----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare la cartea Proorocului Iezechiil (LXXXIII)

 

Episodul anterior

 

Apoi urmează: ,,Lungimea de un cot şi jumătate, şi un cot de înalt” (Iezechiil 40, 43 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: Lungimea de un cot şi jumătate, lăţimea de un cot şi jumătate, şi un cot de înalt”).

9. Un om anume a explicat acest fragment spunând: ,,Mesele sunt de un cot şi jumătate în lungime şi lăţime, adică pătrate, care în total fac trei coţi. Aceşti trei coţi au un cot în înălţime astfel încât taina Treimii păstrează măsura de un cot, adică a măreţiei dumnezeieşti”. Această explicaţie nu poate sta în picioare în mod evident deoarece nu există jumătate în acea preaînaltă Treime care a creat toate lucrurile şi cuprinde toate lucrurile, nici nu există cineva din două jumătăţi. Nici nu există deteriorare sau diminuare a acelei substanţe care, rămânând întotdeauna neschimbătoare, nu suferă nici pierdere, nici creştere.

Însă noi am spus adeseori că lungimea aparţine îndelung-răbdării nădejdii, dar lăţimea lărgimii dragostei. În consecinţă, mesele care sunt făcute pentru jertfa arderii de tot măsoară un cot şi jumătate în lungime deoarece Sfinţii Părinţi şi dascălii care se întind cu răbdare către tainele nădejdii lăuntrice, fiindcă ei trăiesc în virtuţi, sunt într-adevăr desăvârşiţi după standardele omeneşti dar atâta vreme cât rămân în acest trup muritor nu sunt desăvârşiţi cu privire la acele taine dumnezeieşti care nu pot fi înţelese pe deplin de om. De aceea, ei au deja un cot în ei înşişi, dar nu au încă un cot în Dumnezeu, căci ei sunt cu adevărat deja mult avansaţi în virtuţi dar încă în parte învaţă ceva de la Dumnezeu.

Iată din nou Pavel apare ca mărturie în măsurarea mesei. Haideţi să vedem dacă viaţa sa măsoară un cot întreg. El spune: ,,Câţi desăvârşit suntem, aceasta să gândim” (Filippeni 3, 15). Haideţi să vedem dacă în aceste adevăruri pe care el le percepe despre Dumnezeu el a atins deja înţelegerea desăvârşită a tainelor: ,,Eu încă nu mă socotesc să fiu ajuns” (Filippeni 3, 13). El spune din nou: ,,Pentru că din parte cunoaştem, şi din parte proorocim. Iar când va veni cea desăvârşit, atunci cea din parte se va strica” (I Corinteni 13, 9-10). Încă o dată spune: ,,Acum cunosc din parte; iar atunci voiu cunoaşte precum şi cunoscut sunt” (I Corinteni 13, 12). Aşadar dacă el este desăvârşit şi cunoaşte în parte, el are un cot în ce-l priveşte dar o jumătate deasupra lui.

Deci inimile sfinţilor se vor întinde cu un cot în îndelung-răbdarea nădejdii în desăvârşirea pe care o au. Dar, deoarece ei nu pot vedea încă pe deplin acolo unde ei trimit ochiul nădejdii, ceea ce ei au peste un cot va fi tăiat la jumătate de cot, fiindcă ei se văd întotdeauna pe ei înşişi în această viaţă ca nedesăvârşiţi şi cu sete se grăbesc către desăvârşire.

10. Mesele au de asemenea o lăţime de un cot şi jumătate pentru că inimile sfinţilor, răspândite în lărgimea dragostei pentru aproapele pe care îl iubesc şi îl cunosc, au un cot. Apoi ei pot să iubească cu desăvârşire pe cei pe care reuşesc cu desăvârşire să cunoască într-o oarecare măsură. Cu adevărat, ei Îl iubesc înlăuntrul lor pe Atotputernicul Dumnezeu, ei Îl urmează înlăuntrul lor pe El, dar ei nu pot iubi pe cât de mult ar trebui deoarece ei nu reuşesc încă să înţeleagă pe cine iubesc şi dimensiunea iubirii este mai mică acolo unde dimensiunea cunoaşterii încă este mai mică.

Deci ei au o jumătate peste un cot fiindcă aceasta care este mult mai mică este deja întreagă pentru ei în dragoste, în milostenie faţă de aproapele; şi aceea în ei care este mult mai mare, în dragostea pentru Dumnezeu pe care ei nu-L cunosc, nu este încă întreagă. Despre această dragoste care începe aici să fie desăvârşită înaintea Domnului în Împărăţia Veşnică, Isaia spune pe drept: ,,Acestea zice Domnul: fericit este cel ce are în Sion sămânţă, şi casnici în Ierusalim” (Isaia 31, 9 – însă Sfântul Grigorie are alt citat: ,,Viu este Domnul, al căruia foc este în Sion şi cuptorul lui în Ierusalim”).

În orice caz, este mai mare a fi un cuptor decât un foc întrucât un foc poate fi de asemenea mic, dar o flacără mare este aprinsă într-un cuptor. Cu adevărat se spune despre Sion că este reflecţie, dar Ierusalimul este vederea păcii. Într-adevăr uneori noi zărim pacea noastră aici pentru ca acolo mai târziu să o vedem pe deplin. Prin urmare, prin dragostea Domnului focul este în Sion şi cuptorul Lui în Ierusalim deoarece aici noi ardem într-o oarecare măsură cu flăcările dragostei Sale când noi Îl zărim, dar acolo noi vom arde cu totul când Îl vom vedea pe deplin pe Cel pe care-L iubim.

11. Cu adevărat înălţimea meselor este de un cot. Apoi ce este înălţimea sfinţilor dacă nu credinţa în cele nevăzute ? Fiindcă prin credinţă ceea ce nu este văzut este crezut, şi prin aceasta minţile celor drepţi sunt conduse către înălţimi astfel încât ei dispreţuiesc toate lucrurile văzute de pe pământ şi urmează pe cele nevăzute în cer de care ei află.

Dar înălţimea meselor este de un cot pentru că există o unitate de credinţă în inimile tuturor sfinţilor. Atât Părinţii Vechiului Testament, cât şi propovăduitorii Noului Testament mărturisesc că există un Dumnezeu, Treimea. Prin urmare, înălţimea meselor nu este nici mai mult, nici mai puţin de un cot, deoarece credinţa tuturor Părinţilor este în acord cu ea însăşi în mare unitate. Dar cei care, deja înaintând în cele mai mari virtuţi către îndelung-răbdarea nădejdii, au un cot şi jumătate, măsoară un cot şi jumătate în lăţimea dragostei şi cu adevărat se ridică la un cot în înălţimea credinţei, sunt mari şi trebuie cinstiţi cu cea mai profundă admiraţie.

Aşadar, ei trebuie să primească sufletele celor mici în sânul conversaţiei lor şi să-i înfăţişeze înaintea Domnului ca pe o ardere de tot şi jertfă. Astfel urmează deschis: ,,Preste ele vor pune uneltele cu care junghiau acolo arderile de tot şi jertfele” (Iezechiil 40, 44 – însă în citatul folosit de Sfântul Grigorie nu este vorba de unelte, ci de vasele în care se pun jertfele: ,,Pre care să puie vasele întru care se jertfeşte arderea de tot şi junghierea” (varianta Vulgata)).

12. Deci ce sunt sufletele credincioşilor dacă nu sfintele vase care reţin cuvintele evlaviei astfel încât arderea de tot a vieţii şi rugăciunii să poată fi jertfită din cugetele lor ? De aici Pavel, când el era încă un începător în chemarea credinţei, deoarece primise deja cuvintele Domnului şi era plin de har ceresc, este numit vas când se spune: ,,Vas ales îmi este mie acesta” (Faptele Apostolilor 9, 15). De aceea proorocul povăţuieşte pe păstori şi învăţători zicând: ,,De necurat să nu vă atingeţi, ... osebiţi-vă cei ce purtaţi vasele Domnului” (Isaia 52, 11).

Şi deci aceştia, asemenea meselor, poartă vasele Domnului care susţin vieţile credincioşilor învăţând, astfel că uneori ei îi conduc către arderea de tot şi jertfa adusă Domnului. Dar aici nu trebuie cugetat fără băgare de seamă că se spune că arderea de tot şi jertfa sunt junghiate în aceleaşi vase. Fiindcă, precum am spus de asemenea mai sus, arderea de tot este o jertfă, dar o jertfă nu este întotdeauna o ardere de tot, căci atunci când ceva este dat în parte este într-adevăr o jertfă, dar nu o ardere de tot.

Cu adevărat există în marea mulţime a credincioşilor unii care se leapădă de toate cele care aparţin lumii, ei împart tot ceea ce posedă, nu păstrează nimic, se străduiesc înlăuntrul lor către Împărăţia Veşnică şi se dăruiesc pe ei înşişi în lacrimi cu toată inima lor. Aceştia sunt în mod evident vasele de pe masă în care este junghiată arderea de tot. Şi există alţii care au grijă de gospodăriile lor, se gândesc la fiii lor şi păstrează moştenirea lor pentru ei, care însă, atenţi la Judecata Veşnică, dau milostenii săracilor şi dăruiesc haine şi mâncare lor potrivit părţii pe care au hotărât-o (pentru aceasta). Cu siguranţă aceştia sunt vasele de pe masă în care se junghie jertfa, dar nu arderea de tot.

Apoi deoarece răbdarea şi învăţătura sfinţilor prin povaţă şi sprijin, prin convingere şi constrângere, educă inimile unora până în punctul în care ei leapădă toate lucrurile şi sunt cu totul învăpăiaţi de dragoste pentru Domnul, dar îi instruiesc pe alţii într-atât încât de vreme ce nu reuşesc să lepede toate lucrurile cel puţin devin milostivi, în măsura în care ei pot, şi împart grija trupului cu grija sufletului; mesele Domnului, făcute din pietre cioplite, poartă vasele în care sunt junghiate arderea de tot şi jertfa fiindcă atât cei desăvârşiţi, precum a fost spus, când leapădă toate lucrurile, aprind întreaga lor inimă de dragoste pentru Domnul, cât şi cei nedesăvârşiţi dau jertfa pe care ei au făgăduit-o în parte.

Apoi urmează: ,,Şi de o palmă vor avea streaşină (margine) cioplită pre dinlăuntru împrejur” (Iezechiil 40, 45).

13. De ce marginile mesei măsoară o palmă decât că mâna este extinsă în palmă şi Sfinţii Părinţi şi învăţătorii propovăduiesc acele lucruri în care lucrările ascultătorilor sunt extinse. Apoi noi întindem mâna, ca să spunem aşa, când răspândim faptele noastre. Prin urmare, fie ca fiecare învăţător să grăiască, fie ca el să exerseze inima ascultătorului, fie ca el să zguduie amorţeala celui trândav. Când i-a îndreptat pe ei către faptele bune, el arată că are o palmă în buzele sale. El trebuie de asemenea să socotească că degetul mare şi degetul mic sunt întinse în deschiderea mâinii. Într-adevăr, ce se înţelege prin degetul mare şi degetul mic dacă nu faptă mare şi extremă ?

Aşadar, mesele au o palmă în marginile lor astfel că ascultătorul va fi atent la propovăduirea învăţătorilor săi şi astfel face fapte mari la sfatul lor ca el (ascultătorul) să nu eşueze de asemenea să săvârşească nici cele mai mici sarcini. Fie ca el să fie atât de absorbit de fleacuri încât să nu poată fi leneş în a săvârşi lucrările mari. De aici Adevărul spune prin Evanghelie: ,,Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici ! Că zeciuiţi izma şi mărarul şi chimenul, şi aţi lăsat cele mai grele ale legii: judecata şi mila şi credinţa; acestea se cădea să le faceţi, şi acelea să nu le lăsaţi” (Matei 23, 23).

Cu siguranţă, degetul cel mare al faptei este indicat de judecată, milă şi credinţă. Degetul cel mic este fără îndoială semnificat prin izmă şi mărar şi chimen. Deci ni se cuvine nouă să facem acestea şi să nu le lăsăm pe acelea, căci dacă noi vrem ca faptele noastre să măsoare o palmă este necesar a întinde degetul mic ca degetul cel mare să nu fie micşorat.

14. Dar este bine ca, atunci când sunt măsurate marginile mesei, şi este menţionată măsurătoarea unei palme, cuvântul ,,unul” să fie adăugat astfel ca exact aşa cum unitatea în credinţă este menţinută prin propovăduirea învăţătorilor, tot aşa unitatea cugetului să fie păstrată în fapte, ca nu cumva, prin fapta bună pe care o face unul, altul să izbucnească în răul discordiei. Deci noi trebuie să săvârşim fapte bune astfel ca noi prin aceasta să păstrăm şi unanimitatea cu cei cu care noi trăim în măsura în care noi putem cum se cuvine, adică nu părăsind ceea ce facem ci preîntâmpinând prin convingere dreaptă răul discordiei de care noi ne temem.

Astfel Pavel, păzind în lucrările sale unitatea palmei, a preîntâmpinat generarea discordiei când a văzut că corintenii erau deja dispuşi să primească pe un oarecare apostat izgonit de Biserică, spunând: ,,Iar căruia dăruiţi ceva, dăruiesc şi eu: că şi eu de am dăruit ceva, căruia am dăruit, pentru voi, în faţa lui Hristos. Ca să nu fim cuprinşi de satana” (II Corinteni 2, 10-11 – Sfântul Grigorie are, în loc de dăruiţi, dăruiesc, iertaţi, iert). Satan este desigur obişnuit să zămislească răul din bine şi să abată către discordie ceea ce este făcut cu dragoste. De aceea Pavel adaugă numaidecât despre el, spunând: ,,Că nu este să nu ştim amăgiturile lui” (II Corinteni 2, 11). Deci învăţătorul care întruchipează lucrarea dreaptă printre ascultătorii săi prin binele pe care-l propovăduieşte, dacă nu uneşte minţile celor activi în unanimitate el are palma în buzele sale, dar nu unitatea din aceasta care este menţionată.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

Episodul urmator