----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Mărturii inedite despre Sfântul Ioan de Kronstadt (XIX)
 
 

Soţia Sfântului Ioan de Kronstadt: Elisabeta Constantinovna Serghiev

Din amintirile lui R.G. Şemiakina

 

Partea a II-a

În noiembrie, cinând împreună cu mătuşa şi doi musafiri, unchiul le-a spus că sănătatea lui era foarte precară. Vrând să-l încurajeze, mătuşa i-a spus: ,,Întotdeauna te simţi mai bine în primăvară; când vine primăvara, îţi vei reveni”. ,,În primăvară, zici tu ?”, i-a răspuns unchiul. ,,Tu vei trăi să vezi primăvara, dar eu nu”. Şi a avut dreptate: el a trecut la Domnul în decembrie, iar ea în mai. Începând de pe 6 decembrie, când părintele nu a mai avut puteri să slujească dumnezeiasca liturghie, dar s-a împărtăşit zilnic acasă, el venea în camera preotesei sale bolnave, cu potirul şi o împărtăşea, spunând: ,,Domnul meu şi Dumnezeul meu !” ,,Cu frică de Dumnezeu şi cu credinţă să vă apropiaţi”, ,,Primeşte Trupul şi Sângele lui Hristos”, ,,Pace ţie, preoteasa mea, te felicit”. În dimineaţa zilei de 17 decembrie, el a împărtăşit-o pentru ultima oară. Din 18 decembrie el nu a mai părăsit biroul său.

După trecerea la Domnul a unchiului, sănătatea mătuşii a început să se deterioreze încă mai repede. Ea a devenit foarte slabă; picioarele şi mâinile ei abia mai funcţionau, inima ei a început să cedeze treptat. Îi lipsea teribil soţul ei de veşnică amintire şi nu putea nici să audă menţionându-se numele lui fără să plângă; ea nu a putut accepta gândul că unchiul nu mai era printre cei vii şi spunea oamenilor: ,,Mă tot gândesc că Ivan Ilici nu a murit, ci a plecat pur şi simplu într-o călătorie undeva, precum obişnuia să plece la Moscova, şi că el se va întoarce”. Nu cu mult timp înainte de a muri, ea a văzut o schiţă a părintelui în casa unei cunoştinţe şi a izbucnit în lacrimi: ,,Ivan Ilici, Ivan Ilici”, şi când ei au incercat s-o mângâie cu gândul că el era acum binecuvântat şi fericit, ea a răspuns: ,,Este minunat pentru el, dar este atât de greu pentru mine; la urma urmei, noi am fost împreună 53 ani”.

Simţindu-şi moartea iminentă, stând în scaunul ei, ea ridica des privirea către icoane şi spunea: ,,Trebuie să fiu gata, trebuie să-L rog pe Dumnezeu să-mi ierte toate păcatele”. Ea îşi aducea aminte adeseori şi era mângâiată de cuvintele părintelui ei de veşnică amintire, mijlocitorul nostru comun înaintea Domnului, pe care el le-a rostit pe 17 decembrie, când i s-a spus că preoteasa lui bolnavă era extrem de mâhnită că nu putea veni în biroul lui şi să aibă grijă de el: ,,Spune-i soţiei mele că ea este întotdeauna cu mine şi eu sunt întotdeauna cu ea”. Aceste cuvinte o încurajau foarte mult pe mătuşa în suferinţele ei prelungite, consolând-o cu nădejdea că nici după moartea lui părintele nu o părăsise şi curând o va lua să fie cu el, că el o va întâmpina în casa cerească şi prin mijlocirea lui o va duce la Tronul Celui Preaînalt. Noaptea, mătuşa îşi punea de obicei cămaşa pe care părintele o purta pe sub dulamă, sau se acoperea cu ea. De fiecare dată când mergeam la Mânăstirea Sfântul Ioan de Rila, ea îmi spunea: ,,Fă o metanie pentru mine înaintea mormântului unchiului”, şi plângea nemângâiată. Dacă mâinile sau picioarele începeau s-o doară rău, ea cerea numaidecât să-i fie unse locurile dureroase cu ulei din candela care ardea deasupra mormântului părintelui.

Profund religioasă, preoteasa îşi punea toată nădejdea în mila lui Dumnezeu şi s-a dedicat din toată inima mântuirii sufletului ei. ,,Ivan Ilici, binecuvântează-mă, roagă-te pentru mine”, repeta ea de câteva ori pe zi, mâhnită că ea supravieţuise marelui păstor, care era soţul ei. După trecerea lui la Domnul, ea se ruga sincer cu lacrimi, dar în marea ei smerenie mătuşa se temea că rugăciunile ei nu vor primi curând răspuns, şi cerea întotdeauna altora să se roage pentru ea. Când mă duceam acasă seara, după ce îi spuneam la revedere, ea îmi spunea invariabil: ,,Roagă-te pentru mine”. Dacă mergeam la vecernie sau la liturghie, auzeam întotdeauna aceeaşi cerere, venind din adâncul inimii ei: ,,Roagă-te pentru mine”, şi mă rugam pentru ea, pentru noi pe cât de bine ştiam s-o fac.

Într-o zi, înainte de a sosi, starea mătuşii a luat o întorsătură neplăcută şi ea s-a mângâiat doar cu gândul că ,,astăzi e sâmbătă, Ruth va merge la slujba vecerniei şi se va ruga pentru mine”. Atât de mare era credinţa ei în puterea rugăciunii, că până şi prin puţina mea rugăciune ea credea că va primi o alinare a suferinţelor ei.

În încheierea acestei scurte schiţe dedicate amintirii mătuşii mele de neuitat, nu pot neglija să menţionez două dintre caracteristicile ei cele mai remarcabile: o smerenie profundă şi blândeţe; în aceste două virtuţi era exprimată toată măreţia sufletului ei. Ea nu era niciodată mânioasă pe cineva, nu ţinea niciodată ranchiună pe cineva. Dacă cineva o supăra sau se purta urât, ea îndura aceasta fără să protesteze şi ierta persoana din adâncul inimii ei. Fiind ea însăşi iertătoare, ea îi învăţa pe alţii să facă asemenea; ea spunea: ,,Nu fi mânios; Dumnezeu Însuşi va arăta cine are dreptate, cine greşeşte, în timp ce noi trebuie să iertăm”.

Mătuşa nu-şi permitea niciodată să se amestece în treburile părintelui; ea nu a încercat niciodată să stea pe picior de egalitate cu el; rămânând întotdeauna în umbră, ea strălucea prin răsfrângerea slavei lui, faptelor lui creştine minunate; ca o soră gingaşă şi o mamă iubitoare, ea păzea comoara comună: bolnavă, slabă, realmente fără a-şi folosi picioarele, ea insista pe lângă oricine: ,,Fă linişte, părintele se odihneşte”, ,,Nu primesc pe nimeni acum, părintele nu este bine”. Părintele însuşi cunoştea sufletul ei, preţuia foarte mult curăţia, blândeţea şi smerenia ei, şi spunea despre ea: ,,Soţia mea este un înger”. Ştiau mulţi că în spatele marelui sfânt, părintele Ioan, stătea o apărătoare, gata să-şi dea viaţa pentru el ? Dacă oamenii nu au ştiut aceasta, atunci pot cunoaşte acum şi se pot ruga cu sinceritate pentru această preoteasă curată, blândă, slujitoarea lui Dumnezeu, Elisabeta !

Fie ca o recunoştinţă nemărginită faţă de tine – mamă şi educatoare minunată, jertfitoare de sine  – şi veşnica pomenire – iubită fecioară-soţie, lumina pământului rus – să trăiască în inimile noastre, şi în cele ale copiilor şi nepoţilor noştri !