă una pe alta în încăpăţânare. Spre deosebire de ele, ordinea domneşte în comunităţile ruse; toţi ascultă de stareţ, ei muncesc cu smerenie şi se leapădă de sine, şi ei nu se amestecă în treburi laice”[5].

Prosperitatea mânăstirilor şi schiturilor ruse provocau nemulţumire şi invidie printre greci, ale căror mânăstiri sufereau din cauza lipsei de sprijin financiar. Condiţiile generale potrivnice din Balcani, intensitatea pasiunilor naţionaliste şi prejudecăţile anti-slave contribuiau încă mai mult la ostilitatea din Sfântul Munte. Guvernul de la Atena a luat măsuri în mod repetat împotriva monahilor ruşi.

În 1883, o delegaţie formată dintr-un teolog şi un istoric, profesorii N. Damalas şi P. Pavlidis, sosea de la Atena pentru a propune câteva căi pentru a întări poziţia greacă în Muntele Athos. În primul rând, ei propuneau ca patriarhul să fie convins să se opună presiunii diplomaţiei ruse şi să acţioneze independent. De asemenea, ei propuneau întărirea educaţiei greceşti în Sfântul Munte pentru a-i încuraja pe monahi să apere drepturile grecilor, şi trimiterea unui consul grec din Macedonia în Muntele Athos cel puţin o dată pe an pentru a sprijini sentimentele naţionaliste ale monahilor. În plus, delegaţia greacă a sugerat să fie organizate pelerinaje ale grecilor către Muntele Athos, pentru a le contrabalansa pe cele ale ruşilor care însumau aproape 4.000 pelerini pe an.

 

Schitul Sfântul Prooroc Ilie la începutul secolului XX

 

În final, proiectul propunea o schemă pentru a acorda monahilor athoniţi cetăţenia britanică pentru a beneficia de protecţia britanică. Dacă acest din urmă punct s-ar fi dovedit dificil, continuau Damalas şi Pavlidis, ,,noi ar trebui să încurajăm venirea a mai mulţi monahi care sunt cetăţeni englezi, de exemplu din Cipru”. Deşi acest plan nu s-a pus în practică niciodată, el atestă preocuparea grecilor privind influenţa rusă în Muntele Athos, ca şi influenţa britanică asupra politicii greceşti a acelui timp.

Consulul grec la Thessaloniki, G. Dokos, care a vizitat Muntele Athos în 1887, scria un raport foarte lung către ministrul grec al afacerilor externe, Stephanos Dragoumis, analizând situaţia din Sfântul Munte din punctul de vedere al intereselor naţionale greceşti. În raportul său, Dokos acorda o atenţie specială ameninţării ruse, şi sugera că ar trebui interzisă închirierea clădirilor din Careea, capitala Muntelui Athos. De asemenea, el credea că ar fi oportună plasarea reprezentanţilor diplomatici acolo. ,,Noi trebuie să avem oameni capabili în fiecare mânăstire”, accentua Dokos. ,,Prin munca sistematică dintr-un centru noi putem neutraliza activităţile mânăstirilor ruse, care sunt bine protejate. Monahii ruşi au un singur scop în minte: ei sunt organizaţi cu disciplină militară şi slujesc centrelor politice [ruse] din străinătate”[6].

Este interesant de remarcat că, dintre măsurile care ar fi putut fi folosite împotriva ruşilor, Dokos nu a exclus ajutorul din partea ţărilor romano-catolice, ba chiar observa că consulul austriac la Thessaloniki arăta interes faţă de fosta mânăstire italiană Amalfitiani, cunoscută ca Morfanou. Consulul era curios să găsească unele documente privind acest aşezământ monahal, care încetase să existe în urmă cu câteva secole. Dokos credea că întemeierea unei mânăstiri catolice pe Muntele Athos era improbabilă, dar sprijinul unei mari puteri precum Austro-Ungaria ar fi putut fi folositor împotriva ruşilor[7].

Aşa cum arată raportul, diplomaţii greci se temeau că guvernul rus era interesat de Muntele Athos ca o bază politică şi chiar militară. Într-adevăr, Sankt-Petersburg-ul nu a precupeţit banii pentru întărirea elementului rus acolo.

Numărul crescând al monahilor şi pelerinilor ruşi în Muntele Athos a îndemnat guvernul rus să numească un reprezentant pentru a controla situaţia. Până în 1889, acest rol îl îndeplinise stareţul Macarie, dar după moartea sa, chestiunea privind numirea unui conducător care să supravegheze mulţimea de pelerini a apărut din nou. Oficialii guvernamentali din Sankt Petersburg, cărora le era teamă să nu creeze în Muntele Athos acelaşi conflict şi situaţie complicată care exista la misiunea duhovnicească rusă din Ierusalim, nu susţineau deschiderea unui consulat rus în Muntele Athos sau trimiterea unui reprezentant ecleziastic acolo.

Guvernul rus nu avea o politică clară când venea vorba de Muntele Athos. Ambasada rusă din Constantinopol, ca şi consulatul din Thessaloniki trimiteau Ministerului Afacerilor Externe numeroase investigaţii privind Muntele Athos, dar nu primeau niciodată răspunsuri concrete. Mulţi diplomaţi se împotriveau investirii suplimentare în Muntele Athos rus (o idee avansată anterior de mitropolitul Moscovei, Filaret Drozdov); ei susţineau că astfel de resurse ar fi mai bine utilizate pentru a întări stăpânirea Rusiei la periferiile Imperiului Rus însuşi prin sprijinirea unor astfel de instituţii precum recent întemeiata Mânăstire a Noului Munte Athos din Caucaz.

Ambasadorul rus la Sublima Poartă, Nelidov însuşi credea că guvernul rus ar trebui să se retragă din a influenţa treburile din Muntele Athos şi să înceteze să coordoneze fluxul de pelerini ruşi către Muntele Athos. ,,Noi avem doar dovada veneraţiei profunde a poporului rus pentru Sfântul Munte şi nu putem evalua avantajele morale ale acestei veneraţii sau în ce grad Muntele Athos este folositor pentru noi dintr-un punct de vedere politic. Avem de-a face cu o [forţă] necunoscută, forţa naţională puternică şi independentă (adică, veneraţia ţăranilor ruşi)”, scria Nelidov[8].

Cu toate acestea, Sankt Petersburg-ul încerca în mod regulat să limiteze curgerea banilor către Muntele Athos pe care monahii ruşi, în special chilioţii (locuitorii unor chilii mici care aparţineau mânăstirilor mari şi care ar fi putut, prin urmare, să nu fie privite nicicând ca proprietate rusă), îi adunau din întreaga Rusie.

 

 

[1] Arhiva politicii externe a Imperiului Rus, Moscova, f. 180 (Ambasada din Constantinopol), op. 517/2, d. 3464, ll. 52-55.

[2] Chr. Temelski, ed., Exarhul bulgar Iosif Dnevnik, p. 811.

[3] Ibid., 819.

[4] A se vedea amănunte despre ruşii din Muntele Athos în: A.A. Dmitrievski, Russkie na Afone. Ocherk zhizni i deiatel’nosti igumena russkogo Panteleimonova monastyr’a sviashchenno-arhimandrita Makariia (Sushkina), Sankt Pe­tersburg: Pravoslavoe Palestinskoe Obshchestvo, 1895; N. Fennell, The Russians on Athos, Oxford: Berg, 2001; P. Troiţki, Istoriia russkikh obitelei Afona v XIX-XX vekakh, Moscova: Indrik, 2008.

[5] Arhiva istorică de stat a Rusiei, Biroul procuratorului şef al Sfântului Sinod, op. 61, 2 otd. 3 st., d. 146, ll. 8-12. Ivan Iastrebov către Alexandru Nelidov, 24 ianuarie 1891.

[6] Archeion Gennadion/Archeion St. Dragoumi, f. 32.1 (Athos-Mones Agiou Orous), 1-26. G. Dokos către S. Dragoumis, 24 august 1887.

[7] Ibid., raport din 5 august 1889.

[8] Arhiva politicii externe a Imperiului Rus, Moscova, f. 180 (Ambasada din Constantinopol), op. 517/2, d. 1193a, ll. 292-95. A. I. Nelidov către N. P. Şişkin, 10 aprilie 1890.