----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Ambasador la Constantinopol (V)

– Martor ocular al genocidului armenilor –

 

Episodul anterior

 

Uciderea unei naţiuni [continuare]

Într-o zi, am discutat despre aceste procedee cu un demnitar turc, care-mi descria diversele metode de tortură. Nu făcea nici un secret din faptul că fuseseră ordonate de guvern şi, ca orice turc din casta conducătoare, jubila numai la gândul relelor tratamente aplicate acelei naţii pe care o detesta. El mi-a confirmat că detaliile operaţiunilor erau discutate în fiecare noapte de Comitetul ,,Uniune şi Progres”. Orice metodă nouă de a provoca durere era aclamată ca o descoperire minunată şi toţi participanţii îşi storceau creierele să inventeze alte şi alte noi chinuri. Mi-a spus chiar că scotociseră prin arhivele Inchiziţiei spaniole şi ale altor instituţii istorice experte în tortură şi preluaseră de acolo orice sugestie constructivă.

Ceea ce nu mi-a spus a fost cine câştigase premiul întâi în această competiţie macabră, dar toată armenimea îl recunoştea la unison pe Gevdet Bei, guvernatorul din Van, drept ticălosul între ticăloşi. Lui Gevdet i se dusese faima de a fi fost ,,potcovarul din Başkaleh”, pentru că acest rafinat al artei torturii inventase o adevărată capodoperă, şi anume să bată în cuie potcoave de cai pe călcâiele prizonierilor armeni.

Şi totuşi aceste cruzimi nu reprezentau nici pe departe ceea ce ziarele vremii numeau, cu un termen generic, ,,atrocităţile armeneşti”, ci doar nişte etape pregătitoare ale marii distrugeri a unei întregi naţiuni, demers în care Junii Turci au dovedit infinit mai multă ingeniozitate decât predecesorul lor, sultanul ,,roşu” Abdul Hamid. Îndemnul fostului sultan se reducea la ,,omorâţi-i, omorâţi-i”, pe când turcii democraţi au pus la punct un plan radical diferit. În loc să extermine de-a dreptul naţiunea armeană, ei s-au hotărât s-o deporteze către regiunile de sud şi sud-vest ale Imperiului Otoman, acolo unde se întind deşertul sirian şi depresiunea Mesopotamiei. Această parte de lume a cunoscut odată o civilizaţie înfloritoare, dar după cinci secole de administraţie otomană a fost ajunsă de blestemul oricărei alte regiuni supuse de turci: nu a mai rămas din ea decât un deşert arid, pustiu, fără oraşe, fără sate, fără viaţă, locuit doar de câteva triburi de beduini nomazi şi fanatici. Numai printr-o muncă susţinută, întinsă de-a lungul multor ani, ar mai putea această ţară a nimănui să redevină adăpostul vreunei populaţii cât de cât mai numeroase.

Guvernul de la Constantinopol şi-a anunţat intenţia de a-i aduna la un loc pe cei două milioane şi ceva de armeni şi de a-i strămuta către acele pustietăţi neprimitoare. Presupunând că deportarea ar fi fost pregătită şi organizată cu bună credinţă, tot ar fi reprezentat culmea cruzimii şi a nedreptăţii. Dar adevărul este că turcii nu aveau nici cea mai mică intenţie de a-i reorganiza pe armeni pe noul teritoriu. Ştiau prea bine că marea majoritate nu ar fi ajuns niciodată la destinaţie, iar aceia care ar fi ajuns ori ar fi murit de sete sau de foame, ori ar fi fost căsăpiţi de triburile musulmane sălbatice din deşert. Scopul real, deşi nedeclarat, al deportătii era jaful şi distrugerea, adică un masacru de un fel mai aparte. Ordonând deportările, autorităţile turceşti au semnat de fapt condamnarea la moarte a unei întregi naţiuni, lucru de care erau perfect conştienţi şi nu-şi mai băteau capul să-l ascundă, nici măcar în discuţiile cu mine.

 

Refugiaţi la Van adunându-se în jurul unui cuptor public, nădăjduind că vor primi pâine.
Aceşti oameni au fost smulşi din casele lor fără avertizare şi au pornit către deşert

 

În tot cursul primăverii şi al verii anului 1915, au avut loc deportări. Dintre marile oraşe, Constantinopolul, Smirna şi Alepul au fost cruţate; în rest, practic oriunde trăia fie şi o singură familie de armeni, locul respectiv devenea scena unei asemenea tragedii înfiorătoare. Nu ştiu dacă a existat un singur armean exceptat de la deportare, indiferent de educaţia, starea lui materială sau de categoria socială din care făcea parte. În unele sate au fost instalate pancarte prin care întreaga populaţie armenească era convocată să se prezinte din proprie iniţiativă în cutare loc public, la cutare dată, de obicei termenul era de 1-2 zile; în alte localităţi, crainicul satului patrula pe străzi, răspândind convocarea verbal.

Mai era însă şi o a treia situaţie, şi anume aceea în care nu li se dădea armenilor nici un fel de preaviz. Câte o familie de armeni se trezea cu jandarmii la poartă, care le cereau tuturor celor din gospodărie să-i urmeze. Femeile erau luate de la muncile casnice şi nici măcar nu li se dădea voie să-şi schimbe hainele. Poliţia cădea asupra lor aşa cum erupţia Vezuviului a căzut asupra pompeienilor: femei scoase din cadă, copii smulşi din pat, pâine lăsată pe jumătate coaptă în cuptor, masa de prânz întreruptă înainte de felul doi, alţi copii luaţi din clase, care-şi părăseau manualele deschise la lecţia de zi, bărbaţi obligaţi să-şi lase plugurile de izbelişte pe câmp sau vitele păscând pe dealuri. Până şi femei care tocmai născuseră erau date jos din patul de lăuzie, cu bebeluşii adormiţi în braţe, şi puse să se alăture convoiului lovit de o panică oarbă. Lucrurile pe care le puteau înşfăca în grabă – un şal, o pătură, câte ceva de hrană – atât li se dădea voie să ia din tot avutul lor. La întrebarea lor obsesivă: ,,Bine, dar unde mergem ?”, jandarmii le răspundeau ca un laitmotiv: ,,Spre interior”.

În unele cazuri, refugiaţii aveau la dispoziţie câteva ore – în mod cu totul excepţional câteva zile – ca să-şi lichideze proprietăţile sau bunurile din gospodării. Bineînţeles că totul se reducea până la urmă la un jaf pe faţă. De vândut, nu puteau vinde decât turcilor şi, cum şi ei, ca vânzători, şi potenţialii cumpărători ştiau foarte bine că în cel mult o zi, două trebuiau negociate acumulările unei vieţi întregi, preţurile obţinute nu reprezentau decât o mică parte din valoarea de piaţă a lucrurilor vândute. Pe o maşină de cusut primeau un dolar sau doi, o vacă o dădeau pe un dolar, mobila dintr-o casă întreagă făcea o nimica toată. În multe cazuri, armenilor li se interzicea să vândă şi turcilor să cumpere, fie şi la asemenea preţuri ridicole, motivul invocat fiind acela că statul urma să vândă bunurile respective, pentru a plăti creditorii care rămâneau inevitabil cu buza umflată.

În realitate, mobila din diversele case era depozitată în magazii sau stivuită în locuri publice, de unde turcii, bărbaţi şi femei, veneau după aceea să fure din ele fără nici o oprelişte. Alteori, oficialităţile turce le spuneau armenilor că, deportarea lor fiind numai temporară, după încheierea războiului aveau să fie aduşi înapoi şi deci nu aveau nici un motiv să-şi vândă casele. Nici nu apucau bine foştii ocupanţi să părăsească satele şi imediat erau repartizaţi în casele lor mohagir-i mahomedani, adică migranţi din alte regiuni ale Turciei. La fel, tot ce însemna obiect de valoare în acele case – bani, inele, ceasuri, bijuterii – era dus la secţiile de poliţie pentru păstrare ,,în siguranţă” până la întoarcerea posesorului, apoi bineînţeles totul se împărţea între turci.

Chiar aşa, aceste jafuri îi preocupau pe refugiaţi mult mai puţin decât scenele incomparabil mai cumplite şi mai sălbatice care se petreceau sub ochii lor. Exterminarea bărbaţilor continua în mod sistematic; câţi bărbaţi armeni scăpaseră de persecuţiile pe care le-am descris pe scurt mai înainte aveau parte de o moarte violentă acum. Până să pornească la drum convoaiele devenise o practică obişnuită ca tinerii să fie luaţi de lângă familiile lor, legaţi câte patru unul de altul, duşi la marginea satului şi împuşcaţi. Zilnic aveau loc spânzurări publice, fără nici un fel de proces, singura crimă a spânzuraţilor fiind aceea că erau armeni. Jandarmilor le făcea o plăcere deosebită să le vină de hac mai ales persoanelor şcolite şi cu influenţă.

Primeam în mod constant, de la consulii şi misionarii americani, rapoarte despre asemenea execuţii. Multe dintre tragediile pe care le descriau ei acolo nu le voi uita niciodată: la Angora, toţi bărbaţii armeni între 15 şi 70 ani au fost arestaţi, legaţi câte patru unul de altul şi trimişi pe drumul Cezareei; după vreo 5-6 ore de mers, când ajunseseră într-o vale ascunsă oricăror priviri, au fost atacaţi de o gloată de ţărani turci cu bâte, baroase, topoare, seceri, săbii şi ferăstraie, instrumente care nu numai că provocau moartea mai dureros decât puştile şi pistoalele, dar, aşa cum se lăudau turcii înşişi, se dovedeau mai economice, pentru că nu mai trebuiau irosite praful de puşcă şi muniţia; aşa a fost măcelărită întreaga populaţie bărbătească din Angora, inclusiv oamenii cu stare şi de condiţie bună, iar trupurile lor, sinistru mutilate, au fost abandonate acolo, în valea aceea a morţii, ca să fie devorate de fiarele sălbatice; după ce şi-au potolit setea de omoruri, ţăranii respectivi şi jandarmii s-au strâns la cârciuma locală, unde au început să-şi compare impresiile între ei şi să se laude câţi ,,ghiauri” reuşise să taie fiecare; sau, la Trabzon, bărbaţii au fost masaţi în bărci şi scoşi în largul Mării Negre, unde jandarmii, care-i însoţeau în alte bărci, i-au împuşcat pe toţi şi le-au răsturnat cadavrele în mare.

Cu alte cuvinte, când primeau în sfârşit semnalul de plecare, convoaiele nu mai erau formate decât din femei, copii şi bătrâni. Toţi cei care ar fi putut să-i apere pe aceştia de soarta ce le fusese rezervată dispăruseră pentru totdeauna. În multe locuri, primarul localităţii, venit să asiste la plecarea convoiului, îşi mai şi bătea joc de nefericiţi, urându-le ,,drum bun”. Chiar în momentul plecării, femeilor li se oferea posibilitatea uneori să se convertească la mahomedanism. Dar nici pentru cele care acceptau noua credinţă – şi nu erau deloc multe – necazurile nu luau sfârşit aici: convertitele erau obligate să-şi predea copiii unor aşa-numite ,,orfelinate musulmane”, inclusiv să semneze că erau de acord cu educarea copiilor lor în dreapta credinţă, ca adepţi fideli ai Profetului; cât despre ele însele, trebuiau să demonstreze că se convertiseră în mod sincer şi nu puteau face acest lucru decât divorţând de soţii lor creştini şi căsătorindu-se cu bărbaţi musulmani; dacă însă pentru vreuna dintre femei nu se găsea nici un mahomedan onorabil care să se ofere s-o ia de nevastă, atunci proaspăta convertită era deportată la un loc cu ceilalţi, oricât de vehement şi-ar fi declarat devotamentul faţă de islamism.

La început, dacă te luai după aparenţe, ai fi zis că guvernul încerca totuşi să protejeze acele şiruri interminabile de oameni în mişcare. De obicei, ofiţerii împărţeau convoaiele în coloane, uneori de câteva sute, alteori de câteva mii de oameni. Pe ici, pe colo, autorităţile civile mai puneau la dispoziţie câte un car tras de boi, în care exilaţii să-şi depoziteze ce obiecte de mobilier reuşiseră să ia cu ei. Câte un jandarm însoţea fiecare convoi, declarând sus şi tare că se află acolo pentru pază şi protecţie. Femeile, îmbrăcate cu te miri ce, îşi cărau copiii în braţe sau în cârcă, alături de bătrâni care se poticneau, sprijinindu-se în baston. Copiii mai mari alergau pe lângă ei, privind întreaga procesiune, cel puţin la început, ca pe o nouă distracţie. Câte un cetăţean mai prosper păstrase poate un cal sau un asin, câte un ţăran îşi salvase vaca sau vreo oaie şi acum animalul se târâia pe drum laolaltă cu oamenii; sumedenia obişnuită de animale de casă – câini, pisici, păsări – au devenit peste noapte părţi componente ale acelor talciocuri în mişcare.

Din mii de oraşe şi sate armeneşti au pornit asemenea convoaie ale disperării: toate drumurile care duceau spre sud erau pline de ele; pe unde treceau, ridicau nori de praf şi lăsau în urmă, ca dovezi ale trecerii lor pe acolo, grămezi de nimicuri – resturi, scaune, pături, cearşafuri, cratiţe, tot felul de lucruri inutile. Când au pornit toate aceste convoaie, deportaţii mai aduceau oarecum a fiinţe omeneşti; după doar câteva ore de mers însă, praful drumului le acoperise feţele şi hainele, aveau picioarele învelite în noroi, aşa încât, văzând arătările care abia se mişcau, de cele mai multe ori deşălate de oboseală şi mânate din urmă sălbatic de aşa-zişii ,,apărători”, ai fi zis că erau cine ştie ce specie nouă şi ciudată de animale. Adevărul este că aproape 6 luni încheiate, din aprilie până în octombrie 1915, practic toate drumurile din Asia Mică au fost însufleţite de aceste şiruri, ajunse deja neomeneşti, de exilaţi. Nu era vale prin care să nu se târâie şi nu era deal pe care să nu-l urce sau să-l coboare, se mişcau de colo-colo, fără să aibă nici cea mai vagă idee încotro – atâta ştiau, că orice drum ducea spre moarte (foto).

 

 

Sat după sat şi oraş după oraş au fost golite sistematic de populaţia armenească, în condiţiile pe care le-am evocat mai înainte. În cele 6 luni, atâta cât se poate ţine o socoteală, în jur de 1.200.000 de oameni au pornit pe drumurile deşertului sirian. ,,Rugaţi-vă pentru noi”, ziceau cei mai mulţi părăsindu-şi casele, de fapt casa în care strămoştii lor trăiau de 2.500 de ani, ,,rugaţi-vă pentru noi, fiindcă nu ne mai întâlnim pe lumea asta, dar cândva cu siguranţă ne mai întâlnim !”

Nici nu plecau bine armenii din localităţile lor de baştină, că şi începeau persecuţiile. Drumurile pe care mergeau erau nişte poteci pentru asini ceva mai late, aşa încât procesiunile relativ ordonate de la plecare deveneau, după numai câteva ceasuri, nişte gloate care se îmbulzeau şi abia se târau. Copiii se rătăceau de mame şi nevestele de soţi. Bătrânii rămâneau în urmă, se pierdeau de familiile lor şi nu le trebuia mult ca să se simtă epuizaţi şi să li se umfle picioarele. Căruţaşii turci, după ce storceau şi ultimul bănuţ pentru ceea ce transportau în căruţe, se răzgândeau brusc, descărcau totul pe marginea drumului şi-i lăsau baltă pe cei care-i plătiseră, apoi făceau stânga-împrejur şi se întorceau către sat, la vânătoare de noi victime. Aşa se face că în scurt timp practic toată lumea, tineri şi bătrâni, ajungea să meargă pe jos.

Jandarmii trimişi de autorităţi, pasămite pentru a-i proteja pe exilaţi, deveneau şi ei după câteva ceasuri din paznici torţionari. Îşi îmboldeau supuşii cu baionetele de la puşti, mânând din urmă pe oricine dădea semn că ar fi slăbit pasul. Cei care încercau să se oprească să-şi tragă sufletul, sau care cădeau din picioare epuizaţi în mijlocul drumului, erau siliţi imediat, peste măsură de brutal, să reintre în formaţia aceea ca un vierme uriaş umblător. Până şi femeile însărcinate erau mânate cu baioneta; dacă i se întâmpla vreuneia – şi nu puţine au fost cazurile de acest fel – să nască pe drum, imediat după aceea era ridicată cu forţa şi obligată să-şi reia locul printre ceilalţi mărşăluitori.

Apoi, pe întregul parcurs al deplasării, se ţineau lanţ altercaţiile cu localnicii musulmani. Plutoane de jandarmi mergeau înainte, anunţând triburile kurde că li se apropiau victimele şi pe ţăranii turci că în sfârşit se apropia şansa pe care o aşteptau de atâta timp. Guvernul mersese până acolo, încât deschisese puşcăriile şi eliberase toţi deţinuţii, cu înţelegerea tacită că trebuiau să se poarte ca nişte buni musulmani cu armenii care hălăduiau pe drumuri.

Aşa se face că orice convoi ducea o luptă continuă pentru existenţă cu mai multe categorii de agresori: cu jandarmii însoţitori, cu ţăranii şi sătenii turci, cu triburile kurde şi bandele de hoţi. Nu trebuie uitat că bărbaţii care i-ar fi putut apăra efectiv pe aceşti rătăcitori fuseseră ucisi aproape până la unul, sau dacă nu, atunci luaţi cu forţa în armată ca hamali, şi că exilaţii înşişi fuseseră deposedaţi în mod sistematic de orice armă înainte de începerea exodului.

 

Episodul urmator