----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
 
de
Eusebiu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi
 
Capitolul II
Protestantismul de la 1517-1789
 
B. Reformaţia lui Ulrich Zwingli sau zwinglianismul. Cum a început şi cum s-a răspândit în Elveţia
 
§. 169. Cum s-a înfiinţat protestantismul sau reformaţia
C. Reformaţia lui Ioan Calvin (Jean Cauvin sau Chauvin)

Ioan Calvin s-a născut în 10 iulie 1509 la Noyon în Picardia (nordul Franciei). El studiă mai întâi dreptul 1527-1531 apoi de la 1532 teologia la Paris. Aici Calvin fu entuziasmat de doctrina lui Luther, aşa că deveni mare propagator al ei; din această cauză fiind ameninţat cu moarte de autorităţile franceze, în 1531 se văzut silit a fugi din Paris şi din Francia. Mai întâi se opri în diverse localităţi; îşi formă un sistem al său propriu pe care în 1536 îl publică în scrierea lui ,,Institutio religionis christinae”, ,,Instrucţie despre religia creştină”. Încă în 1536 el s-a dus la Geneva în Elveţia franceză, unde reformatorii locali, notabil căpetenia lor Vilhem Farel († 1565), care cunoşteau pe Calvin şi personal şi din scrierile lui, l-au decis a se stabili la ei. În Geneva Calvin împreună cu Farel au ajuns capii Bisericii reformate şi Calvin avea şi o mare influenţă politică. Dar fiind sever şi intolerant îşi creă curând inimici de moarte.

În 1538 aşa numiţii ,,libertini” sau ,,patrioţi”, o partidă de notabili dezmăţaţi, uşuratici în religie şi în morală[1], alungară din Geneva pe Calvin şi Farel, însă în 1541 după căderea libertinilor el fu rechemat în Geneva şi pus în capul administraţiei religioase şi civile a cantonului; el păstră acest post până la 1564 când muri. Precum Calvin admira pe Luther, astfel şi Luther avea mare stimă pentru el. Cu toate acestea Calvin îşi formă un sistem de reformaţie diferit de al lui Luther şi anume mai radical. El conservă bazele puse de Zwingli şi creă după temperamentul său un sistem teologic strict aranjat. Calvin era de acord cu Zwingli mai ales în punctul că şi el voia să ţină în vigoare numai cele ce se puteau demonstra cu Sfânta Scriptură. Deci apoi şi el înlătură din cult tot ce lepădase Zwingli, neexceptând nici crucea, dar totodată Calvin blama ca imorale toate distracţiile sociale ca danţ, jocuri de petrecere, chiar muzica instrumentală; în cult şi afară de cult el admitea numai cântări de psalmi. Pentru celebrarea euharistiei el declară că se poate întrebuinţa deopotrivă azimă sau pâine dospită, totuşi recomanda a întrebuinţa îndecomun pâine dospită, frântă în bucăţi; apoi, să nu dea preotul pâinea şi potirul, ci să le ia credincioşii înşişi.

Ce priveşte organizarea Bisericii, pe când Luther în teorie profesa că comunitatea sau totalitatea credincioşilor este autoritatea căreia s-a dat puterea de a cârmui Biserica, iară în practică lăsa ca domnitorul să exercite puterea bisericească a totalităţii credincioşilor, Calvin a respins această practică, declarând că Biserica este independentă: ,,Ecclesia sui iuris est”. După sistemul sau Biserica are ca prepoziţi o tetrarhie aleasă de comunitate şi anume: 1. ,,Bătrâni sau presbiteri”, adică părinţi superiori ai comunităţii; 2. Învăţători; 3. Păstori, adică păstori sufleteşti sau predicatori; şi 4. Diaconi sau îngrijitori de săraci, toţi în rang asemenea, dară predicatorii şi bătrânii cu cea mai mare influenţă.

Astfel Calvin a dat Bisericii sale o organizare democratică sinodală, aşa numita organizare ,,presbiterială” sau ,,presbiterială sinodală”. În virtutea acesteia fiecare comunitate religioasă este păstorită de un comitet ales de comunitate. El se numeşte ,,Presbiteriu”, iară în comunităţile franceze şi chiar în Geneva încă de pe timpul lui Calvin el se numi ,,Consistoriu”, negreşit în sens deosebit de sensul acestui cuvânt în luteranism şi constatător din 6 predicatori şi din 12 bătrâni. Pentru afaceri comune ale mai multor comunităţi sau ale tuturor comunităţilor, delegaţii acestor comunităţi se întrunesc în sinod şi dau în el ordonanţe sau decizii pentru toate comunităţile, pe care ei le reprezintă.

Organizarea dată Bisericii de Luther se numeşte de obicei în opoziţie cu cea dată de Calvin ,,organizare teritorială sau consistorială”, fiindcă după cum învaţă Luther stăpânitorii teritoriali adică suveranii ţării au atribuţia de a cârmui Biserica, iară în numele lor o cârmuiesc consistoriile, numite de ei, ca autorităţi ale Bisericii din ţară. Astăzi şi luteranii au presbiterii (sau consistorii în sens calvinist al cuvântului), alese de comunităţi, precum şi sinoade cu delegaţi ai comunităţilor. Luteranii au adoptat aceste instanţe de la calvini chiar în secolul XIX, după ce între luteranii şi calvinii din Prusia s-a format în 1817 o uniune numită ,,Uniunea Evanghelică”.

În dogme, calvinismul se deosebeşte de luteranism mai cu seamă în 2 puncte şi anume: învăţătura despre euharistie şi cea despre predestinaţie. În învăţătura despre euharistie Calvin adoptă o cale de mijloc între Luther şi Zwingli şi iată cum: el învăţa că corpul şi sângele Domnului este prezent în euharistie dară nu real sau în faptă, în fiinţa sa, cum învăţa Luther, ci numai virtual sau cu puterea sa, fiindcă corpul şi sângele Domnului în fiinţa sa este numai în cer, unde Hristos cu firea Lui umană stă de-a dreapta Tatălui, iară nu este în cer şi pe pământ şi pretutindenea (ubique), cum învăţa Luther în teoria lui despre ubiquitate; dar în momentul când credinciosul primeşte euharistia se varsă în sufletul său o putere (virtus) din trupul lui Hristos care este în cer: totuşi această putere se varsă din trupul lui Hristos numai în sufletul credinciosului pe care Dumnezeu l-a predestinat din veci la mântuire, iară cel osândit din veci de Dumnezeu primeşte numai pâine şi vin.

În învăţătura despre predestinaţie Calvin ţine direcţia augustinismului de tot extrem, căci iată ce învăţa: Dumnezeu a predestinat din toată veşnicia pe unii la mântuire pe alţii la pierzare în mod absolut sau necondiţional, adică a hotărât mai înainte pe unii la mântuire, iară pe alţii la pieire, fără să ia în considerare că ei vor conlucra sau nu, cu harul Său: în consecinţă Dumnezeu acordă harul Său oamenilor, pe care în sfatul Său cel din veci i-a hotărât mai dinainte la mântuire şi-l refuză oamenilor, pe care i-a hotărât mai dinainte la pieire sau cu alte cuvinte oamenilor, pe care i-a reprobat, aşa că privându-i pe aceştia de harul Său îi constrânge a cădea în osândă[2].

Din Geneva sistemul lui Calvin se răspândi în toată Elveţia şi de la 1549 a respins treptat doctrina lui Zwingli. Astfel, după o confesiune zwingliană, pe care Enric Bullinger, succesor al lui Zwingli, o publică la 1536 în Zurich şi în toată Elveţia germană cu titlul ,,Confessio Helvetica prior”, Elveţia obţinu de la 1562-1566 a doua confesiune, pe cea calvină, compusă tot de Bullinger cu titlul ,,Confessio Helvetica posterior”, ,,Confesiunea Elvetică a doua sau mai nouă”; la această confesiune a trecut în sfârşit mai 2/3 din populaţia Elveţiei, iară mai mult de 1/3 a rămas romano-catolică.

Cel mai distins auxilier şi discipol al lui Calvin fu Teodor Beza († 1605). Ca o notă caracteristică a lui Calvin mai amintim că el, tot atât de sever cât şi intolerant, a guvernat în Geneva cu mână de fier. El arunca în temniţă, exila, ba chiar executa pe adversari. Numai în anii 1542-1546 a executat 58 de persoane şi a exilat 76. O victimă celebră a severităţii sale fu Mihail Servede sau Servet, antitrinitar, pe care el în 1553 ordonă a-l arde.

 

În episodul următor

 

[1] N.tr.: Libertinii nu credeau în nimic, nici în morală nici în dogme.

[2] N.tr.: Teologii calvini de mai apoi au îndreptat inconsecvenţele intolerabile ale teoriei lui Calvin în acest punct (comp. Aloys Berthoud, ,,Jesus et Dieu”, Geneve-Paris 1912, p. 304 et pass), în sensul că Dumnezeu nu poate voi ceea ce este rău. Dumnezeu ignorează răul.