----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICII (IX)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul IV
Cartea a IX-a
 
Anii 382–406
 
4
 
Ioan, supranumit Gură de Aur – Caracterul său – Primele sale studii – Primele sale scrieri – Predicile sale din Antiohia – El este ridicat pe scaunul Constantinopolului – Viaţa sa ca episcop – Râvna sa – Luptele sale cu curtea împărătească – Împărăteasa Eudoxia – Evtropie – Ioan Gură de Aur contribuie la căderea sa în dizgraţie – Mila sa faţă de el – Eudoxia vrea să-l piardă pe Gură de Aur după ce l-a pierdut pe Evtropie – Ioan Gură de Aur se ridică împotriva scandalurilor de la curte – Călătoria lui Ioan Gură de Aur în Asia – Un intrus pe scaunul Constantinopolului – Marii fraţi prigoniţi de Teofil al Alexandriei sub pretextul origenismului, se duc la Constantinopol – Ioan Gură de Aur se declară în favoarea lor – Epifanie la Constantinopol – Conduita sa anti-canonică – El părăseşte Constantinopolul şi moare întorcându-se în Cipru – Teofil la Constantinopol – Sinodul de la Chene – Exilul lui Ioan Gură de Aur – Întoarcerea sa – Noile lupte dintre el şi Eudoxia – Un nou sinod – Al doilea exil al său – Viaţa lui Ioan Gură de Aur în exil – Intervenţia lui Onorie, împăratul Apusului – Sinodul de la Roma – Scrisoarea lui Ioan Gură de Aur către Inochentie, episcopul Romei – Opoziţie faţă de intervenţia Apusului în cauza lui Ioan Gură de Aur – Prigonirea susţinătorilor săi – Violenţele faţă de Ioan Gură de Aur – Moartea lui – Apologia sa – Învăţătura lui Ioan Gură de Aur

 

Anii 386-406

 

Partea a VI-a

La convocarea împăratului veniseră 85 de episcopi; 45 l-au urmat pe Teofil la Stejarul. În acest grup se aflau toţi egiptenii. Dintre adepţii lui Ioan Gură de Aur, mulţi erau nehotărâţi de teamă de puterea împărătească.

Era luna iulie a anului 403.

În timp ce alexandrinii, cum au fost numiţi [cei din Egipt], se reuniseră cu strălucire într-un palat splendid, ioaniţii sau partizanii lui Ioan Gură de Aur s-au adunat cu modestie în trapeza mânăstirii lui Ioan Gură de Aur.

Teofil a prezidat mai întâi Sinodul de la Stejarul; el nu avea nici un drept acolo; el înţelegea aceasta atât de bine, încât după ce a admis toate elementele unei condamnări nedrepte, s-a prefăcut că lasă preşedinţia lui Pavel de Heracleea, primul dintre episcopii răsăriteni care era la Stejarul şi care putea prezida un sinod însărcinat cu judecarea episcopului de Constantinopol.

Aceasta nu era decât o făţărnicie din partea lui Teofil, căci Pavel de Heracleea era, în plus, el însuşi un duşman violent şi înverşunat al lui Ioan Gură de Aur.

Principalul martor citat împotriva episcopului de Constantinopol a fost arhidiaconul său pe nume Ioan. Acest om brutal şi coleric fusese condamnat de Ioan Gură de Aur pentru că lovise un copil cu violenţă. El îl reintegrase în funcţiile sale, crezând că s-a pocăit; dar Ioan a păstrat ranchiună pe Ioan Gură de Aur, şi el prindea cu sârguinţă ocazia de a-i face rău ridicând împotriva lui toate acuzaţiile pe care ura sa îndelungată i le putea inspira. Memoriul lui Ioan a fost temelia a tot ce i-a fost reproşat lui Ioan Gură de Aur de sinodul ai cărui membri, după remarca lui Fotie[1], erau în acelaşi timp judecători, acuzatori şi martori.

Iată rezumatul acestei declaraţii mincinoase în care se formulau 29 capete de acuzare[2]:

Ioan îl acuza pe Ioan Gură de Aur că îl condamnase pe nedrept pentru că l-ar fi corectat pe un mic servitor, pe nume Eulalie; un monah pe nume Ioan se plângea că fusese bătut şi pus în lanţuri ca un îndrăcit, la porunca lui Ioan Gură de Aur; sfântul episcop ar fi vândut o mare cantitate de lucruri preţioase, îndeosebi marmurile cu care Nectarie, predecesorul său, împodobise Biserica Anastasia; el ar fi insultat clericii tratându-i ca persoane josnice, corupte şi nevalorând trei bani; el l-ar fi numit pe Sfântul Epifanie nebun şi mic diavol; el l-ar fi calomniat pe Severian; el ar fi scris împotriva clerului o carte plină de acuzaţii pătimaşe; el ar fi acuzat într-o adunare bisericească trei diaconi: Acachie, Edafie şi Ioan de a-i fi furat o etolă; el ar fi hirotonit episcop pe un anume Antonie, profanator de morminte; el l-ar fi trădat pe comitele Ioan în timpul unei instrucţii militare; el nu şi-ar fi făcut rugăciunea nici mergând la biserică, nici intrând în ea; el ar fi hirotonit preoţi şi diaconi fără altar; el ar fi hirotonit patru episcopi într-o singură slujbă; el ar fi primit femei la el şi ar fi rămas singur cu ele, după ce a făcut să plece toată lumea; el ar fi vândut, prin intermediul unui anume Teodul, o moştenire lăsată de Tecla; nimeni nu ştia unde au mers veniturile Bisericii; el ar fi hirotonit pe preotul Serapion în timp ce acesta era acuzat şi în proces; el ar fi sechestrat oameni care erau în comuniune cu lumea întreagă şi a interzis să fie înhumate bisericeşte cadavrele acelora dintre ei care erau morţi.

Teofil a ascultat fără emoţie această acuzaţie, care făcea aluzie la conduita atât de canonică şi de milostivă în acelaşi timp a lui Ioan Gură de Aur faţă de marii fraţi, şi a lăsat să se spună că aceşti oameni respectabili, pe care el îi excomunicase în Egipt şi făcuse să fie excomunicaţi în Cipru şi Palestina, erau în comuniune cu lumea întreagă.

Ura nu se împiedică de logică şi bună credinţă.

Acestea sunt celelalte capete de acuzare prezentate de arhidiaconul Ioan în memoriul său:

El îl acuză că l-a insultat pe prea-sfântul Acachie (de Vereea) şi că a refuzat să-i vorbească; că ar fi denunţat pe un preot Porfirie lui Evtropie pentru a-l exila; că ar fi copleşit cu jigniri pe preotul Verenie; că şi-ar fi făcut baia sa singur, în aşa fel încât, după ce se spăla, Serapion închidea [uşa] pentru ca nimeni să nu se poată îmbăia în acelaşi loc cu el; că ar fi făcut multe hirotoniri fără martori; că ar fi mâncat singur în exces şi că ar duce o viaţă de ciclop; că ar fi fost în acelaşi timp martor şi judecător ca în cauzele arhidiaconului Martirie şi a lui Proœresie, episcop de Licia; că ar fi dat o lovitură de pumn lui Memnon în biserica apostolilor şi că i-ar fi dat sfintele taine, deşi îi curgea sânge din gură; că ar fi îmbrăcat şi ar fi scos podoabele episcopale în apropiere de altar şi ar fi supt pastile după împărtăşanie; în fine, că ar fi dat bani episcopilor pe care îi hirotonea, cu scopul de a-i determina să-şi copleşească clerul cu muncă.

Se ştie, de la Ioan Gură de Aur însuşi, că s-au ridicat împotriva lui şi alte capete de acuzare, cum ar fi că a numit-o pe împărăteasa Eudoxia Iezavel; că a botezat după ce a mâncat şi că a dat împărtăşanie persoanelor care mâncaseră.

Monahul Ioan, pe care arhidiaconul Ioan l-a menţionat în memoriul său, a prezentat de asemenea memoriul său sinodului. El l-a acuzat pe prietenul lui Ioan Gură de Aur, Heraclide de Efes, de origenism şi de a fi furat veşmintele diaconului Achilin în Cezareea Palestinei. În ciuda acestui fapt, spunea el, Ioan Gură de Aur l-a hirotonit episcop al Efesului. Acelaşi călugăr se plângea că a suferit mult în chestiunea origeniştilor, din partea lui Serapion, care nu făcea decât să împlinească poruncile lui Ioan Gură de Aur.

Acachie, episcop de Vereea, a alăturat memoriul său acuzator celor ale arhidiaconului şi monahului Ioan.

El îl acuză mai întâi pe Heraclide de a fi origenist şi de a fi fost socotit de Epifanie nedemn de comuniune.

În ce-l priveşte pe Ioan Gură de Aur, el îl acuză de a-l fi persecutat şi pus în lanţuri pe monahul Ioan pentru că îi combătea pe origenişti; de a fi fost considerat de Epifanie nedemn de comuniune din cauza relaţiilor sale cu origeniştii, adică cu monahii zişi marii fraţi; de a nu practica ospitalitatea şi de a mânca întotdeauna singur. Apoi el se leagă de anumite expresii de care se servea Ioan Gură de Aur în biserică, şi cărora el le atribuie un înţeles rău. El îl acuză că a aţâţat poporul la revoltă, mai ales împotriva sinodului care se ţinea atunci; că a încurajat pe cei vinovaţi, arătându-se prea îngăduitor în impunerea pedepsei; că a făcut hirotonii în afara provinciei sale şi fără avizul clerului; că a insultat şi calomniat pe preoţi. El a adăugat la toate acestea două acuzaţii contradictorii: aceea de a se fi împărtăşit cu marii fraţi care erau origenişti şi de a-i fi întemniţat şi excomunicat, cu toate că ei îi prezentaseră scrisorile care atestau că ei erau în comuniune cu Biserica.

Sinodul de la Stejarul a avut 13 sesiuni. În primele 12 s-au examinat câteva din acuzaţiile ridicate împotriva lui Ioan Gură de Aur de către duşmanii săi; cea de-a 13-a a fost destinată condamnării lui Heraclide de Efes, acuzat de origenism.

La începutul sesiunilor, sinodul a trimis doi episcopi tineri pentru a-l cita pe Ioan Gură de Aur. Ei l-au găsit înconjurat de 40 episcopi care-i erau devotaţi[3]. Aceste personaje onorabile s-au mirat de îndrăzneala lui Teofil care fusese citat pentru a fi judecat la Constantinopol, prin porunca împăratului, şi care se găsea subit susţinut de curte.

Ioan Gură de Aur nu-şi făcea iluzii cu privire la această schimbare şi ştia că el va fi sacrificat. De aceea el le spunea prietenilor săi: „Rugaţi-vă, fraţii mei şi, dacă-L iubiţi pe Iisus Hristos, ca nimeni să nu-şi părăsească biserica din cauza mea. Cum spunea Sfântul [Apostol] Pavel: „Eu sunt pe punctul de a fi sacrificat şi se apropie timpul când voi fi despărţit de voi”[4]. Eu văd bine că voi părăsi această viaţă după ce am suferit mult. Eu ştiu că satana unelteşte contra mea şi nu mai poate îndura războiul pe care i l-am declarat în cuvântările mele. Amintiţi-vă de mine în rugăciunile voastre şi ca Dumnezeu să fie milostiv cu voi”.

Auzind aceste cuvinte, episcopii erau mâhniţi şi plângeau. Unii l-au părăsit pe Ioan Gură de Aur după ce i-au sărutat capul, ochii şi gura, alţii au rămas cu el.

Înainte de despărţire, el le-a spus tuturor: „Aşezaţi-vă fraţilor şi nu plângeţi. Iisus Hristos este viaţa mea şi moartea îmi este un bine. Amintiţi-vă de ceea ce v-am spus adeseori: această viaţă nu este decât o trecere. Valorăm noi mai mult decât patriarhii, proorocii şi apostolii pentru a merita să fim nemuritori în această lume ?”

Unul dintre episcopi a spus: „Noi plângem fiindcă ne vedem orfani, fiindcă Biserica va fi văduvă, fiindcă rânduielile ei sunt dispreţuite, fiindcă ambiţia triumfă, fiindcă săracii vor fi abandonaţi, fiindcă poporul va rămâne fără învăţătură”.

Ascultându-i, Ioan Gură de Aur îşi bătea mâna stângă cu cel de-al doilea deget al mâinii drepte; el avea acest obicei, spune Paladie, când reflecta profund. „Destul, fratele meu, spune el, nu spune mai mult; predicarea nu a început cu mine şi nu se va sfârşi cu mine. Eu vă dau din nou această povaţă: nu vă părăsiţi bisericile”. Eulisie, episcop de Apameea în Bitinia, i-a spus: ,,Dacă ne păstrăm bisericile, ni se va cere să intrăm în comuniune cu calomniatorii voştri şi să subscriem la condamnarea voastră. – Intraţi în comuniune, a răspuns Ioan Gură de Aur, pentru a evita schisma; dar nu subscrieţi, deoarece conştiinţa mea nu-mi reproşează nimic care să merite depunerea”.

În acel moment, delegaţii de la sinod au cerut să fie introduşi. Ioan Gură de Aur, la declaraţia lor că erau episcopi, i-a rugat să se aşeze şi să spună care era misiunea lor. Ei au răspuns că nu aveau decât să-i prezinte o scrisoare. Citiţi-o, a spus Ioan Gură de Aur. Un tânăr servitor al lui Teofil a citit-o; ea era concepută astfel:

„Sfântul sinod adunat la Stejarul, către Ioan:

Noi am primit împotriva voastră memorii care conţin o mulţime de acuzaţii. De aceea veniţi şi aduceţi cu voi pe preoţii Serapion şi Tigrius, deoarece este nevoie de ei”.

Episcopii devotaţi lui Ioan Gură de Aur au trimis la Stejarul trei episcopi şi doi preoţi care au fost însărcinaţi să-i spună lui Teofil: ,,Încetează să dezbini Biserica; dacă, în dispreţul canoanelor de la Niceea, tu vrei să judeci în afara hotarelor jurisdicţiei tale, vino tu însuţi către noi, în acest oraş al Constantinopolului, pentru ca să te judecăm noi mai întâi; pentru că noi avem contra ta memorii în care eşti acuzat de 70 fărădelegi notorii; sinodul nostru este mai numeros ca al tău; voi nu sunteţi decât 36 şi nu reprezentaţi decât o provincie; noi suntem 40, reuniţi din diferite provincii, şi avem printre noi 7 mitropoliţi. Noi avem în faţa ochilor scrisoarea ta în care declari fratelui nostru Ioan că el nu trebuie judecat în afara hotarelor jurisdicţiei sale”.

În faţa acestui răspuns energic, Teofil a înţeles că trebuia să lase preşedinţia sinodului său lui Pavel de Heracleea, metropolă din Bizanţ, înainte ca acest oraş să devină Constantinopol şi oraş împărătesc.

Ioan Gură de Aur a alăturat protestul său personal celui al prietenilor săi episcopi; el a spus delegaţilor sinodului:

 „Până în prezent eu nu am cunoscut deloc reproşurile care mi-ar fi fost făcute; dacă vreţi să mă prezint în adunarea voastră, începeţi prin a-i alunga pe duşmanii mei; atunci eu nu voi mai comenta câtuşi de puţin locul în care trebuie să compar, pentru că legea veghează oriunde aş fi în acest oraş. Cei pe care îi recuz sunt: Teofil, de care m-am încredinţat că a spus la Alexandria şi în Licia: ‘Eu merg la curte pentru a-l depune pe Ioan’. Aceasta este atât de adevărat încât, de la sosirea sa încoace, el nu a vrut nici să-mi vorbească, nici să intre în comuniune cu mine. Îl recuz pe Acachie care a spus: ‘Eu îi pregătesc o mâncare după felul meu’. Nu am nevoie să vorbesc despre Severian şi Antioh; Dumnezeu va face curând dreptate şi faptele lor înalte sunt cântate în teatre. Dacă vreţi să apar în adunarea voastră, nu lăsaţi defel aceste 4 personaje printre judecătorii mei, nu le primiţi ca acuzatori. Atunci eu voi compărea nu numai înaintea voastră, ci înaintea unui sinod al întregului pământ. Să ştiţi că, chiar de mă veţi cita de o mie de ori, nu veţi dobândi alt răspuns”.

Abia ieşiseră delegaţii de la sinod că un funcţionar împărătesc s-a prezentat cu porunca de a-l sili pe Ioan Gură de Aur să compară înaintea pretinşilor săi judecători.

Ioan Gură de Aur a refuzat.

Sinodul i-a trimis pe doi dintre propriii săi preoţi pentru a-l cita a doua oară; episcopii lui au dus acest răspuns: „Aşadar, ce procedură urmaţi ? Voi nu-i alungaţi pe duşmanii mei şi mă citaţi prin propriii mei preoţi ?”

Abia au pronunţat episcopii aceste cuvinte că membrii sinodului s-au năpustit asupra lor. Unul din ei a fost lovit; celui de-al doilea i-au rupt hainele; cel de-al treilea a fost pus în lanţuri şi aruncat într-o barcă. Nu s-a ştiut niciodată ce s-a întâmplat cu el.

Ioan Gură de Aur, citat pentru a patra oară, nu a dat alt răspuns.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 

 

   [1] Apud Fotie, Biblioth., cod. 59.

   [2] Fotie, ibid..

   [3] Paladie, Dialog.; Fotie, loc. cit.; Socrate şi Sozomen, loc. cit..

   [4] N.tr.: Potrivit II Timotei 4, 6.

 

Episodul urmator