----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârşitul secolului XIX (XVII)

Bătălia pentru Constantinopol

 

Episodul anterior

 

Monahii ruşi se extind: Hilandar, Decani, Lavra Sfântului Hariton

Statutul legal al monahilor ruşi din Muntele Athos rămânea incert deoarece valul mare de pelerini coincidea cu schimbările legale şi politice majore care aveau loc în această perioadă în Imperiul Otoman. Potrivit rânduielilor Muntelui Athos din 1876 (incluse în Codul de Legi turc), toţi monahii Muntelui Athos, indiferent de naţionalitatea lor, erau socotiţi cetăţeni otomani; le era dat un soi de permis de rezidenţă, dar în realitate cetăţenia lor turcă rămânea nominală. Însă, monahii ruşi îşi păstrau de asemenea paşapoartele lor ruse şi se bucurau de protecţie diplomatică potrivit articolului 62 din Tratatul de la Berlin din 1878.

Legea rusă stipula că o persoană şi-ar putea pierde naţionalitatea slujind un stat străin fără permisiunea guvernului său, sau refuzând să se întoarcă în Rusia când era somată de guvern. Dar, potrivit edictului Sfântului Sinod rus din 13 iulie 1816, supuşii ruşi care deveniseră monahi în străinătate nu erau recunoscuţi ca monahi în Rusia. Mai mult, ţarul Alexandru I a emis altă lege care permitea cetăţenilor ruşi să devină monahi în străinătate cu condiţia ca ei să nu se întoarcă niciodată în patria mamă. Ulterior, cei care deveniseră monahi în străinătate se puteau alătura mânăstirilor ruse după ce petreceau 3 ani ca novici; în orice caz, era necesară permisiunea Sfântului Sinod.

Statutul dublu al monahilor ruşi din Muntele Athos – având atât cetăţenie rusă, cât şi otomană – era şi avantajos şi dezavantajos pentru ei. Pe de o parte, cetăţenia rusă le permitea să se ocupe de treburi monahale în Rusia; pe de altă parte, oficialii guvernamentali i-ar fi protejat doar când ar fi găsit că este în avantajul lor. În unele cazuri, diplomaţii ruşi nu ezitau să-i alunge pe cei mai insistenţi solicitanţi deoarece ei erau ,,cetăţeni turci”.

Autorităţile turce au făcut câteva eforturi pentru a-i priva pe monahii ruşi de statutul lor rus, dar aceste eforturi erau întotdeauna zădărnicite de diplomaţia rusă. De exemplu, în timp ce se făcea recensământul populaţiei Muntelui Athos în 1905, autorităţile turce au încercat să confişte paşapoartele monahilor ruşi. Cererea lor s-a ciocnit de refuzul ferm din partea tuturor mânăstirilor ruse cu excepţia chiliei georgiene a Sfântului Ioan Teologul, ai cărei monahi au cedat paşapoartele. Dar la protestul reprezentantului rus la Thessaloniki, Nicolai V. Kokhmanski, guvernatorul oraşului a făgăduit să dea înapoi paşapoartele. După un nou val de confiscări a paşapoartelor monahilor ruşi de către guvernul Junilor Turci în 1909, Kokhmanski a solicitat din nou guvernului ca ruşii din Muntele Athos să fie priviţi ca doar temporar în afara Rusiei şi să nu-şi piardă niciodată cetăţenia. Consulatul rus din Thessaloniki a emis noi paşapoarte pentru a le înlocui pe cele confiscate, socotind paşapoartele confiscate ca fiind pierdute pentru a împăca autorităţile turce.

La începutul secolului XX, temerile privind expansiunea rusă în Sfântul Munte şi transformarea acestuia din urmă într-un aşezământ rus nu se schimbaseră. Ele sunt bine conturate în raportul agentului bulgar la Thessaloniki, Atanas Şopov:

,,Am călătorit din mânăstire în mânăstire peste tot, pe toată peninsula Muntelui Athos şi mi se părea că fac o călătorie prin Rusia. Neîncetat pe cheiuri, în mânăstiri, la chilii, în centrul kaza [zona administrativă a Muntelui Athos], în păduri şi pe drumuri întâlneşti ruşi şi iar ruşi, atât monahi cât şi mireni. Numărul lor este în creştere de la zi la zi ... în 5 sau 6 ani numărul ruşilor s-a dublat sau s-a triplat. Nimeni nu se îndoieşte că în câţiva ani doar ruşii vor popula întregul Sfânt Munte. Ruşii, dar şi grecii şi bulgarii cred că în curând peninsula Muntelui Athos va fi guvernată politic de Rusia de asemenea. Din punct de vedere economic este în mâinile ruşilor de multă vreme. Toate mânăstirile greceşti bogate primesc veniturile lor din Rusia care controlează primirea şi distribuirea acestor venituri”[1].

 

Mânăstirea Hilandar în timpul vizitei regelui Alexandru Obrenovici în 1896

 

În 1898, consulul rus la Thessaloniki, N.A. Ilarionov, vizita Mânăstirea sârbă Hilandar. Hilandar, una din cele mai vechi mânăstiri din Sfântul Munte, avea datorii mari şi o populaţie monahală foarte mică. Doar câţiva monahi erau sârbi; cei mai mulţi erau bulgari din Macedonia. Ruşii aveau în vedere această mânăstire de ceva vreme şi se oferiseră să-i plătească datoriile în schimbul primirii a unul sau mai mulţi monahi ruşi în obşte; în acest fel, se spera, mânăstirea va trece treptat în mâinile ruşilor[2]. Însă, guvernul sârb a luat măsuri pentru a dejuca influenţa rusă şi a întări prezenţa sârbă în Hilandar. În 1900, Belgradul a plătit datoriile mânăstirii şi s-a oferit să-i acorde o sumă anuală de 1.000 lire otomane[3]. În sfârşit, consulul rus a decis ca mai degrabă să-i sprijine pe sârbii din Hilandar decât să crească prezenţa rusă, ceea ce era în concordanţă cu politica generală a guvernului rus în Macedonia în aceşti ani, adică a-i sprijini pe sârbi împotriva bulgarilor, cu toate că Rusia nu a abandonat scopul său de a-şi însuşi mânăstirea.

 

Armata turcă păzind Mânăstirea Decani, în jurul anului 1904

 

Ruşii au ocupat diverse chilii care aparţineau Mânăstirii Hilandar, cea mai mare fiind chilia Sfântului Ioan Gură de Aur. În 1902, a fost semnat un acord între stareţul chiliei şi mitropolitul sârb de Raska şi Prizren. Potrivit acestui acord, mitropolitul transfera ruşilor, pentru câţiva ani, autoritatea asupra Lavrei Decani din Kosovo, care istoric vorbind fusese sârbă. În schimb, ruşii au convenit să aşeze o disciplină monahală strictă, să restaureze clădirile şi să apere mânăstirea de atacurile briganzilor albanezi. În timp ce pentru autorităţile bisericeşti sârbe această măsură era singurul mod de a salva mânăstirea, pentru monahii ruşi era o oportunitate de a întemeia o nouă mânăstire rusă în Balcani. Stareţul rus intenţiona să organizeze Mânăstirea Decani ca pe o prelungire a chiliei Sfântului Ioan Gură de Aur, care nu va fi limitată în numărul monahilor, nici în sfera iniţiativelor de construire. În anii care au urmat, aproximativ 20 monahi ruşi au fost instalaţi în Decani.

În acelaşi timp, monahii ruşi din Muntele Athos explorau alte opţiuni pentru activităţile lor creatoare în Palestina şi Siria. În această regiune existau multe mânăstiri mici, neglijate care ar fi putut fi cumpărate uşor de chilioţii ruşi bogaţi. În 1903, stareţul chiliei ruseşti a Sfintei Cruci din Muntele Athos, Panteleimon, a cumpărat vechea Lavră a Sfântului Hariton, la 8 km de Ierusalim, şi a aşezat 7 monahi acolo. Patriarhul Damian al Ierusalimului a protestat că aceasta era o interferenţă necanonică în afacerile altei Biserici, dar ruşii au ignorat scrisoarea patriarhului.

 

Lavra Sfântului Hariton

 

Pe 12 iulie 1912, în Damasc, Patriarhul Grigorie al Antiohiei şi un reprezentant al chiliei Sfintei Cruci din Muntele Athos, Ghenadie, au semnat un acord care permitea ruşilor să închirieze mânăstirea patriarhală a Sfântului Ilie Shuaya din Siria. Stareţul rus al chiliei din Muntele Athos era numit stareţ al mânăstirii. Potrivit acordului, frăţia rusă devenea proprietara pe timp nelimitat a întregii proprietăţi mobile şi imobile a mânăstirii şi trebuia să facă plăţi treptate către patriarh, care se ridicau de la 200 la 400 napoleoni francezi pe an.

 

Lavra Sfântului Hariton astăzi, aparţinând de Misiunea Rusă din Ierusalim

 

Indiferent de semnificaţia politică a unor asemenea iniţiative, principalele motive pentru interesul monahilor ruşi în Palestina era lipsa spaţiului şi a oportunităţii de dezvoltare în Muntele Athos. Cele mai bogate chilii ruseşti ar fi putut primi un număr mare de monahi şi ar fi putut construi mânăstiri mari, dar reglementările athonite interziceau strict o astfel de expansiune. Însă, ruşii nu au aderat niciodată la restricţii şi acţiunile lor conduceau în mod constant la conflicte între autorităţile bisericeşti ruse şi greceşti.

La începutul secolului XX, chilioţii constituiau una din marile probleme ale Muntelui Athos atât pentru greci, cât şi pentru ruşi. Chilioţii erau vieţuitorii celor mai mici aşezăminte monahale, numite ,,chilii” – cea de-a treia şi cea mai mică formă, după mânăstiri şi schituri. Aceste aşezări aparţineau unor mânăstiri independente, mari şi monahii puteau doar să le închirieze. Rânduielile Muntelui Athos prevedeau un număr de cel mult 6 vieţuitori pentru o chilie, care erau socotiţi pustnici: un bătrân şi câţiva ucenici. Dar, în realitate, în câţiva ani monahul vârstnic adeseori aduna bani pentru a lua mai mulţi ucenici şi reconstruia chilia transformând-o într-un aşezământ mai însemnat. Populaţia unor astfel de chilii creştea uneori la mai mult de 100 vieţuitori; unele erau capabile să construiască biserici magnifice şi case monahale. Această dezvoltare a făcut ca aceste chilii independente, ai căror vieţuitori erau doar chiriaşi, să se constituie în mânăstiri de facto, uneori mai bogate decât mânăstirea lor de origine.

În 1896, chilioţii din Muntele Athos s-au unit şi au întemeiat o organizaţie, ,,Frăţia chilioţilor ruşi”. Frăţia a făcut din chilioţii ruşi o putere comparabilă cu cea a Mânăstirii Sfântului Panteleimon. Organizaţia avea drept scop să apere drepturile chilioţilor în lupta lor cu mânăstirile greceşti mari. Curând, Frăţia a reuşit să atragă atenţia familiei ţarului şi sprijinul ambasadorului rus la Constantinopol, Zinoviev, ca şi al directorului influent al Institutului Arheologic Rus din Constantinopol, T.I. Uspenski. Frăţia ţinea un spital la Thessaloniki şi o şcoală monahală în capitala otomană.

Pe câtă vreme chilioţii se bucurau de sprijinul unor diplomaţi şi persoane oficiale de rang înalt, Sfântul Sinod rus nu privea către ei cu bunăvoinţă. Pentru autorităţile bisericeşti era mai uşor să trateze cu mânăstirile mari decât cu aşezămintele independente. Sinodul se temea că disputele legale dintre aşezămintele ruseşti mai mici şi mânăstirile greceşti mari vor continua decenii şi vor provoca dificultăţi serioase. Prin urmare, Sfântul Sinod rus a emis hotărâri împotriva scrisorilor chilioţilor şi monahilor care cereau sprijin economic, care fuseseră trimise în întreaga Rusie. Mânăstirile ruseşti mari şi unele autorităţi publice au susţinut poziţia Sinodului rus. De exemplu, renumitul liturgist de la Academia Teologică din Kiev, Alexie Dmitrievski, a scris un articol vehement împotriva activităţilor chilioţilor[4].

În mod evident, o astfel de critică îndreptată către o fracţiune semnificativă a monahilor ruşi nu avea să contribuie la stabilitatea ruşilor în Sfântul Munte ca un întreg. Articolul lui Dmitrievski a provocat de asemenea senzaţie în Grecia după ce a fost tradus de secretar lui Meletie Metaxakis, arhiepiscopul Ciprului şi mai târziu patriarh al Alexandriei şi Constantinopolului, care l-a folosit în lucrarea sa extrem de rusofobă[5]. Încurajat de poziţia Sinodului rus, Patriarhul Ioachim al III-lea al Constantinopolului a emis un decret limitând numărul maxim de vieţuitori ai chiliilor din Muntele Athos[6]. În ciuda acestor măsuri, chilioţii şi-au continuat activităţile.

 

 

[1] A. Şopov to I. S. Geşov, 22 mai 1900, Arhiva de Stat Centrală din Sofia, f. 321k, op. 1, d. 1480, ll. 69-70.

[2] Ibid., ll. 66-71.

[3] A. Şopov to T. Ivanciov, 19, 26 şi 27 aprilie 1900, ibid., ll. 4-5, 20-21, 26.

[4] Alexie Dmitrievski, Russkie afonskie monakhi-kellioty i ikh prositelnye o milostyni pis’ma, rassylae­mye po Rossii. Rech, proiznesennaia pri otkrytii chtenii v Kievskom religiozno-prosvetitel’nom obshestve 9 oktiabria 1905 g.,  Kievskaia Dukhovnaia Akademiia, Kiev, 1906.

[5] Meletie Metaxakis, mitropolit de Creta, To Agion Oros kai i Rosiki politiki en Anatoli, Atena, 1913.

[6] Patriarchikon sigillion peri kelliotikou zitimatos ekdothen epi tis patriarheias tou Panagiotatou Oikoumenikou patriarhou k. Ioachim G’ tou apo Thessalonikis, Constantinopol, 1909.

 

Episodul urmator