----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Monahismul – scutul de apărare al Ortodoxiei (IX)

- Istorisiri din diferite epoci ale creştinismului -

 

Episodul anterior

 

Sfântul Cuvios Dalmat († 436) [continuare]

Apoi, cuviosul Dalmat împreună cu alţi clerici şi monahi din Constantinopol au trimis o epistolă către Sinodul din Efes, prin care îi înştiinţau pe Părinţi despre toate întâmplările de mai sus. La auzul veştilor îmbucurătoare, Părinţii i-au adresat la rândul lor cuviosului Dalmat o scrisoare de felicitare, care vădeşte marea preţuire şi nemărginita lor încredere faţă de cinul monahal:

,,Sfântul şi cel a toată lumea Sinod care s-a adunat în marea cetate a Efesului din porunca prea binecredincioşilor şi de Hristos iubitorilor împăraţi Teodosie şi Valentinian a primit epistola preasfinţitului arhimandrit şi părinte al monahilor, Dalmat, şi s-a încredinţat că prea bine a făcut lăsându-şi chilia în care vieţuia retras de 48 ani şi venind să-l înştiinţeze pe evlaviosul şi de Hristos iubitorul împărat despre toate câte s-au petrecut la Sfântul Sinod şi câte au urmat după aceea în legătură cu caterisirea necredinciosului Nestorie.

Am dat mulţumită lui Hristos, Adevăratului Dumnezeului nostru, care v-a îndemnat în acest chip să veniţi în ajutorul dogmei drepte a credinţei şi să faceţi arătate ostenelile şi sudorile noastre, nu numai înaintea evlavioşilor împăraţi, ci şi a preasfinţiţilor arhimandriţi şi a întregului cler şi norod iubitor de Hristos.

Căci cine altcineva, decât sfinţia voastră, a venit în ajutorul Sfântului Sobor ? Fiindcă de nimeni altul nu a fost arătat adevărul, fără numai de sfinţia voastră, adică de domnul Dalmat. De aceea noi toţi, înălţându-ne mâinile, ne rugăm Bunului şi Iubitorului de oameni Dumnezeu pentru bunăstarea şi mântuirea evlavioşilor împăraţi şi a sfinţiei voastre. Încă vă mai rugăm să ne fiţi de şi mai mare sprijin, ţinându-ne locul în orice pricini legate de credinţă care s-ar ivi în părţile voastre.

Fiindcă, precum am aflat, Dumnezeu ţi-a descoperit toate cugetele inimii lui Nestorie, chiar mai înainte de a sosi acesta în Constantinopol, şi le ziceai tuturor celor ce veneau la chilia ta: ‘Luaţi aminte la voi înşivă, fraţilor, căci o fiară rea a venit să vieţuiască în cetatea aceasta şi pe mulţi îi va vătăma cu învăţătura ei’. Ne rugăm Preasfintei şi Celei de-o-fiinţă Treimi să vă păzească întărit cu sufletul şi cu trupul, ca să lăudaţi pe Hristos, Dumnezeul nostru. Preacuvioase frate, roagă-te cu deadinsul pentru noi”[1].

Cuviosul Dalmat a răspuns: ,,Am primit epistola trimisă de Sfântul Sinod şi înştiinţându-mă de cele scrise, mult m-am mâhnit pentru încercările şi necazurile care s-au abătut peste voi; fiindcă se scria în epistola că din pricina neajunsurilor de tot felul, câţiva dintre Părinţii cei sfinţi de acolo au murit.

Voiesc să ştiţi că sunt gata la orice poruncă a voastră şi nu am stat, nici nu voi sta nepăsător, mai ales că lupta este pentru dreapta credinţă şi bineplăcută lui Dumnezeu. Fiindcă nimeni nu poate să se depărteze de Dumnezeul cel Viu, îndeletnicindu-se şi hotărând lucruri străine.

Toţi cei ce drept învaţă cuvântul adevărului lui Dumnezeu, aceia viaţă vor avea, şi în veacul de acum, şi în cel ce va să fie. Iar câţi se depărtează de dumnezeiescul har, sunt părtaşi blestemului şi lepădaţi în întunericul cel mai dinafară (potrivit Matei 8, 12), asemenea lui Nestorie şi celor de un cuget cu el. Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos a luminat şi a întărit Sfântul Sinod şi a primit ostenelile şi sudorile voastre. Mulţumită fie, dar, lui Dumnezeu, care v-a călăuzit în chipul acesta la liman fericit şi v-a dăruit izbânda în lupta pentru credinţă. Rugaţi-vă pentru mine”[2].

Evenimentele de mai sus au reuşit să atragă bunăvoinţa împăratului Teodosie asupra Sfântului Chiril şi a celor dimpreună cu el. Totuşi, în pofida exilării lui Nestorie la Oasis, în pustia Egiptului[3], schisma dintre Sfântul Chiril al Alexandriei şi Ioan al Antiohiei a continuat. În acest moment de cumpănă, împăratul l-a chemat în ajutor pe Sfântul Cuvios Simeon Stâlpnicul, căruia i-a adresat două scrisori: Într-una dintre acestea scria:

 

Sfântul Cuvios Simeon Stâlpnicul

 

,,Trebuinţa de acum ne-a îndemnat să-ţi trimitem scrisoarea de faţă, bine ştiind că viaţa sfinţiei tale este pe de-a întregul îndreptată către Dumnezeu, ba chiar că ai o astfel de vieţuire, încât îţi este cu putinţă a pleca bunăvoirea Sa către noi, prin îndrăznirea ce o ai către Dânsul. Dorim dar cu grăbire să izbândeşti un lucru pe care negreşit şi Dumnezeu îl are în purtarea Sa de grijă, mai cu seamă în acest timp.

Voim, adică, să se statornicească pacea – care a fost aşezată în Biserică pe bune temelii – şi să izbuteşti a pune capăt vrajbei stârnite prin urzeala vicleană a diavolului. Ştim bine că se va face şi aceasta, fiindcă ne încredem în rugăciunile sfinţiei tale, ca şi în faptele şi în îndemnurile tale către cei destoinici să statornicească şi să reaşeze pacea, care a fost destrămată”[4].

În continuare împăratul vorbeşte despre planurile sale în vederea împăcării dintre Sfântul Chiril şi Ioan al Antiohiei. La sfârşit îi cere cuviosului rugăciunile, asigurându-l că această reuşită îi va fi socotită o prea puternică biruinţă a sa.

În cele din urmă schisma ia sfârşit în anul 433, când Ioan recunoaşte condamnarea lui Nestorie şi semnează împreună cu Sfântul Chiril o mărturisire de credinţă, alcătuită după toate probabilităţile de Teodoret al Cirului şi denumită ,,Formula de împăcare”. Aceasta recunoştea numirea de ,,Născătoare de Dumnezeu”, cele două firi unite în chip neamestecat în Hristos, şi mărturisea un singur Hristos, un singur Fiu, un singur Domn[5]. Astfel, Sinodul de la Efes şi-a recuperat caracterul său ecumenic, iar adepţii lui Nestorie au fost alungaţi, erezia restrângându-se în hotarele Persiei.

 

Sfântul Cuvios Isidor Pelusiotul († 437)

În aceeaşi perioadă au vieţuit şi ucenicii Sfântului Ioan Gură de Aur, Sfinţii Cuvioşi Isidor Pelusiotul, Marcu Ascetul, Casian Romanul şi Nil cel Înţelept.

În multe dintre epistolele sale (al căror total, după mărturia lui Nichifor Calist, ajunge la 10.000[6]), Sfinţitul Isidor desfăşoară o luptă susţinută împotriva maniheilor, marchianiţilor, montaniştilor, novaţienilor, sabelienilor, arienilor, eunomienilor, pnevmatomahilor şi nestorienilor, dezvoltând cu înţelepciune dogmele ortodoxe.

Potrivit lui, Biserica lui Hristos se defineşte ca ,,adunarea sfinţilor, cea potrivit cu dreapta credinţă şi vieţuirea îmbunătăţită alcătuită”[7]. Grupările heterodocşilor, oricât de mulţi adepţi ar avea, nu sunt Biserici adevărate, nici nu vor putea să intre şi să se veselească împreună cu ortodocşii ,,în locaşurile cele veşnice”[8], ci din pricina învăţăturilor lor eretice şi denaturate sunt alungaţi din Împărăţia cerurilor şi moştenesc împreună cu diavolul ,,golful pierzării”[9].

Drept aceea, fiecare credincios trebuie să se îngrijească cu toată osârdia nu numai de dobândirea virtuţilor, ci şi de păzirea dreptei credinţe, fiindcă ,,pe cât are întâietate sufletul faţă de trup, pe atât şi dogmele bunei cinstiri sunt mai presus de rânduielile modului de vieţuire lumesc”[10].

 

Sfântul Cuvios Isidor Pelusiotul
Miniatură din Menologhionul lui Vasilie al II-lea, Constantinopol, 985

 

Deoarece considera buna cinstire drept ,,vârf” al virtuţilor, sfântul îndemna: ,,Dacă buna cinstire este în vreun fel vătămată [...] vezi să nu pui pacea mai presus de adevăr, ci stai cu tărie, împotrivindu-te păcatului până la sânge”[11]. Din această pricină era blând şi împăciuitor cu oamenii, dar statornic şi neînduplecat în convingerile sale dogmatice. Într-una din scrisori spune: ,,Te răzvrăteşti, aşadar, împotriva noastră, pe care Dumnezeu ne-a rânduit dascăli Bisericii, pentru că luptăm împotriva lui Arie, care nu numai că se împotriveşte turmei binecredincioase, dar deja i-a ucis duhovniceşte pe mulţi. Să ştii că eu dispreţuiesc pentru acest război orice primejdie şi mai curând voiesc să las deoparte orice alt lucru, decât să încetez de a-l lovi pe acela din toate puterile mele”[12].

Marele Isidor considera de asemenea că creştinii au datoria de a învăţa ,,împotriva vătămării de minte a ereticilor”[13]. Ereziile reprezintă un mare pericol, deoarece ,,aşa cum pescarii ascund cârligul în momeală şi prind fără de veste peştii, tot aşa viclenii părtaşi ai eresurilor îşi acoperă răutăţile lor prin cuvinte frumoase şi-i prind în undiţă pe cei mai simpli, ducându-i la moarte”[14].

 

* * *

 

Sfinţii Cuvioşi Marcu Ascetul şi Casian Romanul au scris la rândul lor împotriva nestorienilor. După Avva Marcu, în afara Bisericii Ortodoxe nu există har dumnezeiesc mântuitor, deoarece ,,încă de la botez li se dă Duhul Sfânt celor ce cred cu tărie, iar celor ce nu cred sau cred rău şi nu sunt botezaţi nu li se dă”[15]. Este limpede că cei care au primit un botez eretic sunt socotiţi de sfânt deopotrivă cu cei nebotezaţi. Şi aceasta deoarece numai ,,cel ce s-a botezat după dreapta credinţă a primit tainic tot harul”[16].

Aceleaşi concepţii le întâlnim întocmai la Sfântul Cuvios Nil, de la care ni s-au păstrat mai multe epistole împotriva diverşilor eretici. Sfântul considera că ,,rău-credincioşii din afara Bisericii aduc roade deşarte”[17], deoarece învăţăturile ereticilor aflaţi în afara Bisericii sunt ,,nebunii”[18]. Învăţa de asemenea că ,,chipul cinstirii de Dumnezeu din acestea două se alcătuieşte, din dogmele drept-cinstitoare şi din faptele cele bune. Deci nu trebuie să despărţim una de cealaltă”[19].

 

* * *

 

În Limonariu se istorisesc următoarele: ,,Ne-am dus odată la avva Chiriac, preotul lavrei lui Calamon de lângă sfântul râu Iordan. Şi ne povestea zicând: ‘Într-o noapte, văd în vis o femeie vrednică de respect, îmbrăcată în porfiră, împreună cu doi bărbaţi sfinţiţi şi cinstiţi, că stă la uşa chiliei mele. Am luat pe femeie drept Stăpâna noastră Născătoarea de Dumnezeu, iar pe cei doi bărbaţi care erau cu ea drept Sfântul Ioan Teologul şi Sfântul Ioan Botezătorul. Am ieşit afară din chilie şi i-am rugat să intre înăuntru ca să facă o rugăciune în chilia mea. Femeia însă n-a vrut. Şi m-am rugat mult timp stăruitor de dânsa [...], mi-a răspuns cu asprime, zicându-mi: ‘Ai în chilia ta pe duşmanul meu. Cum vrei dar să intru ?’ După ce a spus aceste cuvinte, a plecat.

Când m-am deşteptat, am început să mă vaiet şi să mă gândesc dacă n-am păcătuit ceva cu mintea împotriva ei, căci nu era nimeni altcineva în chilie decât numai eu. Deşi m-am chinuit multă vreme, totuşi nu m-am găsit vinovat cu nimic faţă de ea. Văzându-mă învăluit de tristeţe, am luat o carte să citesc, ca prin citit să-mi îndepărtez tristeţea. Cartea pe care am luat-o era a lui Isihie preotul Ierusalimului. Când am deschis cartea, găsesc scrise la sfârşitul ei două cuvântări de ale nelegiuitului Nestorie. Îndată am cunoscut că acesta era duşmanul Stăpânei noastre. Atunci m-am sculat şi am plecat şi am dat cartea celui care mi-o împrumutase şi i-am spus: ‘Ia-ţi frate cartea ! N-am avut atâta folos din ea câtă pagubă, şi i-am povestit cele întâmplate. El, plin de zel, a rupt îndată din carte cele două cuvântări ale lui Nestorie, şi le-a pus pe foc zicând: ‘Să nu rămână în chilia mea vrăjmaşul Stăpânei noastre, al Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria’”[20].

 

 

[1] S. Milias, Colecţia Sfintelor Sinoade, vol. I, p. 501-502.

[2] Ibid.

[3] Sfântul Cuvios Teofan, Hronografie, anul 5925.

[4] S. Milias, Colecţia Sfintelor Sinoade, vol. I, p. 612b.

[5] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola 39.

[6] Nichifor Calist, Istoria Bisericească, cartea a XIV-a, § 53.

[7] Epistolele Sfântului Cuvios Isidor Pelusiotul au apărut şi în limba română, până în prezent în două volume (volumul I, 1-500, Editura Egumeniţa, 2013; volumul II, 1-300, Editura Egumeniţa, 2015). Cartea a II-a, Epistola 246.

[8] Cartea I, Epistola 204.

[9] Cartea a II-a, Epistola 90.

[10] Cartea I, Epistola 244.

[11] Cartea a III-a, Epistola 284.

[12] Cartea I, Epistola 389.

[13] Cartea a IV-a, Epistola 119.

[14] Cartea I, Epistola 102.

[15] Filocalia, vol. I, ediţia a doua, Sibiu, 1947, Sfântul Marcu Ascetul, ,,Despre botez”, p. 289.

[16] Ibid., ,,Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptează din fapte”, capul 92, p. 257.

[17] Cartea a III-a, Epistola 28.

[18] Cartea I, Epistola 117.

[19] Cartea a II-a, Epistola 165.

[20] Ioan Moshu, Limonariu sau Livada duhovnicească, cap. 46, p. 60-61.

 

Episodul urmator