----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Din scrierile Arhiepiscopului Averchie de Jordanville

Nevoinţa pentru virtute (IX)

de Arhiepiscop Averchie de Jordanville

 

Episodul anterior

 

IV. Iubirea evanghelică şi altruismul omului [continuare]

Potrivit cuvintelor Mântuitorului Însuşi, iubirea de Dumnezeu este prima şi cea mai mare poruncă a Evangheliei, lucru de înţeles odată ce această singură poruncă oferă un puternic imbold pentru o viaţă morală autentică. Cel care iubeşte pe cineva în mod sincer face tot posibilul să-i facă pe plac şi să evite ceea ce ar putea să-l deranjeze pe celălalt. Nu îl întristează şi, cu atât mai puţin, nu îl jigneşte sau insultă. La fel, dacă Îl iubim pe Dumnezeu, vom încerca să facem voia Sa sfântă cu orice preţ, să ne supunem voinţa poruncilor Sale, făcând toate acestea în mod firesc, şi nu precum sclavii, cu forţa, cu plânsete şi nemulţumire, ci cu bucurie, precum nişte fii iubitori.

Dumnezeu este mulţumit, înainte de toate, atunci când suntem drepţi şi nimic nu Îl întristează mai mult decât atunci când păcătuim. Aşadar, dacă Îl iubim pe Dumnezeu cu adevărat, vom încerca să ducem o viaţă dreaptă şi să nu păcătuim. Când iubim pe cineva, orice am face, vom face ca şi cum acesta ne priveşte, ca şi cum ar fi de faţă. De asemenea, dacă Îl iubim pe Dumnezeu cu adevărat, atunci nu vom uita de El nici măcar o secundă, indiferent unde am merge sau ce am face. Toată lucrarea noastră va fi ca şi când El ne priveşte. Fireşte că vom evita cu orice preţ să facem ceva care ne-ar compromite în ochii Săi. Ne-am teme să ne înjosim în faţa Sa prin orice fapt ruşinos, nedemn sau dizgraţios. În fine, dacă iubim pe cineva, încercăm să-i anticipăm cele mai mici dorinţe şi acceptăm orice dorinţă a sa cu drag, chiar dacă nu este foarte plăcut sau comod pentru noi. De dragul iubirii şi încrederii rezultate din iubire, suntem gata să acceptăm cele mai neplăcute lucruri.

Astfel, iubindu-L pe Dumnezeu, Îi datorăm ascultare deplină în orice lucru. Acceptăm cu smerenie tot ceea ce El ne trimite, chiar şi încercări şi durere. Nu ne blestemăm soarta, cu amărăciune şi inima împietrită, ci mai degrabă încercăm cu inima blândă să pătrundem semnificaţia încercării trimise, corectându-ne abaterile şi căderile morale. Aşadar, sub influenţa rodnică a iubirii de Dumnezeu, se formează caracterul nostru moral, făcându-ne utili societăţii şi împlinirii celei de-a doua porunci: iubirea aproapelui. Testul decisiv al iubirii de Dumnezeu este iubirea aproapelui. Sfântul Ioan Teologul spune: De va zice cineva: iubesc pre Dumnezeu, iar pre fratele său urăşte, mincinos este (I Ioan 4, 20), lucru cu totul de înţeles. Dacă Îl iubim pe Dumnezeu cu adevărat şi nefăţarnic ca pe Tatăl nostru, atunci trebuie să ne iubim aproapele ca pe fratele nostru. Trebuie să-l iubim, întrucât Dumnezeu a poruncit aceasta în Evanghelie, iar prin aceasta ne câştigăm dreptul de a ne numi fiii şi următorii Săi. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că ai mei ucenici sunteţi, de veţi avea dragoste întru voi (Ioan 13, 35). Iubiţilor, dacă Dumnezeu aşa ne-au iubit pre noi, şi noi datori suntem să iubim unul pre altul (I Ioan 4, 11).

Acesta este singurul fundament solid al moralităţii reale. Desigur, dacă iubirea este adevărată, nu se manifestă numai prin cuvinte, ci mai ales prin fapte. Sfântul Apostol Ioan ne învaţă astfel: Fiii mei, să nu iubim cu cuvântul, nici cu limba; ci cu fapta şi cu adevărul (I Ioan 3, 18), iar cel ce are bogăţia lumii acesteia, şi vede pre fratele său având trebuinţă, şi îşi închide inima sa despre dânsul, cum rămâne dragostea lui Dumnezeu întru dânsul ? (I Ioan 3, 17).

 

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan

 

Acest tip de iubire este cu totul absent în lumea de astăzi. Lumea piere din cauza lipsei de iubire. Ura şi răutatea domnesc în locul iubirii; în cel mai bun caz, există indiferenţa rece faţă de nevoile şi greutăţile aproapelui. Lumea piere în răutate şi cruzime. Numai iubirea o poate învia. Însă unde putem găsi această iubire, dacă inima omului este întunecată de patimi şi de un egoism crud ? Numai Evanghelia poate oferi o iubire atât de puternică, încât să reînsufleţească lumea noastră pierdută. Aşadar, voi, cei care pieriţi în răutatea mândriei, smeriţi-vă, plecaţi-vă voinţa de fier sub jugul binecuvântat al lui Iisus. Altminteri nu veţi afla mântuirea !

Haideţi cu toţii să ne plângem păcatele înaintea lui Iisus, Cel care ne-a creat, să ne plângem păcatele mândriei noastre nebuneşti înaintea Sa ! ,,Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos: mântuieşte-ne pe noi Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ai înviat din morţi, pe noi cei ce Îţi cântăm Aliluia !”

 

V. Dobândirea iubirii evanghelice

Am vorbit despre modul în care lumea piere din pricina lipsei de iubire şi am arătat că iubirea evanghelică este singura forţă care ar putea să mai salveze lumea de la moarte. Însă cum am putea dobândi iubirea evanghelică şi de ce lipseşte aceasta din societatea modernă ? Răspunsul la întrebarea de mai sus a fost dat parţial în capitolul anterior. Acum vom elucida acest răspuns mai în detaliu.

Iubirea evanghelică adevărată este străină de firea noastră umană căzută. În starea noastră căzută, egoismul, iubirea de sine şi impunerea sinelui par să fie înnăscute în firea noastră, precum afirmă Sfântul Teofan Zăvorâtul. Această impunere a sinelui este rodul mândriei. Cum putem distruge această mândrie şi să zdrobim pruncii săi de piatră (potrivit Psalmi 136, 12) – gândurile şi sentimentul egoismului şi iubirea de sine – pe care îi cunoaştem atât de bine ? Putem reuşi aceasta doar în duhul smereniei creştine. Trebuie să-L îmbrăţişăm pe Hristos şi să învăţăm de la El smerenia şi blândeţea, aşa cum ne îndeamnă El. Însă, mai înainte de toate, este nevoie să credem în Iisus Hristos şi să-L mărturisim ca Fiu al lui Dumnezeu, Unul Născut, care a venit în lume să ne mântuiască. Şi pentru a crede în Iisus Hristos şi pentru a accepta Evanghelia Sa, trebuie să credem din inimă în Dumnezeu şi în lumea duhovnicească. Tocmai această credinţă îi lipseşte omului modern. Astfel, acesta nu poate obţine iubirea evanghelică. Iar societăţii moderne îi lipseşte cu totul iubirea.

Pentru a putea dobândi iubirea evanghelică în inima lui, omul trebuie să vină cu toată fiinţa sa la credinţa în Dumnezeu, Creatorul şi Binefăcătorul nostru, să contemple faptele minunate ale lui Iisus Hristos, să vadă şi să se minuneze de slava lui Dumnezeu, de înţelepciunea Sa, reflectată în creaţie, precum şi de iubirea Sa de negrăit faţă de aceasta. Dacă am conştientiza modul în care Dumnezeu se îngrijeşte de noi ca un tată iubitor – ba mai mult, chiar tandru, ca o mamă iubitoare –, atunci inimile noastre s-ar umple până peste poate de iubire smerită şi arzătoare faţă de El.

Mai mult decât atât, dacă ne-am gândi la faptul că Dumnezeu nu este numai Creatorul şi Proniatorul, ci şi Mântuitorul nostru, că nu l-a respins pe omul căzut – care a răsplătit pronia lui Dumnezeu cu nerecunoştinţă –, că din iubire pentru noi nu L-a cruţat pe Fiul Său Cel Unul Născut, dându-L unor pătimiri ticăloase şi unei morţi dureroase pentru ca să ne poată uni cu El – dacă am reflecta asupra acestei dovezi uimitoare de iubire, numai dacă am fi de piatră nu am răspunde cu iubire la iubirea lui Dumnezeu.

Din păcate, condiţia noastră de oameni căzuţi nu este în stare de o asemenea iubire. Chiar atunci când iubirea este prezentă în om, este pătată întotdeauna de egoism şi mândrie, ceva ce nu este în totalitate duhovnicesc, ci mai degrabă emoţional sau trupesc. Acest lucru devalorizează iubirea firească. Mulţi oameni au impresia că-L iubesc pe Dumnezeu, când, în realitate, îşi iubesc propriile capricii, se iubesc pe sine, desfătându-se în propriile emoţii şi sentimente.

,,Iubiţi-L pe Dumnezeu, aşa cum v-a poruncit El să-L iubiţi, şi nu aşa cum cred că-L iubesc acei visători cu ochii deschişi, care se păcălesc singuri”, scrie marele profesor de spiritualitate, Sfântul Ignatie Briancianinov. ,,Nu vă amăgiţi singuri, nu vă aprindeţi nervii cu un foc material, cu focul sângelui vostru”. Cu alte cuvinte, iubirea adevărată de Dumnezeu trebuie să fie pur duhovnicească, lipsită de orice trăire trupească. Pentru a dobândi această iubire, trebuie să suprimăm în noi orice manifestare a mândriei, dar şi să avem o inimă smerită şi un duh mânat de căinţă. Numai cel care este smerit Îl poate iubi pe Dumnezeu într-un mod cu totul duhovnicesc. Omul mândru nu-L iubeşte pe Dumnezeu, ci iubeşte iubirea sa pentru Dumnezeu, admirând-o, desfătându-se în propriile experienţe emoţionale şi nervi excitaţi, ca rezultat firesc al acestei iubiri egoiste şi senzuale. Crezând că-L iubeşte pe Dumnezeu, omul mândru se iubeşte numai pe sine şi propriile senzaţii emoţionale, pe care le preţuieşte mai mult decât fidelitatea şi devotamentul adevărat faţă de Dumnezeu.

Care este adevăratul criteriu al unei iubiri de Dumnezeu autentice şi cu totul duhovniceşti ? Acesta ne este prezentat în Evanghelie. Domnul a zis răspicat: De mă iubiţi pre mine, poruncile mele păziţi (Ioan 14, 15); Cel ce nu mă iubeşte pre mine, cuvintele mele nu le păzeşte (Ioan 14, 24). Simplu şi concis. În realitate, cel care-L iubeşte cu adevărat pe Iisus Hristos nu numai cu vorba, ci şi cu fapta, este cel care se străduieşte din toată inima să împlinească poruncile Domnului, poruncile Sfintei Evanghelii.

,,Vreţi să dobândiţi iubirea de Dumnezeu ? – ne întreabă Sfântul Ignatie. Ocoliţi orice faptă, orice cuvânt, orice sentiment interzis de Sfânta Evanghelie. Prin ostilitatea voastră faţă de păcat, care este atât de urât înaintea Atotsfântului Dumnezeu, vă veţi arăta dragostea faţă de Dumnezeu. Când însă din cauza slăbiciunii voastre se întâmplă să călcaţi legea, vindecaţi-vă îndată prin pocăinţă”.

De aici conchidem că, pentru a afla iubirea adevărată de Dumnezeu, este nevoie să citim şi să examinăm Sfânta Evanghelie, care cuprinde toate poruncile lui Dumnezeu, adică aşteptările Sale de la noi. Sfântul Ignatie ne învaţă iarăşi: ,,Vreţi să dobândiţi iubirea de Dumnezeu ? Învăţaţi cu osârdie poruncile Domnului din Evanghelie”.

Bineînţeles, nu este îndeajuns să parcurgem un studiu pur formal. Trebuie să aplicăm îndată ceea ce am învăţat la noi înşine, la viaţa noastră. ,,Străduiţi-vă să împliniţi Evanghelia cu fapta. Străduiţi-vă să faceţi din virtuţile Evangheliei propriile obiceiuri, propriile calităţi. Pentru cineva care iubeşte este normal să împlinească întocmai voia celui iubit”. Pentru a-L putea iubi cu adevărat pe Dumnezeu, trebuie să-I fim fideli. ,,Fidelitatea este condiţia indispensabilă a iubirii. Fără aceasta, iubirea nu este posibilă”. Este dobândirea iubirii de Dumnezeu prin studierea Evangheliei şi încercarea reală de a-I împlini poruncile un ţel ce poate fi atins de omul modern ?

Mulţi dintre contemporanii noştri, după cum ştim deja, cunosc doar un singur dumnezeu, pe care-l identifică din păcate cu ei înşişi, cu inteligenţa, cu duhul şi cu intelectul lor, iar uneori chiar cu instinctele de bază şi plăcerile trupeşti. Pântecele este domnul lor, ne spune apostolul (potrivit Romani 16, 18; Filippeni 3, 19). Bineînţeles, pentru astfel de oameni, Sfânta Evanghelie este o piedică în calea fericirii. Teoretic, aceştia chiar resping însăşi existenţa lui Dumnezeu, lumea spirituală şi revelaţia dumnezeiască. Spun ,,teoretic”, pentru că nu există atei adevăraţi. Ateii contemporani nu sunt necredincioşi, ci mai curând teomahi – se împotrivesc lui Dumnezeu. Ei înşişi mărturisesc aceasta, declarând o cruciadă împotriva lui Dumnezeu, aşa-numitul Front împotriva lui Dumnezeu[1]. Este de înţeles că aceşti oameni refuză să nutrească orice gând de credinţă în existenţa lui Dumnezeu, în timp ce alţii trezesc în ei înşişi, în mod intenţionat, o ură împotriva Lui, văzând în El pe cineva care stă în calea traiului fericit al vieţii conduse după instinctele primare.

Abordând Sfânta Evanghelie cu un scepticism strict şi nefiind în totalitate capabili să respingă învăţăturile sale morale înalte, aceştia încearcă într-un fel sau altul să discrediteze autoritatea şi relevanţa acesteia în vieţile oamenilor.

Principalele ţinte ale atacurilor lor sunt acele manifestări extraordinare şi de neînţeles ale minunilor săvârşite prin pronia dumnezeiască. Aceştia susţin că minunile sunt imposibile şi că nu există, odată ce contrazic legile existente şi adânc împământenite ale naturii.

Pot fi privite minunile ca nişte încălcări ale legilor naturii ? Pentru a putea răspunde la această întrebare, trebuie ca mai întâi să cunoaştem îndeaproape toate legile naturale. Să fie acesta cazul nostru ? Oamenii de ştiinţă descoperă constant noi legi ale naturii, necunoscute până în momentul respectiv, lucru care provoacă uimire şi uneori răstoarnă ideile anterioare despre lume. Ceea ce ieri părea să fie cu totul imposibil, neverosimil din punct de vedere ştiinţific, astăzi devine o realitate incontestabilă. Să ne amintim că, nu demult, Academia Ştiinţifică Franceză l-a declarat nebun pe acela care a afirmat că va trimite un mesaj din Europa în America şi că va primi răspuns în termen de 24 ore. De asemenea, nu demult, oamenii de ştiinţă considerau că încercarea de a inventa un aparat zburător mai greu decât aerul este un lucru nebunesc, în timp ce astăzi ştim cu toţii că acest vis (sau poate coşmar)[2] s-a împlinit. A fost încălcată vreo lege a naturii aici ? Nici pe departe. Vechile legi rămân valabile, în timp ce altele noi au fost descoperite.

Tot aşa minunile pot fi privite ca încălcări ale legilor fireşti, însă mai degrabă ele reprezintă legi care încă nu sunt înţelese sau cunoscute de noi. Mai mult decât atât, cea mai importantă lege a naturii este voia Celui care a creat lumea – voia lui Dumnezeu, care guvernează toate legile naturii după cum voieşte şi potrivit proniei Sale atotbune. Minunile nu sunt ,,anti-naturale”, ci mai degrabă ,,supra-naturale”, întrucât ele depăşesc legile naturii cunoscute de noi. În consecinţă, prezenţa minunilor în Evanghelie şi în întreaga Scriptură nu ne dă dreptul de a respinge autenticitatea cuvântului lui Dumnezeu, aşa cum fac ateii.

Unii resping Evanghelia din ceea ce ei consideră a fi motive superioare. Aceştia spun că Evanghelia nu poate fi practicată, că principiile sale morale nu sunt viabile în viaţă. Şi, într-adevăr, Evanghelia este non-viabilă dacă vom privi stilul de viaţă contemporan ca fiind firesc, rezonabil şi invariabil. Cu toate acestea, am văzut unde duce această viaţă aşa-zis firească. Scopul său final duce inevitabil la moarte şi la auto-distrugerea omenirii. Răutatea şi ura care domnesc astăzi pot fi eliminate numai prin contracararea lor cu iubirea evanghelică. Însă această iubire, singura capabilă să salveze lumea, să sufle o viaţă peste ea, nu poate exista dacă lumea nu aşază Evanghelia la baza vieţii omeneşti.

Tertium non datur [Nu există o a treia opţiune]. Fie viaţa va fi înnoită de iubirea evanghelică, fie vom vedea ruina catastrofală a umanităţii, înspre care ne conduce ura şi răutatea sa tot mai mare.

Toţi oamenii drepţi, toţi liderii sociali şi politici ar face bine să devină propovăduitori ai iubirii evanghelice; ba mai mult, mărturisitori. Toate acele negocieri şi conferinţe care încearcă să obţină un sistem de pace mondială sunt vise deşarte, însă, în mod surprinzător, oamenii nu înţeleg asta. Ce anume îi împiedică să înţeleagă ? Acelaşi duh al mândriei omului de a-şi impune persoana proprie – duhul antihristului, care nu-l acceptă pe cel al lui Hristos, duhul smereniei şi al blândeţii. Acesta este motivul pentru care ne îndreptăm cu capul înainte către pierzanie şi ne aflăm pe marginea prăpastiei, care este gata să ne înghită.

 

 

[1] ,,Противобжественныи фронт”. În timpul regimului sovietic din Rusia, religia a fost atacată cu vehemenţă de numeroase grupări, precum Liga Militanţilor Atei.

[2] Arhiepiscopul Averchie tocmai supravieţuise bombardamentelor şi raidurilor aeriene din timpul celui de-al doilea război mondial.

 

Episodul urmator