----------------

 

Carti in site

 

--------------------

NIHILISMUL

Rădăcina revoluţiei epocii moderne (XVI)

de ieromonah Serafim Rose

 

Episodul urmator

 

3. Modelarea „omului nou”

Însă distrugerea Vechii Ordini şi organizarea „noului pământ” nu sunt singurele obiective din programul istoric al nihilismului; ele nu sunt probabil nici măcar cele mai importante obiective. Ele sunt doar pregătirea pentru o lucrare mai însemnată şi mai ameninţătoare decât oricare dintre ele: „transformarea omului”.

Acesta a fost visul pseudo-nietzscheenilor, Hitler şi Mussolini, de a plăsmui o „umanitate mai înaltă” printr-o violenţă „creativă”; „aceasta este misiunea secolului nostru”, a spus Rosenberg, propagandistul lui Hitler: „Dintr-un mit al unei vieţi noi să creăm un nou tip uman”[1]. Noi ştim din practica nazistă ce era acest ,,tip uman”, şi lumea pare să-l fi respins ca brutal şi inuman. Dar „schimbarea în masă a firii umane” pe care o urmăreşte marxismul este un scop care probabil nu este foarte diferit [de cel nazist]. Marx şi Engels afirmă răspicat cu privire la acest subiect:

„Atât pentru producerea pe scară largă a acestei conştiinţe comuniste, cât şi pentru succesul cauzei în sine, este necesară transformarea oamenilor pe scară largă, o transformare care poate avea loc doar printr-o mişcare practică, printr-o revoluţie: drept urmare, această revoluţie este necesară, nu numai deoarece clasa conducătoare nu poate fi răsturnată altfel, ci şi întrucât clasa care o răstoarnă poate reuşi doar printr-o revoluţie să se dezbare de tot gunoiul veacurilor şi să devină capabilă să întemeieze din nou societatea”[2].

Lăsând la o parte pentru moment întrebarea ce fel de oameni trebuie fabricaţi prin acest proces, haideţi să remarcăm cu atenţie mijloacele întrebuinţate: este din nou violenţa, care este necesară pentru formarea „omului nou”, cât şi pentru construirea unui ,,pământ nou”. Într-adevăr, cele două sunt strâns legate în filozofia deterministă a lui Marx, deoarece „în activitatea revoluţionară, schimbarea de sine coincide cu schimbarea circumstanţelor”[3]. Schimbarea circumstanţelor şi, mai exact, procesul de schimbare a lor prin violenţa revoluţionară, îi transformă pe revoluţionarii înşişi. Aici Marx şi Engels, asemenea contemporanului lor Nietzsche, şi asemenea lui Lenin şi Hitler după ei, subscriu la mistica violenţei, crezând că poate fi lucrată o schimbare magică în firea umană prin tolerarea patimilor mâniei, urii, resentimentului şi dorinţei de a domina. În această privinţă, noi trebuie să observăm de asemenea că cele două războaie mondiale, a căror violenţă a ajutat la distrugerea pentru totdeauna a Vechii Ordini şi vechii umanităţi, îşi au rădăcinile într-o societate stabilă şi tradiţională şi au avut un rol important în crearea noii umanităţi dezrădăcinate pe care o idealizează marxismul. Cei 30 ani de război şi revoluţie nihiliste, dintre anii 1914-1945, au fost un mediu ideal de creştere pentru „noul tip uman”.

Desigur, nu este nici un secret pentru filozofii şi psihologii contemporani că omul însuşi se schimbă în secolul nostru violent, nu numai sub influenţa războiului şi revoluţiei, ci şi practic sub influenţa a orice altceva care se reclamă a fi „modern” şi „progresist”. Noi am amintit deja cele mai izbitoare forme de vitalism nihilist, al căror efect cumulativ a fost de a dezrădăcina, dezintegra şi „mobiliza” individul, pentru a înlocui stabilitatea şi înrădăcinarea sa normală cu o căutare fără sens a puterii şi mişcării, şi pentru a înlocui sentimentul uman firesc cu o excitabilitate nervoasă. Acţiunea realismului nihilist, în practică ca şi în teorie, a fost paralelă şi complementară cu cea a vitalismului: o acţiune de standardizare, specializare, simplificare, mecanizare, dezumanizare; efectul lui a fost de a „reduce” individul la nivelul cel mai „primitiv” şi elementar, de a face din el de fapt sclavul mediului în care trăieşte, muncitorul perfect din „fabrica” universală a lui Lenin.

Aceste observaţii sunt banale astăzi; o mulţime de volume s-au scris despre ele. Mulţi gânditori sunt capabili să remarce legătura clară dintre filozofia nihilistă care reduce realitatea şi firea umană în termenii cei mai simpli posibil şi o practică nihilistă care reduce în mod similar omul concret; de asemenea, nu puţini realizează gravitatea şi radicalismul acestei „reducţii” chiar până la măsura de a vedea în ea, cum face Erich Kahler, o schimbare calitativă în natura umană.

„Tendinţa puternică către dezmembrarea şi anularea individului ... prezentă în mod evident în cele mai diverse domenii ale vieţii moderne – economic, tehnologic, politic, ştiinţific, educaţional, psihic şi artistic – se arată atât de copleşitoare, încât suntem împinşi să vedem în ea o mutaţie adevărată, o transformare a naturii umane”[4].

Dar puţini chiar dintre cei care realizează aceasta conştientizează în mod real semnificaţia profundă a acestei transformări şi implicaţiile ei (deoarece acestea sunt teologice, şi cu totul în afara scopului oricărei analize pur empirice), sau un remediu posibil (fiindcă acesta trebuie să fie de ordin duhovnicesc). De exemplu, autorul citat trage nădejde din perspectiva unei tranziţii într-o „formă supra-individuală de existenţă”, dezvăluind astfel că el nu are o înţelepciune mai înaltă decât cea a ,,spiritului veacului”, care într-adevăr – precum vom vedea – a înălţat idealul unui „supra-om” social.

Ce este, mai concret, această „mutaţie”, „omul nou” ? El este omul dezrădăcinat, fără continuitate cu un trecut pe care nihilismul l-a distrus, materialul brut al visului oricărui demagog; „liber-cugetătorul” şi scepticul, închişi doar faţă de adevăr, dar „deschişi” faţă de orice nouă modă intelectuală, deoarece el însuşi nu are nici o temelie intelectuală; „căutătorul” unui soi de „revelaţie nouă”, gata să creadă orice este nou, pentru că adevărata credinţă a fost anihilată în el; planificatorul şi experimentatorul, care idolatrizează „faptul” fiindcă el a abandonat adevărul, văzând lumea ca pe un vast laborator în care el este liber să hotărască ce este „posibil”; omul autonom, simulând umilinţa doar pentru a-şi cere „drepturile”, însă plin de mândrie care aşteaptă să i se dea totul într-o lume în care nimic nu este interzis cu fermitate; omul momentului, fără conştiinţă sau valori şi astfel [aflat] la mila celor mai puternici „stimuli”; „rebelul” care urăşte orice constrângere şi autoritate deoarece el însuşi îşi este propriul şi unicul dumnezeu; „omul maselor”, acest nou barbar, în întregime „redus” şi „simplificat” şi capabil doar de cele mai elementare idei, însă batjocoritor faţă de oricine îşi permite să arate lucruri mai înalte sau complexitatea reală a vieţii.

 

Alberto Giacometti (1901-1966). Femeie stând în picioare, 1959. Detaliu

 

Aceşti oameni sunt cu toţii un singur om, omul a cărui modelare a fost însuşi scopul nihilismului. Dar simpla descriere nu poate face dreptate acestui om; trebuie să-i vezi chipul. Şi, în realitate, un astfel de chip a fost zugrăvit recent; este chipul picturii şi sculpturii contemporane, care a răsărit, în cea mai mare parte, de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial încoace, ca pentru a da formă realităţii produse de cea mai concentrată eră a nihilismului din istoria umanităţii.

S-ar părea că forma umană a fost ,,redescoperită” în această artă; din haosul abstracţiunii totale apar forme identificabile. Rezultatul, chipurile, este un „nou umanism”, o „întoarcere la om” care este cu atât mai semnificativă prin aceea că – spre deosebire de atât de multe şcoli artistice ale secolului XX – nu este o invenţie artificială a cărei substanţă este ascunsă în spatele unui nor al jargonului iraţional, ci o dezvoltare spontană care pare să aibă rădăcini adânci în sufletul omului contemporan. De exemplu, în opera lui Alberto Giacometti, Jean Dubuffet, Francis Bacon, Leon Golub, Jose Luis Cuevas – pentru a lua un eşantion internaţional[5] – pare să existe o artă „contemporană” veritabilă care, fără să abandoneze dezordinea şi „libertatea” abstracţiei, îşi întoarce atenţia de la simpla evadare către un „angajament uman” serios.

 

Jean Dubuffet (1901-1985). Neînţelegerea

 

Dar către ce fel de „om” s-a „întors” această artă ? Cu siguranţă nu către omul creştin, omul după chipul lui Dumnezeu, deoarece nici un om „modern” nu poate crede în El; nici către ,,omul” cumva diluat al vechiului umanism, pe care toţi gânditorii „progresişti” îl socotesc discreditat şi demodat. Nici măcar către „omul” desfigurat şi denaturat al artei „cubiste” şi „expresioniste” de la începutul acestui secol; mai degrabă, începe de unde a terminat acea artă, şi încearcă să intre pe un tărâm nou, pentru a zugrăvi un om nou.

Pentru observatorul creştin ortodox, preocupat nu de ceea ce avangarda găseşte [că este] monden sau sofisticat, ci de adevăr, este necesară o mică reflecţie pentru a pătrunde taina acestei arte: nici nu se pune problema ,,omului” în ea, câtuşi de puţin; este o artă deopotrivă subumană şi demonică. Nu omul este subiectul acestei arte, ci o creatură inferioară care a ieşit („a venit”, spune Giacometti) din adâncuri neştiute.

 

Francis Bacon (1909-1992). Portret al lui Michel Leiris, 1990

 

Trupurile pe care şi le asumă această creatură (şi în toate metamorfozele ei este întotdeauna aceeaşi creatură) nu sunt inevitabil în mod violent deformate; aşa cum sunt ele, contorsionate şi dezmembrate, ele sunt adeseori mai „realiste” decât formele omului din arta modernă mai timpurie. Este limpede că această creatură nu este victima unui atac violent; mai degrabă, ea s-a născut deformată, ea este o „mutaţie” autentică. Se poate remarca asemănarea dintre unele din aceste forme şi fotografiile copiilor născuţi diformi recent de mii de femei cărora li s-a administrat medicamentul Thalidomid în timpul sarcinii; şi noi nu am văzut fără îndoială ultimele astfel de „coincidenţe” monstruoase.

Încă mai grăitoare decât trupurile acestor creaturi sunt chipurile lor. Ar fi prea mult să spunem că aceste chipuri exprimă disperarea; asta ar însemna să le atribuim o rămăşiţă de umanitate care le lipseşte cât se poate de categoric. Ele sunt chipurile, mai degrabă, ale unor creaturi mai mult sau mai puţin ,,ajustate” lumii pe care o cunosc, o lume care nu este ostilă, ci cu totul străină, nu inumană ci „a-umană”[6]. Chinul şi furia şi disperarea expresioniştilor timpurii sunt aici încremenite, ca să spunem aşa, şi separate de o lume cu care ele aveau cel puţin relaţia negării, pentru a o face o lume a lor. Omul, în această artă, nu mai este nici măcar o caricatură a sa; el nu mai este zugrăvit în chinurile morţii spirituale, devastat de nihilismul hidos al secolului nostru care atacă nu numai trupul şi sufletul, ci însăşi ideea şi firea omului. Nu, toate acestea au trecut; criza s-a terminat, omul este mort. Noua artă celebrează naşterea unei noi specii, creatura adâncurilor inferioare, subumanitatea.

 

Jose Luis Cuevas (1934-2017). Van Gogh

 

Noi am discutat despre această artă pe o întindere probabil disproporţionată faţă de valoarea ei intrinsecă, deoarece oferă o dovadă concretă şi neîndoielnică – pentru cel care are ochi să vadă – a unei realităţi care, exprimată abstract, pare de fapt incredibilă. E uşor să respingi ca fantezie „noua umanitate” anticipată de un Hitler sau un Lenin; şi chiar planurile acestor nihilişti foarte respectabili din mijlocul nostru care discută astăzi cu calm despre înmulţirea ştiinţifică a unui „supra-om biologic”, sau proiectează o utopie pentru ,,noii oameni” care va fi dezvoltată prin cea mai restrânsă ,,educaţie modernă” şi un control strict al minţii, par îndepărtate şi doar puţin ameninţătoare.

Dar aflat faţă în faţă cu imaginea actuală a unui „om nou”, o imagine brutală şi dezgustătoare dincolo de orice imaginaţie, şi totodată atât de nepremeditată, consecventă şi larg răspândită în arta contemporană, eşti prins brusc, şi întreaga oroare a stării contemporane a omului te izbeşte cu o lovitură pe care nu o poţi uita curând.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

[1] Mythus des 20 Jahrhundens, p. 22.

[2] Marx şi Engels, Ideologia germană, partea I, International Publishers, New York, 1947, p. 69.

[3] Ibid., p. 204 (n. 46).

[4] Erich Kahler, Bastionul şi abisul, New York, George Braziller, Inc., 1957, p. 225-226.

[5] Numeroase exemple ale acestei arte pot fi văzute în două cărţi ale apărătorilor ei: Peter Selz, Noi chipuri ale omului, New York, Muzeul de Artă Modernă, 1959; şi Selden Rodman, Iniţiaţii, Louisiana State University Press, 1960.

[6] Termenul îi aparţine lui Erich Kahler, op.cit., p. 15.

 

Episodul urmator