----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICII (VIII)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul IV
Cartea a IX-a
 
Anii 382–406
 
4
 

Ioan, supranumit Gură de Aur – Caracterul său – Primele sale studii – Primele sale scrieri – Predicile sale din Antiohia – El este ridicat pe scaunul Constantinopolului – Viaţa sa ca episcop – Râvna sa – Luptele sale cu curtea împărătească – Împărăteasa Eudoxia – Evtropie – Ioan Gură de Aur contribuie la căderea sa în dizgraţie – Mila sa faţă de el – Eudoxia vrea să-l piardă pe Gură de Aur după ce l-a pierdut pe Evtropie – Ioan Gură de Aur se ridică împotriva scandalurilor de la curte – Călătoria lui Ioan Gură de Aur în Asia – Un intrus pe scaunul Constantinopolului – Marii fraţi prigoniţi de Teofil al Alexandriei sub pretextul origenismului, se duc la Constantinopol – Ioan Gură de Aur se declară în favoarea lor – Epifanie la Constantinopol – Conduita sa anti-canonică – El părăseşte Constantinopolul şi moare întorcându-se în Cipru – Teofil la Constantinopol – Sinodul de la Chene – Exilul lui Ioan Gură de Aur – Întoarcerea sa – Noile lupte dintre el şi Eudoxia – Un nou sinod – Al doilea exil al său – Viaţa lui Ioan Gură de Aur în exil – Intervenţia lui Onorie, împăratul Apusului – Sinodul de la Roma – Scrisoarea lui Ioan Gură de Aur către Inochentie, episcopul Romei – Opoziţie faţă de intervenţia Apusului în cauza lui Ioan Gură de Aur – Prigonirea susţinătorilor săi – Violenţele faţă de Ioan Gură de Aur – Moartea lui – Apologia sa – Învăţătura lui Ioan Gură de Aur

 

Anii 386-406

 

Partea a V-a

Teotim era episcop de Tomis, metropolă din Sciţia. El era renumit prin sfinţenia sa; a lucrat pentru convertirea hunilor care invadaseră Sciţia şi a altor barbari care se amestecaseră cu populaţia de pe cele două maluri ale Dunării. Minunile sale i-au adus printre huni supranumele de Dumnezeul romanilor. El a scris mai multe lucrări, şi istoricii au remarcat că el purta părul lung după obiceiul filozofilor epocii.

Nu se ştie ce i-a răspuns Epifanie lui Teotim, dar este cert că el nu şi-a schimbat opinia şi a continuat să-l critice pe Origen. Duşmanii lui Ioan Gură de Aur, vrând să abuzeze de simplitatea sa, l-au convins să meargă la Biserica Sfântul Ioan pentru a săvârşi acolo liturghia şi a-i critica pe origenişti, pe monahii egipteni şi chiar pe Ioan Gură de Aur. Acesta din urmă, fiind avertizat că el punea în aplicare acest sfat rău, l-a trimis la el pe diaconul său Serapion care l-a întâlnit aproape de biserică şi i-a dat un bilet astfel conceput: „Epifanie, tu ai făcut multe lucruri împotriva rânduielilor; mai întâi, ai făcut o hirotonie în bisericile aflate în jurisdicţia mea; apoi, fără să obţii permisiunea mea, ai săvârşit liturghia în aceleaşi biserici; şi atunci când te-am invitat să vii în comuniune cu mine, ai refuzat. Îţi permiţi încă nişte lucruri şi astăzi. Ia aminte că vrând să stârneşti poporul, să nu rezulte un pericol pentru tine”.

Epifanie s-a temut; el s-a îndepărtat de biserică. După câteva zile, el a primit vizita marilor fraţi, care s-au dus la locuinţa sa din porunca împărătesei.

Eudoxia îi proteja pe aceşti buni monahi din ură faţă de Ioan Gură de Aur, aşa cum am relatat. Iată ocazia vizitei pe care ea le-a indicat-o: fiul ei fiind bolnav, ea îi ceruse lui Epifanie să se roage lui Dumnezeu pentru el. Acesta îi răspunsese brusc: „Copilul va trăi dacă împărăteasa îi abandonează pe ereticii care sunt cu Dioscor”. Ofensată, Eudoxia i-a răspuns: „Dacă el era stăpânul vieţii, nu l-ar fi lăsat să moară pe arhidiaconul său în aceste zile. Dumnezeu mi l-a dat pe fiul meu, doar El mi-l poate lua dacă este voia Sa”. Cu toate acestea, inima sa de mamă se temea şi ea a vrut să-i împace pe marii fraţi cu Epifanie. Aceştia s-au înfăţişat cu umilinţă la marele episcop.

„Cine sunteţi voi ?”, i-a întrebat Epifanie. Ammonie i-a răspuns: „Părinte, noi suntem marii fraţi şi dorim să ştim dacă ai cunoscut vreodată pe vreunul din ucenicii noştri sau ai citit vreuna din cărţile noastre. ,,Niciodată”, a răspuns Epifanie. ,,Atunci, a reînceput Ammonie, de ce îi consideri şi pe unii şi pe alţii eretici, din moment ce nu ai nici o dovadă împotriva lor”. ,,Aşa am auzit”, a răspuns Epifanie. ,,Cât despre noi, a spus Ammonie, noi am acţionat cu totul altfel. Noi am cunoscut un mare număr dintre ucenicii tăi şi am citit cărţile tale, în special pe cea intitulată Ancoratus. Noi am auzit mulţi oameni care o condamnau, care te socoteau eretic; noi am luat apărarea unui părinte, aşa cum era corect. Cât despre tine, tu nu ar trebui să condamni fără dovezi pe cei absenţi şi să-i recompensezi tot aşa pe cei care ţi-au adus elogii”.

Aceste cuvinte l-au îmblânzit pe Epifanie. Fără îndoială, el a înţeles că îl făceau să joace un rol la Constantinopol care nu se cuvenea nici vârstei sale, nici vieţii onorabile pe care o dusese până atunci. El s-a îmbarcat îndată pentru a se întoarce în Cipru şi a murit în timpul călătoriei.

Sfinţenia sa incontestabilă nu-l pusese la adăpost de pasiuni injuste şi erori numeroase. Călătoria sa la Constantinopol nu i-a făcut cinste, şi a fost o fericire pentru el să moară atât de curând pentru a nu fi amestecat în nedreptăţile cărora le-a fost victimă marele episcop de Constantinopol.

Ioan Gură de Aur ştia că Epifanie fusese înşelat de Eudoxia şi femeile din anturajul ei. După plecarea episcopului de Cipru, el a ţinut poporului său un cuvânt în care nu face nici măcar aluzie la bătrânul şi respectabilul său confrate, dar anumite femei au fost tratate aşa cum meritau. Eudoxia a socotit că aluziile sfântului episcop erau la adresa ei; ea s-a hotărât să nu mai întârzie răzbunarea sa. Ea l-a convins pe Arcadie că episcopul a insultat-o şi slabul împărat a convocat, pentru a-i face pe plac, un sinod care trebuia să fie prezidat de Teofil al Alexandriei. Acest intrigant tocmai sosise la Constantinopol, unde se găseau deja Severian şi Antioh de Siria, duşmani binecunoscuţi ai lui Ioan Gură de Aur, ca şi episcopii depuşi de Ioan Gură de Aur în timpul călătoriei sale în Asia şi care s-au erijat în acuzatorii lui.

Teofil a avut grijă să aleagă dintre episcopii egipteni pe cei care se arătau cei mai docili în executarea dorinţelor sale. Ei erau în număr de 28. El i-a convins să ia calea mării şi să aştepte în Calcedon[1]. În ce-l priveşte, el a vrut să traverseze Siria şi Asia Mică pentru a-i influenţa pe episcopi: „Eu mă duc la Constantinopol, repeta tuturor, pentru a-l depune pe Ioan”[2]. El i-a întâlnit în Asia pe toţi cei care se plânseseră de rigoarea inflexibilă a lui Ioan Gură de Aur. Episcopul depus de Nicomidia, Gherontie, l-a flatat pe Teofil şi s-a arătat gata să-l susţină în intenţiile sale. Teofil a găsit aceleaşi sentimente la Chirinie, episcop de Calcedon. El era de origine egiptean; după ce s-a arătat prieten al lui Ioan Gură de Aur, el l-a abandonat când l-a văzut în pragul persecuţiei, şi nu a mai vorbit nicicând despre el decât numindu-l nelegiuitul, arogantul, neînduplecatul[3].

Din porunca împăratului, la Constantinopol au venit episcopi din Armenia, Persia, Mesopotamia, Frigia. Chirinie îi atrăgea în Calcedon, unde se ţineau sinoade preliminare. Într-una din aceste reuniuni, un episcop din Mesopotamia pe nume Marutas a călcat cu toată greutatea pe piciorul lui Chirinie încât i-a provocat o durere teribilă. Au fost nevoiţi să amputeze piciorul nefericitului episcop, care nu a putut fi transportat la sinodul pe care-l pregătiseră împotriva lui Ioan Gură de Aur. Teofil a regretat mult că nu a avut sprijinul unui om care se arăta atât de devotat persoanei sale şi atât de abil în conducerea unei intrigi.

După ce şi-a pregătit savant această intrigă, Teofil a traversat Bosforul în plină zi cu cei 28 episcopi egipteni. Marinarii, compatrioţii săi, care erau foarte numeroşi în oraşul împărătesc unde ei aduceau grâne, l-au aclamat pe episcopul Alexandriei şi l-au primit în triumf.

Teofil a coborât la reşedinţa împărătească numită Placidiana, unde apartamentele sale erau pregătite. Pentru a ajunge la această reşedinţă, el trebuia să treacă prin faţa mânăstirii unde locuia Ioan Gură de Aur. Marele episcop îl aştepta în faţa bisericii sale pentru a-l invita să locuiască la el. Teofil a refuzat şi a trecut mai departe, fără ca nici măcar să intre în biserică pentru a face acolo rugăciunea, după obicei.

Bunul apostol se temea fără îndoială că se va murdări dându-i lui Ioan Gură de Aur o mărturie de comuniune. El venea la Constantinopol în alt scop. Sigur pe puternicii săi complici, el nu se temea să declare pe faţă război unui episcop ilustru, în propriul său oraş episcopal.

Pentru a corupe personaje influente, el adusese o întreagă încărcătură de stofe din cele mai preţioase din Egipt şi din Indii, şi parfumuri foarte suave, „cu care vroia să stropească, spune Paladie, invidia sa puturoasă”. El a făcut cadouri doamnelor şi ofiţerilor de la curtea împărătească; el nu a nesocotit pe anumite matroane ale oraşului şi oameni de condiţie modestă dându-le sume de bani pentru a se vinde. El ducea la palatul Placidiana o viaţă princiară; masa sa era la dispoziţia celor mai cruzi duşmani ai lui Ioan Gură de Aur, printre care se distingeau doi diaconi depuşi, unul pentru adulter şi celălalt pentru omucidere. Aceste două personaje se bucurau de consideraţia lui Teofil, pe care-l slujeau în comploturile sale reprobabile cu un zel cu atât mai mare cu cât el le făgăduia să le ia apărarea dacă făceau un memoriu împotriva lui Ioan Gură de Aur.

Evgrafia avea reuniunile sale ca Teofil. Se vedeau neîncetat la ea Severian de Gabala, Antioh de Ptolemaida şi Acachie de Vereea, oameni orgolioşi care nu putuseră suporta mustrările părinteşti ale episcopului de Constantinopol, vechiul lor prieten. Geniul său îi copleşea şi ei nu puteau să-i ierte faptul că le cunoştea viciile secrete.

Cele două consfătuiri secrete, a lui Teofil şi a Evgrafiei, reprezentau perversitatea complotând pierderea inocenţei, şi orgoliul prostesc răsculat împotriva geniului.

Eudoxia cunoştea cu siguranţă tot ce se petrecea, prin Evgrafia şi prietenii ei; dar la început ea nu a îndrăznit să ia parte. Ea îl chemase pe Teofil pentru a fi judecat şi nu pentru a-l judeca pe episcopul oraşului împărătesc. Ea s-a declarat în favoarea marilor fraţi, şi aceste personaje venerabile câştigaseră procesul lor. Acuzatorii lor mărturisiseră că ei nu fuseseră decât instrumentele oarbe ale lui Teofil şi că ei nu au cunoscut nici unul din faptele pentru care episcopul Alexandriei invocase mărturia lor.

Arcadie, informat despre aceste fapte, l-a chemat pe Ioan Gură de Aur şi i-a spus că trebuia să-l judece pe Teofil şi să-l determine să se justifice pentru toate crimele de care era acuzat. Era o bună ocazie pentru a se răzbuna pe duşmanul său şi pentru a termina cu intrigile sale. Sfântul episcop nu putea să se înjosească la asemenea sentimente; el i-a răspuns împăratului că legile canonice interziceau a judeca un episcop aflat în afara provinciei sale ecleziastice, şi el s-a opus energic stăruinţelor împăratului.

Ioan Gură de Aur era prea instruit în ce priveşte legile Bisericii pentru a nu dispreţui impertinenţele lui Teofil legate de ignoranţa sa atunci când era vorba de a judeca în sinod oameni venerabili care recuzau, din cauza unei suspiciuni legitime, pe episcopii care-i condamnaseră pe nedrept. Dar cazul nu mai era acelaşi când era vorba de Teofil; deoarece canoanele interziceau categoric a judeca un episcop în afara hotarelor provinciei sale. Dacă Ioan Gură de Aur a depus câţiva episcopi nedemni din Asia, judecata şi depunerea fuseseră pronunţate de către episcopii din acea provincie, şi el nu se amestecase în urmărirea lor decât la cererea aceloraşi episcopi. El nu făcuse act de jurisdicţie în privinţa episcopilor independenţi de Biserica sa; dar el îi susţinuse pe episcopii buni din mai multe provincii care vroiau să elibereze Biserica de falşii păstori.

Poporul din Constantinopol nu a fost iniţiat nici în proiectele Eudoxiei, nici în intrigile lui Teofil; cu toate acestea, câteva lucruri au transpirat în afară şi poporul s-a adunat în faţa locuinţei lui Ioan Gură de Aur, pentru a-l proteja. Teofil s-a temut. El a obţinut o gardă de siguranţă care s-a vrut a fi numită gardă de onoare şi a emis ideea de a reuni sinodul convocat de împărat de cealaltă parte a Bosforului, în Calcedon. S-a decis convocarea sinodului într-o suburbie a acestui oraş care se numea Stejarul. Exista aici o problemă: în cazul în care episcopul de Constantinopol consimţea să compară în sinodul duşmanilor săi pentru a fi judecat, nu putea el cere ca adunarea să aibă loc în oraşul său episcopal ? „Dacă el refuză să meargă la citaţia sinodului, a răspuns unul dintre asistenţi, vor şti să-l silească la aceasta”.

Ei se bazau pe Eudoxia care ar fi obţinut de la Arcadie tot ceea ce ar fi vrut.

Într-adevăr, slabul împărat a mutat sinodul care trebuia să aibă loc la Constantinopol, potrivit epistolei sale de convocare, în splendidul palat Stejarul, construit cu câţiva ani înainte de un ministru faimos, Rufin, căruia nu i-a fost teamă să înalţe o biserică monumentală alături de palatul său, cu banii pe care-i furase în mod odios de la popor.

Palatul şi biserica, roade ale corupţiei, trebuiau să adăpostească pe vinovaţii hotărâţi, din ură şi invidie, să-l condamne pe cel mai mare bărbat şi cel mai sfânt care era pe atunci în Biserica creştină.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 

 

   [1] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VIII-a, 16.

   [2] Paladie, Dialog..

   [3] Socrate, Hist. Eccl., cartea a VI-a, 15; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VIII-a, 17; Paladie, Dialog.; Sfântul Ioan Gură de Aur, Epist. ad Innocent.

 

Episodul urmator