----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Despre moarte şi înviere (II)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episodul anterior

 

I. Scopul vieţii omeneşti pe pământ [continuare]

,,Patria din care noi am pornit în rătăcirea noastră – spune Mitropolitul Filaret al Moscovei – este Raiul. Patria pe care toţi o căutăm ori pe care ar trebui să o căutăm este tot Raiul şi cerul”. Aceasta ne spune deschis cuvântul dumnezeiesc nou-testamentar: Petrecerea noastră în ceruri este (Filippeni 3, 20). Că ştim că de se va strica casa noastră cea pământească a cortului acestuia, zidire de la Dumnezeu avem, casă nefăcută de mână, veşnică în ceruri. Că de aceasta suspinăm, dorind să ne îmbrăcăm întru lăcaşul nostru cel din cer (II Corinteni 5, 1-2). Călătorind către această locuinţă veşnică, adevăraţii creştini aprind tot mai mult în sinea lor sfânta sete de Dumnezeu şi năzuinţa lor din inimă către Ierusalimul ceresc, numit de Sfântul Apostol Pavel maică nouă tuturor (Galateni 4, 26). În acest duh şi Mântuitorul ne-a învăţat să ne rugăm prin cuvintele: Tatăl nostru, care eşti în ceruri (Matei 6, 9).

Mitropolitul Filaret al Moscovei spune: ,,Dacă este întrebat un orăşean, în timpul călătoriei sale pe câmp ori în vreun sat oarecare, unde locuieşte, fără îndoială, el nu v-ar spune: Iată aici – în drum, ori aici – în hanul sătesc, ci va spune că el locuieşte la oraş, unde se află casa şi familia lui, chiar dacă el, atunci când este întrebat, se află departe de oraş”.

Asemenea străinilor, noi nu trebuie să ne legăm în chip pătimaş de acest pământ. Aici totul este trecător, noi îl vom părăsi şi el ne va lăsa. Dacă lumea se face una cu noi, cu atât mai mult ne va durea despărţirea de ea la moartea noastră. Cu cât omul a încercat în viaţă să rupă legăturile sale cu cele păcătoase şi să se simtă în ceasul morţii liber de acestea, cu atât mai uşor va trece la viaţa veşnică. Cu el se va împlini atunci zicala: ,,Dacă mori (pentru păcate) înainte să mori, nu vei mai muri atunci când vei muri”. Nefericit este acela care se lasă legat cu legăturile pământeşti. El a pierdut calea către Rai şi nu mai ştie pentru ce trăieşte. Însă cel care a dobândit înţelepciunea de a se simţi călător şi străin în această lume, acela ştie cum să se izbăvească de cursele celui rău şi cum să se apropie de Dumnezeu.

Mitropolitul Filaret al Moscovei îl întăreşte în chip minunat pe un asemenea creştin, spunându-i: ,,Dacă te cuprinde, de pildă, pofta trupească şi te cheamă către desfătarea păcătoasă a simţurilor, tu poţi să-i spui: ‘Fugi de la mine ! Eu sunt străin şi călător. Pe cale nu se stă la ospăţ şi desfătare. Dacă hanul este frumos sau nu, dacă hrana este bună sau nu, dacă patul este moale sau scorţos, nu are mare importanţă pentru pelerin. Dacă îndur cu mărinimie lipsurile în timpul călătoriei mele, voi fi răsplătit însutit cu fericirea în patria mea’. Dacă pofta ochilor tăi îţi arată în închipuire bogăţii pieritoare şi îţi şopteşte: ‘De ce ai atât de puţine ? De ce nu te străduieşti să ai mai mult ?’, răspunde-i că eşti străin şi călător. Pentru călător este mai bine să aibă cu sine doar un mic bagaj decât unul mare. Cel ce s-a păzit pe sine în călătoria sa acela va afla în patria sa o comoară, pe care nici molia, nici rugina nu o strică, pe care nici furii nu o sapă şi nu o fură (potrivit Matei 6, 20). Dacă trufia vieţii începe să te îmboldească: ‘De ce nu eşti un om înalt şi respectat ?’, şi acesteia să-i spui: ‘Nu mă tulbura în zadar ! Eu sunt aici străin şi călător, dar am o asemenea patrie de negrăit, iar deosebirea între reprezentările pământeşti despre cele înalte şi cele de jos nu o iau în seamă, căci este de nimic. Dacă prin munţi sau prin hăţişuri de nepătruns mă conduce mâna nevăzută a proniei, mi-e totuna, ajunge doar să mă conducă până în patria mea cerească’”.

Sfântul Împărat David, acest străin cu totul minunat (potrivit Psalmi 37, 13), pe care nici măcar diadema împărătească nu l-a legat de cele pământeşti, şi-a vărsat înaintea Ziditorului sufletul său: Dumnezeule Dumnezeul meu, către tine mânec. Însetat-a de tine sufletul meu, de câte ori trupul meu ţie. În pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă (Psalmi 62, 1-3). Proorocului împărătesc, care a înţeles prin simţirea inimii sale că bun este Domnul (Psalmi 33, 8) şi cât de fericit este omul care este împreună cu El (potrivit Psalmi 72, 27), i s-a părut pustie ţara înfloritoare în care curgea lapte şi miere (potrivit Ieşirea 3, 8; Ieremia 32, 22). Căci el s-a simţit în aceasta ca un străin şi un călător. Pentru cel care s-a simţit precum un călător, nespus de preţios este şi cel mai mic bun duhovnicesc dăruit de Părintele ceresc, care ne cheamă în casa părintească, mai preţios decât toate desfătările pământeşti trecătoare, care vor rămâne aici. Că nemernic sunt eu la tine, şi străin ca şi toţi părinţii mei (Psalmi 38, 17), spune Sfântul Împărat David. Pentru el ca străin şi călător, mila cea dumnezeiască este mai bună decât viaţa (potrivit Psalmi 62, 4). Doar în Dumnezeu îşi află odihnă sufletul lui (potrivit Psalmi 62, 2), în Dumnezeu este mântuirea şi slava lui (potrivit Psalmi 61, 7).

 

Sfântul Împărat David

 

El cere tuturor alor săi să facă această experienţă duhovnicească şi să ia aminte toţi ca să-şi pună nădejdea în Dumnezeu şi în El să caute sensul vieţii lor. Pentru aceasta îi îndeamnă pe cei supuşi lui Dumnezeu: Nădăjduiţi spre dânsul toată adunarea noroadelor, vărsaţi înaintea lui inimile voastre, că Dumnezeu este ajutorul nostru (Psalmi 61, 8).

Scopul de pe cealaltă lume al făpturii omeneşti – doar prefigurat în Vechiul Testament – este subliniat nespus de limpede în Noul Testament. Domnul Iisus Hristos S-a pogorât din cer ca să ne arate calea pierdută a Împărăţiei cerurilor, ca să ne înveţe adevărul şi să ne dăruiască viaţa cea veşnică. El Însuşi este Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6). El conduce oile Sale pe căile cele drepte ale mântuirii, mărturisind despre Sine: Eu le dau lor viaţă veşnică; şi nu vor pieri în veac, şi nimeni nu le va răpi pre ele din mâna mea (Ioan 10, 28). El merge din nou la Tatăl ca să gătească locul celor care-I urmează Lui (Ioan 14, 2).

Aşijderea, sfinţii apostoli spun că mântuirea sufletului este scopul călătoriei oamenilor aici pe pământ (potrivit I Petru 1, 9). Pentru aceasta credinciosii sunt datori să stăruie ca să nu fie biruiţi de rău şi să biruie răul cu binele (potrivit Romani 12, 21). Astfel ei vor birui păcatul în sine şi vor dobândi la sfârşit sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pre Domnul (Evrei 12, 14). Iar să vezi pe Domnul şi să fii împreună cu El, în acest fapt constă întregul înţeles al fericirii vieţii omeneşti.

Având în vedere acest scop, Sfântul Grigorie Teologul scrie: ,,De la orice om care a primit botezul, Dumnezeu cere trei virtuţi: dreapta credinţă din tot sufletul şi din toată puterea noastră, înfrânarea limbii şi curăţia trupului”. Prin silinţa de a dobândi aceste virtuţi se mântuieşte sufletul şi se atinge scopul vieţii. Că aşa stau lucrurile cu adevărat reiese limpede mai cu seamă când se compară cele trei virtuţi cu patimile care se opun lor, care întunecă sufletul, care îl pierd pe om şi-l lipsesc de Împărăţia cerurilor. Şi ce zădărniceşte oare mântuirea oamenilor mai uşor şi pe neobservate ?

 

Sfântul Grigorie Teologul

Frescă din biserica Mânăstirii Chora, Constantinopol

 

  1. Credinţa cea nedreaptă, insuflată de diavoli. Îmbrăţişând credinţa eretică, omul este mulţumit de sine însuşi, că el este credincios, că arată râvnă din destul către Dumnezeu. Însă cu această credinţă nedreaptă el nu se poate mântui, întrucât prin erezia sa se desparte de bunăvoie de staulul lui Hristos, care este doar Sfânta Biserică Ortodoxă.
  2. Deosebit de pierzătoare se arată neînfrânarea limbii. Din ce pricină apar adeseori cele mai mari certuri între oameni, spre veşnica lor pieire ? Din reaua întrebuinţare a limbii, mişcată de patimile lăuntrice, ascunse în inimă: mânia, răutatea, invidia, ura şi altele asemenea (potrivit Iacov 3, 5-8). Jignirile reciproce care nu se iartă, bârfele, osândirile, înjosirile şi vorbirea de rău aduc pierzarea sufletului care nu se pocăieşte.
  3. Necurăţia este o cale şi mai alunecoasă în viaţa omului care caută desfătări şi fericire. Aceasta îi făgăduieşte desfătările, însă îi pricinuieşte cele mai mari căderi, prin care omul intră într-un conflict de neîmpăcat cu propria sa conştiinţă. Cel lipsit de curăţie este necredincios sufletului său creat după asemănarea lui Dumnezeu. El simte din destul aceasta, dacă este un om cu dreaptă măsură şi luminat, şi de aceea este nespus de nemulţumit de sine însuşi când îşi îngăduie desfătările necurăţiei. Ar fi trebuit ca după împlinirea acestor desfătări el să se simtă fericit; dar iată că se simte deznădăjduit, ca şi când s-ar trezi dintr-o beţie. Poate un astfel de om păcătos, care se îngreţoşează de sine, să aştepte ca Dumnezeu să fie mulţumit de el şi să-l primească în veşnica părtăşie cu Sine ?

 

Dacă dreptul doreşte să atingă scopul călătoriei sale pământeşti şi să dobândească veşnica şi fericita viaţă a părtăşiei cu Dumnezeu este dator ca mărturisirea lui de credinţă ortodoxă să fie legată de înfrânarea limbii sale de la grăirea de rău şi de înfrânarea de la necurăţie.

Sfântul Serafim de Sarov († 1833) ne-a dat un răspuns grăitor la întrebarea legată de scopul vieţii omeneşti pe pământ. Într-o zi liniştită de iarnă, într-o poiană din mijlocul pădurii, purtând o discuţie cu Nicolai Alexandrovici Motovilov, care era foarte interesat de această problemă, Sfântul Serafim i-a spus că scopul vieţii creştine constă în dobândirea Sfântului Duh, şi nu pur şi simplu în dobândirea a felurite virtuţi. Căci acestea de pe urmă, dacă nu sunt săvârşite pentru Hristos, nu ne vor aduce răsplată în viaţa viitoare, nici nu ne vor dărui dumnezeiescul har în această viaţă. Orice om trebuie să înceapă mântuirea sa prin dreapta credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos şi în numele Lui să săvârşească binele. Un astfel de bine este bine cu adevărat şi nu va cădea niciodată.

Ceea ce va aduce cununa dreptăţii pentru om nu doar în veacul viitor, ci şi în acest veac îl umple pe el de harul Sfântului Duh. Virtuţile: rugăciunea, postul, privegherea, milostenia, curăţia, fecioria şi altele asemenea sunt doar mijloace de dobândire a Dumnezeiescului Duh. Prin acestea omul trebuie să dobândească harul. Altfel, virtuţile rămân săvârşite în zadar. Însă cel ce este păcătos trebuie să alerge către pocăinţa cea adevărată a păcatelor sale, silindu-se să săvârşească în numele lui Hristos virtuţi opuse păcatelor lui de mai înainte. Pe această cale se dobândeşte Sfântul Duh, care lucrează înlăuntrul nostru şi zideşte în noi Împărăţia cerurilor. Oare nu a spus Mântuitorul cu tot dinadinsul că Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru (potrivit Luca 17, 21) ? Prin Împărăţia lui Dumnezeu se înţelege harul Sfântului Duh, care trebuie să se descopere în viaţa noastră prin înfrânarea de la rău şi prin săvârşirea binelui în numele Domnului Iisus Hristos.

Răpit de aceste lămuriri înţelepte, Motovilov ardea de dorinţa de a înţelege concret în ce chip poate să cunoască el că se află în harul Sfântului Duh. Atunci, Sfântul Serafim s-a rugat în inima sa Domnului ca să-i dăruiască lui Motovilov gustarea în chip simţit a unei asemenea bucurii şi, deodată, Motovilov a văzut cum sfântul stareţ ardea în har, cum strălucea pe de-a întregul şi răspândea în jurul său fulgere de lumină; şi amândoi au fost în acea stare plină de har şi, luminaţi de o lumină taborică, au continuat să vorbească unul cu celălalt:

- Ce simţiţi acum ? a întrebat Sfântul Serafim.

- Simt, a răspuns Motovilov, atâta linişte şi pace în sufletul meu, încât nici un cuvânt nu ar putea să o arate.

- Aceasta este acea pace, i-a spus sfântul stareţ, despre care a vorbit Domnul ucenicilor Săi: Pace las vouă, pacea mea dau vouă; nu precum lumea dă, eu dau vouă (Ioan 14, 27). Aceasta este pacea care covârşeşte toată mintea (Filippeni 4, 7). Şi ce mai simţiţi ?

- O neobişnuită dulceaţă, a venit răspunsul.

Iar Sfântul Serafim a adăugat:

- De această dulceaţă parcă se topeşte inima noastră. Amândoi suntem cuprinşi de atâta fericire, pe care nu ar putea să o zugrăvească vreo limbă ... Ce altceva mai simţiţi ?

- O neobişnuită bucurie în toată inima mea !

Sfântul Serafim i-a spus că aceasta este bucuria din simţirea Sfântului Duh:

- Însă oricât de mângâietoare ar fi această bucurie, totuşi ea este nimic pe lângă aceea despre care Însuşi Domnul, prin gura apostolului Său, a spus: Cele ce ochiul nu a văzut, nici urechea nu a auzit, nici la inima omului nu s-au suit, acestea au gătit Dumnezeu celor ce îl iubesc pre dânsul (I Corinteni 2, 9). Zălog pentru această bucurie ni s-a dat nouă de acum înainte ... Şi ce altceva mai simţiţi ?

- O neobişnuită căldură !

- Cum poţi tu să simţi o astfel de căldură, fiule ? Căci noi suntem în pădure. Acum este iarnă şi sub tălpile noastre scârţâie zăpada ...

Motovilov nu ştia cu ce să compare acea căldură şi a spus:

- O căldură aşa cum este la baie, când ies aburii precum norii ...

- Dar mirosul ? a întrebat Sfântul Serafim. Este acelaşi precum cel din baie ?

- Nu, a venit răspunsul lui Motovilov. Nimic de pe pământ nu se aseamănă cu o astfel de mireasmă ...

Astfel, plăcutul lui Dumnezeu s-a rugat pentru Motovilov ca acesta să guste încă din această viaţă fericirea Împărăţiei lui Dumnezeu venind întru putere (Marcu 9, 1) şi a încheiat: ,,Iată de câtă nespusă desfătare ne învredniceşte acum Domnul Dumnezeu ! Iată ce înseamnă să fii în plinătatea Sfântului Duh ... Dar ce legătură are cu aceea că eu sunt monah, iar tu mirean ? În privinţa aceasta nu putem judeca. Pentru Dumnezeu are însemnătate dreapta credinţă în El şi într-Unul Născut Fiul Său. Pentru aceasta se dăruieşte din belşug, de Sus, harul Sfântului Său Duh”.

Mai departe, sfântul stareţ l-a lămurit pe Motovilov că năzuinţa spre o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu nu înseamnă lepădarea de tot ceea ce este pământesc. El a adăugat: ,,Domnul nu ne mustră dacă ne folosim de bunurile pământeşti, căci El Însuşi a spus că, dacă suntem vieţuitori în lume, avem nevoie de toate acestea (potrivit Matei 6, 32), adică de tot ceea ce ne înlesneşte viaţa pământească şi face mai uşoară calea noastră către patria cerească. Întemeindu-se pe aceasta, Sfântul Apostol Pavel spune că nu este un mai bun câştig decât evlavia [...] când ea se îndestulează cu ce are (I Timotei 6, 6). Şi Sfânta Biserică se roagă ca Domnul să ne dăruiască aceasta. Şi cu toate că necazurile, nenorocirile şi feluritele nevoi sunt nedespărţite de viaţa noastră pământească, Domnul nu vrea ca noi să fim doar în necazuri şi în nevoi ... Domnul Iisus Hristos Însuşi ne-a dat poruncă să ne iubim unul pe altul şi să ne mângâiem reciproc prin această iubire, ca să ne uşurăm calea cea strâmtă şi plină de necazuri a călătoriei noastre către patria cerească”.

După acea minunată arătare plină de har, Sfântul Serafim l-a slobozit pe Motovilov în pace.

Astfel, i-a fost arătat în chip vădit scopul vieţii omeneşti: ca, încă de aici, creştinul să devină sălaş al Sfântului Duh şi să ajungă astfel în Împărăţia lui Dumnezeu, care nu este nimic altceva decât harul Sfântului Duh, arătat întru dreptate, bucurie şi pace (potrivit Romani 14, 17). Acest har, ca o slobozire din puterea păcatului şi a răului, ne aşază într-o fericită comuniune cu Dumnezeu. Ca să atingem această comuniune, Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să se sălăşluiască întru noi şi să devină una cu noi. Căci numai atunci când Împărăţia cerurilor se află în sufletul nostru, şi sufletul va fi în veac în Împărăţia cerurilor.

 

Episodul urmator