----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ECUMENISMUL – CALEA CĂTRE PIERZARE (XXVI)

de Ludmilla Perepiolkina

 

Episodul anterior

 

25. ,,Ucigaşi în numele Domnului”[1]

Cu multe secole în urmă, Vaticanul a devenit conştient că naţiunile slave ortodoxe stăteau în calea sa către dobândirea supremaţiei asupra creştinismului mondial. Aceasta a atras după sine nu numai cele mai perfide intrigi iezuite ale papiştilor, ci şi o politică vădită de anihilare a slavilor ortodocşi.

În ciuda unei expansiuni active a papismului şi uniatismului şi a evenimentelor nu numai din secolele XV-XVII, ci şi din viaţa actuală din secolul XX din Polonia, Slovenia, Slovacia catolice, din ţările mult-pătimitoare ale Serbiei, Ucrainei, Bielorusiei şi Lituaniei, mincinoşii ecumenişti susţin în mod oficial contrarul. În textul Acordului de la Balamand (paragraful 14), noi citim: ,,Potrivit cuvintelor Papei Ioan Paul al II-lea, strădania ecumenistă a Bisericilor Surori ale Răsăritului şi Apusului, întemeiată pe dialog şi rugăciune, este căutarea pentru comuniunea desăvârşită şi deplină care nu este nici absorbţie, nici amestec, ci o întâlnire în adevăr şi dragoste”[2].

Multe cărţi – martirologii – au fost scrise despre ,,adevărul şi dragostea” cruciaţilor, inchizitorilor, iezuiţilor, călăilor catolici polonezi şi croaţi, dar pot ele descrie suferinţele fiecărei victime, nemaivorbind de sutele de mii dintre ei ?! Şi în zilele noastre, oriunde nu sunt necesare ,,dialoguri teologice” rafinate, papiştii fac uz de măsurile mai eficiente, îndelung încercate, nearătând dispreţ pentru violenţă.

În 1996, scaunul de la Roma a prăznuit cu bucurie 400 ani de la Unirea de la Brest. Pentru populaţia ortodoxă din sud-vestul Rusiei, care în 1596 se găsea supusă regatului polonezo-lituanian catolic, această Unire, impusă prin intermediul minciunilor şi violenţei, a marcat începutul celui mai mare dezastru fără sfârşit la orizont chiar în zilele noastre în Ucraina, Bielorusia şi Lituania.

Printre legiunile persecutorilor papişti ai Ortodoxiei există doi oameni care s-au distins ca ighemoni. Ei au trăit în perioade diferite ale istoriei, dar ambii sunt îndeosebi de întipăriţi în amintirea oamenilor pentru cruzimea lor.

Ei sunt Iosafat Kunţevici şi Aloisie Stepinac. Cel din urmă, călăul ideologic şi organizatorul genocidului poporului sârb în 1941-1945, judecând după discursurile recente ale Papei Ioan-Paul al II-lea va fi adăugat curând la ceata ,,sfinţilor” papişti. Episcopul uniat Kunţevici de Poloţk, care s-a distins prin cruzime şi sadism deosebite, a fost deja canonizat ca sfânt catolic (pe 29 iunie 1867 de Papa Pius al IX-lea). Într-o ceremonie care a echivalat cu o batjocorire a Ortodoxiei, relicvele lui putrede (un mic smoc de păr şi veşminte), au fost mutate la Roma în timpul domniei Papei Paul al VI-lea (25 noiembrie 1963) şi îngropate în Basilica Sfântul Petru sub altarul Sfântului Vasilie cel Mare, lângă relicvele marilor ierarhi şi dascăli soborniceşti – Ioan Gură de Aur şi Grigorie Teologul.

După anunţul Unirii de la Brest, credincioşii ortodocşi din sud-vestul Rusiei au trăit vremuri dificile sub conducătorii papişti fanatici. Catolicii şi uniaţii erau acum liberi să persecute Ortodoxia fără consecinţe, să jefuiască biserici şi să profite de confiscarea definitivă a proprietăţii. Unul din cei mai înveteraţi dintre ei era Iosafat Kunţevici, episcopul de Poloţk, ,,neobositul prigonitor al ’schismaticilor’ umiliţi lipsiţi de drepturile lor civile, care a rămas pentru totdeauna o parte a istoriei Ucrainei”[3].

Până şi catolicii l-au îndemnat pe acest fanatic, poreclit ,,hoţ de suflete” de către credincioşi, să-şi vină în simţiri. Faimoasa scrisoare a cancelarului Lev Sapega, conducătorul Marelui Principat al Lituaniei, scrisă în numele regelui polonez, caracterizează mai bine ca orice altceva pe uniatul feroce Kunţevici şi starea nenorocită a victimelor ortodoxe ale Unirii de la Brest. Lev Sapega scria:

 

,,Recunosc că şi eu am fost îngrijorat din cauza Unirii şi că ar fi imprudent s-o abandonăm; dar nu mi-a trecut prin minte niciodată că eminenţa voastră ar introduce-o utilizând astfel de măsuri violente ... Spuneţi că sunteţi ’liber să-i înecaţi pe necredincioşi (adică, pe cei care nu au acceptat uniatismul), să le retezaţi capetele’; etc. Nu aşa ! Porunca Domnului exprimă o interdicţie strictă pentru toţi, care vă priveşte de asemenea. Când aţi siluit conştiinţa umană, aţi închis bisericile astfel ca oamenii să piară ca necredincioşii fără slujbă dumnezeiască, fără rituri şi taine creştine; când aţi abuzat de favorurile şi privilegiile regelui – aţi condus fără noi; dar când este nevoie a înăbuşi răscoalele provocate de excesele dvs. vreţi ca noi să acoperim pentru dvs. ... În ce priveşte pericolele care vă ameninţă viaţa, se poate spune că fiecare este cauza propriei nenorociri. Încetaţi să faceţi probleme, nu ne expuneţi urii generale a poporului şi pe dvs. primejdiei evidente şi criticii generale ... Pretutindeni se aud oameni bombănind că nu aveţi preoţi vrednici, ci doar orbi ... Preoţii dvs. ignoranţi sunt năpasta poporului ... Dar spuneţi-mi, eminenţa voastră, pe cine aţi câştigat, pe cine aţi atras cu severitatea dvs. ... Se va dovedi că până şi în Poloţk aţi pierdut chiar pe cei care până acum vă ascultau. Aţi transformat oile în capre, aţi cufundat statul în pericol, şi poate pe noi toţi, catolicii, în ruină ... S-a zvonit că ei (ortodocşii) ar sta mai degrabă sub turcii necredincioşi decât să îndure o astfel de violenţă ... dvs. înşivă sunteţi cauza răzvrătirii lor. În loc de bucurie, Unirea dvs. rău-famată ne-a adus doar necazuri şi conflicte şi a devenit atât de detestabilă încât ne-ar fi mai bine fără ea !"[4]

 

,,Prigonirea ortodocşilor (stârnită de Kunţevici) a repetat ororile primelor veacuri ale creştinismului”[5]. Una dintre ele a avut loc pe 22 mai 1620 în Mânăstirea Sfânta Treime din apropiere de Poloţk, unde locuitorii din preajmă s-au adunat pentru a-şi exprima indignarea faţă de persecuţia sălbatică a ortodocşilor care era instigată de Episcopul Kunţevici de Poloţk. Aceşti oameni au avut o soartă teribilă: o mulţime înarmată de uniaţi au împrejmuit mânăstirea şi i-au dat foc. Când focul se dezlănţuia şi distrugea mânăstirea şi ardea de viu pe oricine se afla înlăuntrul zidurilor ei, Iosafat Kunţevici săvârşea pe un deal din apropiere un tedeum însoţit de strigătele victimelor focului ...[6]

În cele din urmă, răbdarea oamenilor a irupt, şi în 1623 acest ,,papist şi hoţ de suflete”, precum era numit, a fost ucis de oamenii din Vitebsk care au pătimit foarte multe de la acest uniat feroce. Regele Sigizmund al III-lea i-a pedepsit aspru pe oamenii din Vitebsk pentru uciderea lui Kunţevici, prin aceasta câştigând lauda Papei Urban al VIII-lea. După cererea regelui şi a predicatorilor iezuiţi de la curte împreună cu partidul uniato-iezuit, papa l-a recunoscut pe Kunţevici ca ,,fericit”. La acea vreme, Vaticanul nu l-a putut numi ,,sfânt” deoarece toată lumea cunoştea brutalitatea sa, firea sa scandaloasă şi egoismul său. Pentru aceasta depune mărturie scrisoarea mai sus citată a cancelarului Lev Sapega, un latin care a considerat că s-a făcut de ruşine el însuşi chiar doar corespondând cu Kunţevici. Cu toate acestea, în ciuda a orice, pontiful roman a decis să-l proslăvească pe Kunţevici: ,,Doar papa dornic de a insulta şi umili Ortodoxia a putut fi de acord să-l recunoască pe Iosafat drept mucenic şi astfel să amăgească poporul lesne crezător. Uniaţii iezuiţi au născocit chiar diferite minuni, care au avut loc chipurile la mormântul lui Iosafat. Grosolănia unora dintre ele poate adeveri falsitatea lor”[7].

Nu a fost îndeajuns că în 1867, precum am spus mai înainte, papiştii l-au proslăvit pe Kunţevici ca ,,sfânt”; el şi monstrul asemenea lui Andrei Bobol au fost declaraţi de Vatican ,,apărătorii spirituali” ai regiunii slave de nord-vest. Cum altfel poate numi cineva aceasta decât cinism şi batjocorire răuvoitoare a Ortodoxiei de către papişti ? Falsificatorii istoriei ai Vaticanului, în special actualul Papă Ioan-Paul al II-lea nu ratează nici o ocazie pentru a-l lăuda pe Iosafat Kunţevici pe care ei îl numesc ,,sfinţit mucenic”. ,,Fără nici cea mai mică remuşcare, dispreţuind adevărul istoric de dragul interesului său de a lupta împotriva Ortodoxiei, Ioan Paul al II-lea nu ezită să vorbească despre ’personalitatea nobilă’ a lui Iosafat al cărui sânge a pecetluit pentru totdeauna marea cauză a Unirii. În epistola sa către turma ucraineană ,,Magnum Baptismi Donum” publicată pe 19 aprilie 1899, nu se spune nici un cuvânt pentru a rectifica ideea deja întipărită despre Unire şi Kunţevici”[8]. De asemenea, Vaticanul venerează şi se pregăteşte, după câte se pare, să proslăvească alt ,,sfinţit mucenic”[9] – primatul croat Stepinac, a cărei simplă menţionare a numelui face pe cineva să se cutremure ...

Mass-media occidentală este de obicei mută cu privire la genocidul poporului sârb din timpul celui de-al doilea război mondial. Aici, pe teritoriul statului independent al Croaţiei trasat în mod arbitrar de Hitler şi Mussolini şi separat de Iugoslavia, 2.300.000 sârbi se aflau sub regimul nazist al grupării Ustashi. Acest regim era condus de agentul croat catolic Pavelic care a fost trimis de Roma. El a fost unul din cei mai cruzi călăi din istoria lumii care au comis vreodată atrocităţi. Arhiepiscopul Aloisie Stepinac de Zagreb, conducătorul Bisericii Romano-Catolice din Croaţia, l-a recunoscut numaidecât pe Pavelic, şi a declarat că statul condus de el este romano-catolic, şi în el nu ar trebui să fie loc pentru ortodocşi.

Trupele Ustashi, încurajate de primatul lor papist Stepinac şi de clerul croat, au început prigonirea sârbilor ortodocşi, inimaginabilă pentru poporul civilizat, ca să nu mai vorbim de creştini. Sute de clerici romano-catolici au luat parte la ucideri şi tot felul de acte violente. ,,Natura brutală a fascismului clerical croat militant a fost exprimată în manifestări atât de teribile încât depăşesc ororile inchiziţiei din Evul Mediu”[10]. Binecunoscutul politician croat Prvoslav Grisogono, în scrisoarea sa (din 8 februarie 1942) adresată primatului papist Stepinac, vorbea despre inventivitatea diabolică a trupelor Ustashi. Scrisoarea a rămas fără răspuns[11]. Textul scrisorii este următorul:

 

,,Vă scriu de la bărbat la bărbat, de la creştin la creştin. Am vrut să fac aceasta luni de-a rândul nădăjduind că ştirile îngrozitoare din Croaţia vor înceta astfel încât mi-aş putea aduna gândurile şi să vă scriu în pace.

În ultimele 10 luni, sârbii au fost ucişi şi nimiciţi în Croaţia în modul cel mai nemilos şi valoarea proprietăţilor lor care au fost distruse ajunge la miliarde. Roşeaţa ruşinii şi mânia acoperă faţa oricărui croat cinstit.

Masacrarea sârbilor a început chiar din prima zi a întemeierii statului independent al Croaţiei (Gospic, Gudovan, Bosanska Krajina etc) şi a continuat în mod neabătut chiar până în această zi. Oroarea nu stă doar în ucidere. Uciderea include pe toţi: bărbaţi în vârstă, femei şi copii. Cu tortura barbară care o însoţeşte. Aceşti sârbi nevinovaţi au fost traşi în ţeapă, foc a fost prins pe pieptul lor gol, au fost fripţi de vii, arşi în casele şi bisericile lor pe când încă trăiau, acoperiţi cu apă fiartă şi apoi pielea lor s-a cojit şi s-a pus sare pe rănile lor, ochii le-au fost scoşi, urechile, nasurile şi limbile le-au fost tăiate, preoţilor li s-au smuls bărbile şi mustăţile, organele sexuale le-au fost tăiate şi au fost puse în gurile lor, ei au fost legaţi de camioane şi apoi târâţi pe pământ, au fost înfipte cuie în capetele lor, capetele lor au fost bătute în cuie pe podea, au fost aruncaţi de vii în fântâni şi peste stânci, şi grenade au fost aruncate după ei, capetele le-au fost zdrobite de perete, spinările le-au fost rupte de stânci şi de buturugi de copac, şi multe alte torturi oribile au fost comise, cum oamenii normali cu greu îşi pot închipui.

Râurile lor Sava, Drava, Dunărea şi afluenţii lor au dus mii şi mii din cadavrele lor. Trupuri moarte au fost găsite cu inscripţia: ,,Direcţia Belgrad - călătorind către regele Petru”. Într-o barcă care a fost găsită pe râul Sava era o mulţime de capete de copii cu capul unei femei (care ar fi putut fi capul uneia din mamele copiilor) cu inscripţia: ,,Carne pentru Piaţa Jovanova din Belgrad”.

Este înspăimântător cazul Milevei Bozinic din Stanbandza al cărei copil a fost scos din pântecele ei. A existat de asemenea cazul capetelor fripte în Bosnia, vasele pline cu sânge sârb, cazurile de sârbi siliţi să bea sângele cald al rudelor lor măcelărite. Nenumărate femei, fete şi copii în faţa mamelor lor au fost siluiţi sau trimişi în lagărele Ustashi pentru a-i sluji pe Ustashi; violurile au avut loc chiar pe altarele bisericilor ortodoxe. În regiunea Petrinje, un fiu a fost obligat să-şi siluiască propria mamă. Masacrarea sârbilor în biserica ortodoxă din Glina şi uciderea sârbilor pe altarul bisericii din Kladusa sunt fără precedent în istorie. Există relatări amănunţite şi originale ale tuturor acestor orori. Până şi germanii şi italienii au fost uluiţi de aceste crime. Ei au fotografiat un număr imens de cazuri de astfel de masacre. Germanii spun că croaţii au făcut aceasta şi în timpul războiului de 30 ani şi de aceea a existat o zicală în Germania de atunci încoace: ,,Doamne, salvează-ne de ciumă, de foame şi de croaţi”.

Germanii din Srem ne dispreţuiesc din cauza aceasta şi se poartă într-un mod mai uman cu sârbii. Italienii au fotografiat un vas cu 3,5 kg de ochi de sârbi, ca şi pe un croat care purta un şirag pe care erau înşiraţi ochii sârbilor, şi pe altul care venise în Dubrovnik cu un brâu pe care erau atârnate limbile tăiate ale sârbilor !

Ororile lagărelor în care mii de sârbi au fost ucişi sau au fost lăsaţi să moară de expunere [la soare], foame şi vreme rece, sunt prea teribile pentru a le menţiona. Germanii vorbeau despre un lagăr în Lika unde erau mii de sârbi: dar când germanii au ajuns acolo ei au găsit lagărul gol, îmbibat în sânge şi haine pline de sânge. În acel lagăr s-a spus că şi-a pierdut viaţa şi un episcop sârb. Mii şi mii de sârbi din lagărul de la Jasenovac sunt încă torturaţi deoarece ei petrec iarna cumplită în colibe ţigăneşti de lemn fără paie sau acoperiş şi cu o raţie de doi cartofi pe zi. În istoria Europei nu au existat cazuri asemănătoare. Cineva ar trebui să meargă în Asia în vremea lui Tamerlan, sau Genghis-Khan, sau în Africa, în ţările conducătorilor lor sângeroşi pentru a întâlni situaţii similare. Aceste evenimente au făcut de ocară numele de Croaţia pentru secolele ce vin. Nimic nu ne mai poate absolvi pe deplin de aceasta vreodată. Nu vom fi capabili să vorbim nici măcar celui din urmă om nenorocit din Balcani despre cultura noastră croată veche de o mie de ani, deoarece nici măcar ţiganii nu au comis vreodată astfel de cruzimi. De ce vă scriu acestea, când nu sunteţi un personaj politic şi nu puteţi purta responsabilitatea pentru toate acestea (sic !) ? Iată de ce: în toate aceste crime barbare nemaiauzite care sunt mai mult decât păgâne, Biserica noastră Catolică a participat în două feluri. Un mare număr de clerici, preoţi, călugări şi tineri catolici organizaţi au luat parte activă la toate acestea. S-a întâmplat de asemenea ca preoţii catolici să devină paznici de lagăr şi complicii trupelor Ustashi şi astfel au aprobat torturarea şi masacrarea creştinilor. Un preot catolic a ucis chiar personal un cleric ortodox. Ei nu ar fi putut face toate acestea fără permisiunea episcopilor lor, şi dacă au făcut-o, atunci ei ar fi trebuit să-şi piardă slujbele şi să fie aduşi în faţa tribunalului. De vreme ce aceasta nu s-a întâmplat, înseamnă că episcopii lor le-au dat permisiunea.

În al doilea rând, Biserica Catolică a profitat de toate acestea pentru a-i converti pe sârbii care au supravieţuit. Şi în timp ce pământul era încă aburind de sângele victimelor nevinovate, în timp ce vaiete cutremurau piepturile victimelor care supravieţuiau, preoţii, călugării, maicile duceau într-o mână pumnalele Ustashi şi în cealaltă cărţile lor de rugăciune şi rozariile. Întregul Srem este inundat de foi volante scrise de episcopul Aksamovici şi tipărite în magazinul său de imprimat din Djakovo, chemându-i pe sârbi să-şi salveze vieţile şi proprietăţile convertindu-se la catolicism. A fost ca şi cum Biserica noastră vroia să arate că ar putea distruge sufletele exact aşa cum autorităţile Ustashi distrug trupurile. Este o pată încă mai mare pe Biserica Catolică, de vreme ce în acelaşi timp multe biserici ortodoxe, toate mânăstirile ortodoxe au fost confiscate, proprietăţile lor jefuite ca şi multe tezaure istorice. Nici măcar biserica patriarhală din Sremski Karlovci nu a fost cruţată. Toată această violenţă împotriva conştiinţei şi sufletului a adus încă mai mare ruşine naţiunii şi numelui croat”.

 

Între anii 1941-1945, statul independent al Croaţiei a dus la îndeplinire un plan monstruos formulat în mod public de ministrul Ustashi Mile Budak: ,,Noi vom ucide o treime din sârbi, vom da afară din casele lor o altă treime, şi vom converti pe restul la credinţa catolică transformându-i astfel în croaţi”[12].

În această ţară romano-catolică Ustashi a ororilor, în care ortodocşii au fost obligaţi să poarte o banderolă albastră [pe braţ] cu litera ,,P” (pravoslavnic, ortodox), asemănător iudeilor care purtau steaua galbenă hexagonală. În decursul celor 4 ani, trupele Ustashi au torturat şi ucis aproximativ 800.000 sârbi, 40.000 ţigani şi 30.000 evrei, au deportat 280.000 şi au rebotezat forţat 240.000[13].

Cu o ură deosebit de sălbatică, clericii fascişti au atacat bisericile ortodoxe şi clericii ortodocşi. Ei au creat o Instituţie pentru Distrugerea Bisericilor Ortodoxe. Aproape toate bisericile ortodoxe de pe teritoriul Croaţiei independente au fost distruse, arse sau transformate în biserici catolice. În ansamblu, 450 biserici ortodoxe au suferit distrugere în aceşti ani teribili în statul independent al Croaţiei[14]. În eparhia uniată de Krijevac, de exemplu, toate bisericile şi capelele ortodoxe au fost transformate în catolice. O soartă teribilă s-a abătut asupra episcopilor şi sutelor de preoţi ortodocşi din Croaţia. Ei au fost fie ucişi cu o cruzime fanatică excepţională, fie alungaţi în Serbia.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

[1] Acesta este numele cărţii lui Herve Lauricre: Ubice a Bozhje ime, în care el scrie despre crimele fasciştilor catolici croaţi împotriva poporului sârb inspirate de clerul catolic – clerici fascişti – care au fost adeseori călăi ei înşişi (Belgrad, publicată de Filip Vişnic, 1987).

[2] Documentul de la Balamand al Dialogului Teologic Comun dintre Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă despre ,,Uniatism, metoda de unire a trecutului şi căutarea actuală a comuniunii depline”, Episkepsis, nr. 496, septembrie 1993, paragraful 14. În timp ce patriarhul Constantinopolului este citat doar o dată în acest document, cuvintele papei Romei sunt citate de 4 ori, subliniind astfel fără îndoială privilegiul şi importanţa celui care crede că populaţia pământului este turma sa.

[3] A se vedea Alexie Grigorenko, Uniatismul în istoria Ucrainei şi Rusiei (Unia v istorii Ukrainy -- Rusi). Novosibirsk, 1991, p. 41.

[4] Adevărul despre Iosafat Kunţevici, publicată de Frăţia Sfântului Duh din Vilnius, Vilnius, 1896; republicată de Frăţia Ortodoxă a Arhanghelului Mihail, Minsk, 1993. Citat din acest text în Pravoslavnaia Zhizn', nr. 553, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York, ianuarie 1996, p. 20-27.

[5] Ibid., p. 25.

[6] A se vedea arhipreot Mitrofan Znosko-Borovski, ,,Faţada Vaticanului. Papalitatea şi Rusia” (Litso Vatikana. Papstvo i Rossija), Rusia Ortodoxă (Orthodox Russia), nr. 6, 1992, p. 6-7.

[7] Adevărul despre Iosafat Kunţevici, p. 27.

[8] Ghermano Ivanov-Trinadtzaty, Vatican şi Rusia, p. 14.

[9] N.tr.: Încă se discută despre canonizarea lui Stepinac. A se vedea controversele din 2014-2015, care se perpetuează până astăzi: Ianuarie-februarie 2014. Ştiri bisericeşti (II) » Va fi canonizat Arhiepiscopul Aloysius Stepinac de Zagreb ? şi Martie-aprilie 2015. Evenimente ecumeniste » Canonizarea cardinalului Alois Stepinac stârneşte controverse.

[10] Recenzie a cărţii lui Victor Novak (profesor la Universitatea din Belgrad), Jumătate de secol de catolicism în Croaţia, publicată în JNIP, 1949, nr. 2. Citat de Papalitatea şi lupta ei împotriva Ortodoxiei (Papstvo i ego bor'ba s Pravoslaviem), Moscova, 1993, p. 80.

[11] Citat de Biserici Surori. Cinci sute de ani după Florenţa (Sister Churches. Five Hundred Years After Florence), Sfânta Biserică Ortodoxă din America de Nord, Boston, 1994, p. 38-41.

[12] Victor Novak, Magnum Crimen, Zagreb, 1948, p. 605.

[13] A se vedea Jumătate de secol de Golgotha sârbă (1941-1991) (Half a Century of Serbian Golgotha (1941 - 1991)), articole de dr. Marko S. Markovic, în special: ,,Mucenicia sârbilor şi a Bisericii Ortodoxe Sârbe în timpul celui de-al doilea război mondial” în Lazarica, nr. 136, jurnalul Bisericii Ortodoxe Sârbe a Sfântului Cneaz Lazăr din Birmingham, editată de părintele Milenko Zebic - 131 Cob Lane, Boumville, Birmingham B301QE Tel. 021-458 5273. În cartea lui Carlo Falconi, Tăcerea lui Pius al XII-lea, 1939-1945 (Le silence de Pie XII, 1939-1945), Monaco, Ed. du Rocher, p. 264, autorul prezintă informaţii din Enciclopedia Treccani potrivit cărora mai mult de 700.000 sârbi au fost ucişi ca urmare a genocidului. Potrivit Bisericii Ortodoxe Sârbe, numărul victimelor a ajuns la aproximativ 800.000 (dr. Marko S. Markovic, ibid, p. 6).

[14] Lazarica, nr. 136, p. 10.

 

Episodul urmator