----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Ambasador la Constantinopol (IV)

– Martor ocular al genocidului armenilor –

 

Episodul anterior

 

,,Revoluţia” de la Van [continuare]

Nici nu încape îndoială că Gevdet sosise la Van cu instrucţiuni precise să nu mai rămână picior de armean în toată provincia, dar, în primele câteva luni, condiţiile nu au fost coapte pentru o operaţiune de asemenea anvergură. Pe de o parte, Gevdet însuşi era plecat pe frontul rusesc din Caucaz; pe de altă parte, dată fiind apropierea duşmanului, era mai înţelept pentru turci să se abţină de a-i maltrata pe armenii din Van. Dar, la începutul primăverii, ruşii s-au retras temporar. Deşi este o tactică în general recunoscută drept bună ca o armată victorioasă să pornească pe urmele duşmanului când acesta se retrage, în concepţia generalilor turci retragerea rusă a constituit o întorsătură binevenită a războiului, pentru că în acest fel armenii rămăseseră fără protectori şi, deci, la bunul plac al trupelor otomane.

Iată de ce, în loc să-i urmărească pe ruşii care se retrăgeau, armatele turceşti au făcut stânga-împrejur şi şi-au invadat propriul teritoriu din provincia Van. În loc să se lupte cu soldaţii ruşi instruiţi pentru luptă, ele şi-au întors puştile, mitralierele şi toate celelalte arme împotriva femeilor, copiilor şi bătrânilor armeni din satele Vanului. După obicei, le-au împărţit pe cele mai frumoase armence unor musulmani, au golit şi apoi au incendiat satele armeneşti şi nu s-au mai oprit din masacre zile în şir. Pe 15 aprilie, un număr de vreo 500 de tineri armeni din Acanţ au fost adunaţi la un loc pentru a li se comunica un ordin al sultanului; la apusul soarelui, au fost puşi să mărşăluiască până la marginea oraşului şi acolo au fost împuşcaţi cu sânge rece până la ultimul om. Metoda aceasta a fost aplicată aidoma în alte 80 sate armeneşti din districtul de la nord de Lacul Van; aşa se face că, în numai 3 zile, 24.000 armeni au murit la fel de sălbatic.

Un singur episod va ilustra ticăloşia de neimaginat a metodelor turceşti. La Şadak a izbucnit o revoltă; Gevdet Bei, care între timp revenise la Van, a cerut unui număr de 4 cetăţeni armeni de frunte să meargă în oraşul respectiv şi să caute să aplaneze conflictul; oamenii aceia, de bună credinţă, s-au deplasat până acolo, oprindu-se în toate satele armeneşti de pe drum şi cerându-le tuturor să respecte ordinea publică. După ce s-au achitat astfel de sarcina primită, toţi cei 4 armeni au fost asasinaţi într-un sat kurd.

Aşa se face că atunci când Gevdet Bei s-a întors la postul său administrativ şi a cerut, pe un ton imperativ, ca Vanul să-i pună la dispoziţie de urgenţă 4.000 de soldaţi, armenii din oraş au refuzat să-i satisfacă pretenţia. Dacă ne gândim la ce se întâmplase mai înainte şi la ce s-a întâmplat după aceea, nu mai subzistă nici o îndoială referitoare la scopul aflat în spatele unei asemenea cereri. Gevdet, care asculta de ordinele primite de la Constantinopol, se pregătea să decimeze întreaga populaţie şi singurul motiv pentru care putea chema la arme 4.000 de apţi combatanţi nu putea fi altul decât să-i poată elimina mai întâi pe aceia în aşa fel încât restul populaţiei armeneşti să nu mai aibă apărători valizi.

 

Expansiunea rusă în Caucaz 1878-1914

Pe hartă se pot vedea imperiile otoman, rus şi persan, şi regiunea Van,
aflată la marginea Imperiului Otoman

 

Armenii au încercat să parlamenteze pentru a câştiga timp, oferindu-se să adune 500 soldaţi şi să plătească taxele de scutire pentru ceilalţi 3.500. Gevdet însă a început să vorbească sus şi tare despre ,,rebeliune” şi de cât de hotărât era el însuşi să o ,,zdrobească” de îndată, cu orice preţ. ,,Dacă rebelii trag un singur foc – se lăuda el –, am să ucid orice creştin: bărbat, femeie sau [arătând cu degetul spre propriul lui genunchi] copil până aici”. De câtva timp, turcii săpaseră tranşee în jurul cartierelor armeneşti şi le umpluseră cu soldaţi; ca răspuns la această provocare, armenii au început să se pregătească de apărare. Pe 20 aprilie, o bandă de soldaţi turci au pus mâna pe câteva armence care se întorceau în oraş; doi sau trei armeni au sărit în ajutorul femeilor şi au fost împuşcaţi mortal.

Turcii au profitat de incident şi au deschis focul asupra zonei armeneşti a oraşului cu puşti şi artilerie. În scurt timp, o bună parte a Vanului era în flăcări, supusă unui asediu în toată regula. Întreaga forţă de apărare a armenilor număra 1.500 de oameni, înarmaţi cu doar 300 de puşti şi muniţie insuficientă, în timp ce Gevdet beneficia de o armată de 5.000 soldaţi, echipaţi şi dotaţi cu tot ce le trebuia. Chiar şi aşa, armenii au luptat cu un eroism şi o dibăcie ieşite din comun; erau conştienţi că nu aveau şanse să-şi ţină duşmanii la distanţă pe timp nedefinit, dar mai ştiau că o armată rusă forţa înaintarea către Van şi tot ce mai sperau era să reuşească să-i respingă pe asediatori până la sosirea ruşilor.

Din moment ce nu-mi propun să scriu istoria asediilor şi a bătăliilor, nu voi descrie în detaliu nenumăratele acte individuale de eroism, ajutorul dat de femeile armence, entuziasmul şi energia copiilor armeni, zelul şi sacrificiul de sine al misionarilor americani, mai ales al doctorului Ussher şi al soţiei lui, al domnişoarei Grace H. Knapp, nici miile de mărunţişuri care, adunate toate la un loc, au făcut din acea lună cumplită una dintre cele mai glorioase pagini din istoria modernă a Armeniei.

 

Vedere caracteristică asupra Armeniei

 

De-a dreptul uimitor este faptul că armenii au ieşit victorioşi. După vreo 5 săptămâni de luptă continuă, pe nedormite, armata rusă şi-a făcut brusc apariţia, iar turcii au luat-o la fugă în regiunea înconjurătoare, unde s-au răcorit de furia înfrângerii masacrând alte sute de săteni armeni fără apărare. Doctorul Ussher, misionarul american al cărui spital din Van a fost distrus de bombardament, declară – asumându-şi întreaga răspundere pentru această afirmaţie – că, după ce i-au alungat pe turci, ruşii s-au apucat să adune la un loc şi să incinereze cadavrele armenilor din toată provincia şi au numărat 55.000 morţi care au fost arşi.

Am relatat pe scurt episodul ,,revoluţiei” de la Van nu numai pentru că el a însemnat prima etapă organizată din planul cel mare de a şterge de pe faţa pământului o întreagă naţiune, ci şi fiindcă aceleaşi evenimente sunt evocate mereu de turci ca pretext şi justificare pentru crimele lor ulterioare. Voi relata în continuare cum Talaat, Enver şi ceilalţi, atunci când apelam la ei în favoarea armenilor, reveneau implacabil la aşa-zişii ,,revoluţionari” de la Van, pentru a exemplifica trădarea armenească. Celebra ,,revoluţie” nu a fost, în realitate, altceva decât o încercare disperată a armenilor de a-şi salva femeile de la dezonoare şi propriile vieţi, după ce turcii, masacrându-le vecinii cu miile, le dăduseră de înţeles ce soartă le fusese rezervată tuturor.

 

Uciderea unei naţiuni

Anihilarea naţiunii armene a implicat anumite dificultăţi în 1915, care nu împiedicaseră acţiunile turcilor în masacrele precedente, din 1895 şi când vor mai fi fost. În acele vremuri de demult, armenii nu aveau cine ştie ce putere sau mijloace de a opune rezistenţă. Pe atunci, nu li se permitea să primească instrucţie militară, să servească în armata turcă sau să deţină arme. Aceste discriminări au fost abolite în 1908, o dată cu venirea la putere a revoluţionarilor. Acum, nu numai că li s-a permis creştinilor să deţină arme, dar noile autorităţi, luate de valul propriilor lor declaraţii în materie de libertate şi egalitate, chiar i-au încurajat să se înarmeze.

Aşa se face că, la începutul anului 1915, în mai toate oraşele Turciei trăiau mii de armeni care primiseră instrucţie militară şi fuseseră dotaţi cu puşti, pistoale şi diferite arme de apărare. Operaţiunile de la Van au arătat, o dată în plus, că armenii erau perfect capabili să utilizeze armele respective în interes propriu. S-a considerat, aşadar, că o eventuală încercare de a-i anihila pe armeni în acel moment ar fi căpătat aspectul unui război civil, spre deosebire de masacrarea la grămadă a unor bărbaţi şi femei neajutoraţi, pe care turcii o găsiseră întotdeauna atât de potrivită. Dacă era vorba ca planul de a anihila o naţiune să reuşească, trebuiau îndeplinite două condiţii preliminare: să fie făcuţi inofensivi toţi soldaţii de origine armeană şi să se confişte armele de la toţi armenii de prin toate oraşele, mai mari sau mai mici. Ca să fie măcelărită, armenimea trebuia lăsată mai întâi fără apărare.

În primele luni ale anului 1915, soldaţii armeni din armata turcă au fost reduşi la un statut inferior. Până atunci, cei mai mulţi dintre ei fuseseră combatanţi, dar, fără să li se dea nici o explicaţie, li s-au luat toate însemnele militare şi au fost transformaţi în salahori. În loc să-şi servească ţara ca artilerişti sau cavalerişti, foştii soldaţi s-au trezit dintr-odată lucrători la drumuri şi poduri şi animale de povară. Le-au fost stivuite în cârcă provizii militare de toate felurile şi au fost puşi să-şi târâie picioarele spre Munţii Caucazului, copleşiţi de greutatea poverilor şi mânaţi cu biciul şi cu baioneta de turci. Uneori, cu tot cu bagajul din spinare, trebuia să-şi sape efectiv drumul prin zăpada care le ajungea până la piept. Stăteau practic sub cerul liber, dormeau direct pe pământ, presupunând că supraveghetorii ultra-zeloşi îi mai lăsau din când în când să doarmă. De mâncare primeau te miri ce; dacă li se făcea rău, erau abandonaţi exact acolo unde căzuseră, zbirii turci oprindu-se atâta cât să-i jefuiască de tot ce mai aveau, uneori chiar de hainele de pe ei. Dacă dintre cei răzleţiţi de coloane unii chiar reuşeau să ajungă la destinaţie, nu era ceva neobişnuit să fie căsăpiţi la sosire.

De multe ori, de aceşti foşti soldaţi armeni se scăpa într-un mod şi mai sumar, pentru că devenise deja monedă curentă să fie împuşcaţi cu sânge rece. În principiu, procedura era una şi aceeaşi: se formau detaşamente de câte 50-100 de oameni, aliniaţi câte patru, care porneau în marş către un loc oarecare mai ferit, nu departe de sat; la un moment dat, se auzeau bubuiturile puştilor, care făceau să vibreze aerul; pe urmă, soldaţii turci care-i escortaseră până la locul cu pricina se întorceau singuri în tabără. Cei care erau trimişi să-i îngroape descopereau, aproape invariabil, un morman de cadavre despuiate, pentru că turcii, de obicei, le furau tot ce se putea fura. În unele dintre cazurile ce mi-au fost raportate, asasinii adăugaseră şi o notă de rafinament la suferinţele acelor nefericiţi, punându-i să-şi sape propriile gropi înainte de a fi împuşcaţi.

Voi relata un singur episod, conţinut într-un raport al unuia dintre consulii noştri şi care acum se află în arhiva Departamentului de Stat american. La începutul lunii iulie, 2.000 de armeni amele-i – termenul turc pentru soldaţii reduşi la statutul de salahori – au fost trimişi din Harput la construcţii de drumuri. Armenii din oraşul respectiv ştiau prea bine ce însemna acest lucru şi au apelat la guvernatorul provinciei pentru a fi cruţaţi. Dar demnitarul i-a asigurat că nu era vorba să li se facă nici un rău, ba chiar a apelat el însuşi la domnul Ehemann, un misionar german, rugându-l să aplaneze panica şi dându-i cuvântul său de onoare că foştii soldaţi nu aveau de ce se teme. Domnul Ehemann l-a crezut pe guvernator şi a reuşit să potolească temerile populare. Şi totuşi, cei 2.000 de oameni au fost practic măcelăriţi până la unul, iar trupurile lor aruncate într-o peşteră. Doar câţiva au reuşit să scape şi de la aceşti câţiva s-a răspândit vestea despre masacru în lumea întreagă.

Nici n-au trecut bine câteva zile şi alt grup de 2.000 de soldaţi au fost trimişi la Diarbekir. Singurul scop de a-i trimite pe oamenii aceştia în câmp deschis era acela de a-i putea lichida mai uşor, iar ca să nu existe riscul să opună rezistenţă sau să se salveze cu fuga, amărâţii au fost înfometaţi în mod sistematic. Agenţii guvernamentali mergeau pe acelaşi drum înaintea lor şi-i informau pe kurzi despre sosirea caravanei, cerându-le să procedeze cum se pricepeau ei mai bine. Rezultatul a fost că, pe lângă revărsarea triburilor kurde din munţi peste acel regiment înfometat şi slăbit, până şi femeile kurde au venit cu cuţite de măcelărie, ca să câştige în ochii lui Allah meritul de a fi omorât un creştin.

Aceste masacre nu au fost incidente izolate; mi s-au comunicat amănunte despre o mulţime de alte episoade similare, la fel de înfricoşătoare ca cel pe care l-am relatat. De-a lungul şi de-a latul Imperiului Otoman, turcii au încercat în mod sistematic să decimeze toţi bărbaţii apţi combatanţi, nu numai cu scopul de a-i elimina pe toţi aceia care ar fi putut da naştere unei noi generaţii de armeni, ci şi pentru a transforma partea mai slabă a populaţiei într-o pradă cu atât mai accesibilă.

Dar, oricât de sinistre ar fi fost aceste masacre ale unor soldaţi neînarmaţi, erau de-a dreptul miloase şi juste în comparaţie cu tratamentul aplicat după aceea armenilor suspectaţi că ar fi tăinuit arme. Creştinii s-au alarmat, pe bună dreptate, atunci când au văzut, răspândite prin sate şi oraşe, afişe prin care toată lumea era convocată la sediile autorităţii ca să predea armele. Deşi ordinul îi privea pe toţi cetăţenii, armenii au înţeles de îndată ce s-ar fi întâmplat dacă ei înşişi ar fi rămas fără apărare, în timp ce vecinilor lor musulmani li s-ar fi permis să-şi păstreze armele. Chiar şi aşa, în multe din cazuri, oamenii aceştia atât de persecutaţi s-au prezentat, ascultători şi răbdători, pentru a răspunde chemării. Drept care oficialităţile turceşti le-au confiscat puştile aproape cu zâmbetul pe buze, pe post de dovezi ale aşa-zisei ,,revoluţii” în pregătire şi i-au azvârlit în închisori sub acuzaţia de trădare. Pe de altă parte, mii de oameni nu au predat armele pentru simplul motiv că nu aveau ce arme să predea; şi mai mulţi însă au refuzat cu obstinaţie să le predea, dar nu fiindcă ar fi plănuit vreo revoltă, ci pentru că erau hotărâţi să-şi apere propriile vieţi şi onoarea femeilor lor de toate grozăviile pe care le simţeau plutind în aer.

Pedepsele aplicate acestor recalcitranţi reprezintă unul dintre cele mai hidoase capitole ale istoriei moderne. Cei mai mulţi dintre noi ne iluzionăm că tortura a încetat de mult să mai fie o metodă administrativă şi judiciară; eu unul cred că nici în cele mai sumbre epoci nu au avut loc scene atât de cumplite precum cele de care te loveai la tot pasul în Turcia. Jandarmii turci nu aveau nimic sfânt: sub pretextul că ar fi căutat ascunzătorile de arme, au întors cu fundul în sus biserici, au profanat altare şi obiecte de cult, ba chiar au organizat parodii după slujbele creştine; au bătut preoţi până i-au lăsat fără cunoştinţă, pe motivul că ei ar fi fost creierele răzmeriţelor; dacă nu descopereau arme ascunse prin biserici, uneori îi înarmau pe preoţi şi pe episcopi până în dinţi, cu puşti, pistoale şi săbii, după care îi judecau pentru deţinere ilegală de armament, în faţa unor curţi marţiale organizate ad-hoc şi-i puneau să defileze aşa pe străzi, pur şi simplu pentru a aţâţa furia fanatică a mulţimii.

Pe femei le tratau cu aceeaşi cruzime şi neruşinare ca pe bărbaţi; cunosc cazuri în care femei acuzate de a fi ascuns arme au fost dezbrăcate la piele şi biciuite cu crengi proaspăt tăiate din copaci, şi asemenea bătăi au încasat chiar femei însărcinate. Violurile deveniseră atât de obişnuite în cazul unor asemenea percheziţii după arme, încât armencele – şi femeile, şi fetele – fugeau în păduri, pe dealuri sau prin peşteri de cum zăreau o trupă de jandarmi.

Ca un preludiu la percheziţie, bărbaţii mai voinici de prin sate şi oraşe erau arestaţi şi băgaţi la închisoare. Acolo, torţionarii dădeau dovadă de o ingeniozitate diabolică în tentativa de a-şi face victimele să se recunoască drept ,,revoluţionari” şi să divulge unde îşi ascunseseră armele. O practică frecvent întâlnită era aceea de a aşeza prizonierul într-o cameră, flancat de câte un turc pe fiecare parte; interogatoriul începea direct cu bătaia la tălpi, o tortură destul de răspândită în Orient, care constă în a lovi tălpile picioarelor cu un băţ nu prea gros; la început, durerea trece neobservată, dar dacă loviturile se succed fără întrerupere, victima trece printr-o agonie cumplită, picioarele i se umflă şi-i plesnesc şi nu de puţine ori s-a întâmplat să trebuiască amputate. Jandarmii îi băteau la tălpi pe armeni până când aceştia leşinau, apoi îi trezeau stropindu-i cu apă, şi o luau de la capăt. Dacă metoda dădea greş şi victima le ţinea piept, aveau la îndemână multe alte metode de constrângere: le smulgeau sprâncenele şi bărbile aproape fir cu fir; le smulgeau unghiile de la mâini şi de la picioare, le puneau fiare înroşite în foc direct pe piept, îi ciupeau cu cleşti la fel, înroşiţi în foc, după care le turnau unt topit peste răni. Au fost cazuri în care le-au bătut mâinile şi picioarele în cuie pe bucăţi de lemn – evident, batjocorind Răstignirea – apoi, în timp ce nenorociţii aceia se crispau de durere, le strigau: ,,Ei, de ce nu vine Hristosul ăla al tău să te ajute ?”

Asemenea barbarii şi multe altele pe care nici nu îndrăznesc să le pomenesc se desfăşurau de preferinţă noaptea. Grupuri de turci îşi făceau veacul primprejurul închisorilor, bătând tobe şi fluierând, ca să acopere urletele celor torturaţi, să nu fie auzite de ceilalţi săteni.

În mii de cazuri, armenii au îndurat asemenea chinuri şi tot nu au predat armele, pentru că, aşa cum am mai spus, pur şi simplu nu aveau ce arme să predea. Neputând să-şi convingă torţionarii că nu aveau arme, s-au obişnuit ca atunci când se auzea că urmau percheziţii să cumpere arme de la vecinii lor turci numai şi numai ca să le poată preda şi să scape de pedepsele înspăimântătoare.

 

Episodul urmator