----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ECUMENISMUL – CALEA CĂTRE PIERZARE (XXVII)

de Ludmilla Perepiolkina

 

Episodul anterior

 

25. ,,Ucigaşi în numele Domnului” [continuare]

Numeroase fapte de o cruzime neobişnuită sunt cunoscute că au fost comise de clericii catolici în timpul prigonirii lor a Ortodoxiei. Noi vom enumera doar câteva din numărul imens al acestor cazuri[1].

«Sârbii erau masacraţi fie numaidecât, pe neaşteptate la faţa locului, fie după ce ei erau întâi adunaţi în lagăre de tranzit, de obicei sub pretexte false, sau, în sfârşit, în lagăre de concentrare destinate în special pentru acest scop.

Preotul catolic Mate Mogush şi-a instruit turma: ,,Până acum noi am slujit credinţei catolice cu o carte de rugăciuni şi o cruce, dar acum a venit vremea să folosim pistoale şi revolvere”.

Directorul Departamentului pentru Denominaţiuni, un călugăr franciscan Dioniz Juricev, care a ascultat mărturisirile lui Pavelic, declara: ,,În unele regiuni am curăţat deja totul, de la un pui de găină până la un om bătrân, şi dacă este nevoie, voi face acelaşi lucru şi aici, de vreme ce nu mai este un păcat să ucizi nici măcar un băiat de 7 ani, dacă el se împotriveşte ordinului nostru Ustashi”.

În vara anului 1941, în districtul Livno, dr. Srechko Peric, un călugăr franciscan, s-a adresat croaţilor după cum urmează: ,,Fraţi croaţi, daţi-i bătaie şi masacraţi toţi sârbii, începând cu sora mea care s-a căsătorit cu un sârb, şi apoi toţi sârbii unul după altul. Când aţi terminat cu ei, veniţi şi mă vizitaţi în biserică unde voi asculta mărturisirile voastre şi toate păcatele voastre vor fi iertate”. Sub călăuzirea lui Srechko Peric, 5.000 sârbi au fost măcelăriţi în Livno şi împrejurimile lui.

În satul Balevci, ca urmare a instigării de către un preot catolic Sidoni Sholtz, un preot ortodox Georgi Bogic a fost ucis cu brutalitate. În miez de noapte, el a fost scos afară din casa sa; nasul şi limba i-au fost tăiate, barba arsă; el a fost eviscerat şi intestinele i-au fost încolăcite în jurul gâtului.

În februarie 1942, iezuitul Filippovic a condus o ceată de Ustashi către mina din apropiere de oraşul Banja-Luka, şi controlând paşapoartele şi stabilind că existau 52 ortodocşi printre mineri, le-a poruncit ca toţi să fie masacraţi. Apoi el a plecat către satul Drakulica unde trăiau aceşti mineri şi a ucis circa 1.500 de oameni, adică pe toţi locuitorii. Doar o femeie şi cei 5 copii ai ei au reuşit să scape, dar ea a înnebunit după ororile pe care le-a trăit[2].

În satele din jurul Mostar-ului preoţii catolici în predicile lor au sugerat credincioşilor că nu era păcat să ucizi un sârb din cauză că acum era vreme de război.

Un călugăr franciscan i-a convocat pe aceia dintre croaţi care nu au ucis o singură ,,bătrână” sârboaică. Unii clerici catolici şi-au condus personal ,,turma” brutală. Aşa a fost preotul Ante Djuric care a devenit un comandant Ustashi şi a comis o serie de crime în această calitate.

În regiunea Stolac, unde au fost masacraţi aproximativ 4.000 sârbi nevinovaţi, ucigaşii au fost conduşi de doi preoţi catolici, Marko Zovko şi Tomas Ilja. Cel din urmă i-a silit pe mai mulţi locuitori ortodocşi ai satului Klepec să se convertească la catolicism, le-a dat sfânta împărtăşanie şi apoi i-a trimis în clădirea unei şcoli unde Ustashi i-au ucis pe toţi până la cel din urmă. ,,Greşiţi – ar fi spus el sârbilor – dacă credeţi că noi vă convertim la catolicism pentru ca proprietăţile, pensia sau salariile voastre să poată fi salvate. Noi nu vrem să vă salvăm vieţile, doar sufletele”». Ar trebui notat că aceasta era practica uzuală a clericilor fascişti: ortodocşii care erau convertiţi la catolicism erau adeseori ucişi curând după convertirea lor, care, potrivit ,,misionarilor” papişti, garanta salvarea sufletelor lor ...

Preotul catolic Dragutin Kamber care a fost ales primar al oraşului Doboj, a lăsat o amintire nefastă a sa pentru rebotezarea cu forţa şi uciderile în masă. Documentele au dovedit că ,,păstorii” catolici au fost implicaţi în genocidul sârbilor executat în lagărele de concentrare. Unul din ei din lagărul de concentrare de la Jasenovac a fost preotul catolic Brzica care era cunoscut pentru viteza cu care îşi înjunghia victimele.

Deosebit de înspăimântătoare sunt descrierile metodelor aplicate pentru a-i anihila pe sârbii ortodocşi, inclusiv femeile, copiii şi oamenii în vârstă, în lagărele de concentrare croate. Erau nu mai puţin de 20 [de lagăre] cu teribilul lagăr al morţii la Jasenovac printre ele. Oamenii erau înjunghiaţi cu un cuţit special numit ,,satârul de sârbi”; victimele aveau ochii scoşi, capetele sparte ... Tortura prizonierilor comisă de catolicii ,,ucigaşi în numele Domnului” este uneori dincolo de limitele imaginaţiei omeneşti ...

O consternare involuntară este provocată de faptele unei pervertiri monstruoase a creştinismului de către o organizaţie care se numeşte creştină şi pretinde că este un exponent adevărat al creştinismului. Profesorul Victor Novak, autorul cărţii Magnum Crumen pe care noi am citat-o exprima opinia că în statul independent al Croaţiei papalitatea a primit o oportunitate ,,de a lepăda toate măştile sale şi de a-şi manifesta nestingherit adevărata esenţă ...”

În propriile noastre timpuri, 50 ani mai târziu, în 1991, a reînceput pătimirea sârbilor. ,,În multe sate cu populaţie mixtă croaţii şi musulmanii i-au masacrat brutal pe vecinii de lungă durată şi rudele lor ortodoxe. În satele ocupate sau, dimpotrivă, abandonate de trupele croate sau musulmane, populaţia sârbă civilă a fost adeseori măcelărită în întregime. Ţeste despicate, ochi scoşi, trupuri eviscerate, urechi tăiate, trupuri arse de o lampă de lipit ... În 1991, 40 copii mucenici au fost torturaţi până la moarte în Vukovar, în ajunul eliberării sale de către Armata Naţională Sârbă[3]”.

Cuvintele Memorandumului Sfântului Sinod al Episcopilor Bisericii Ortodoxe Sârbe care s-a întrunit în mai 1992 au un răsunet tragic, singuratic:

 

«Începând de ieri, poporul sârb din Croaţia, Dalmaţia, Bosnia şi Herţegovina a încetat să existe ! Astăzi creştinii sârbi comemorează 50 ani de la pătimirea lor pe teritoriul ,,statului independent” nazist notoriu al Croaţiei, ca şi în Kosovo şi Metohia – trăind o nouă suferinţă ...

Zeci de mii de morţi, mai mulţi răniţi, mai mult de un milion de evacuaţi şi refugiaţi; biserici distruse[4], case distruse, sate devastate şi cămine pustiite. Cu adâncâ mâhnire noi trebuie să afirmăm că încă o dată lagărele de concentrare sunt deschise pentru sârbii din Croaţia, Bosnia şi Herţegovina. De exemplu, în Sukhopol, în apropiere de Virovitica, Odjak în Bosanska Posavina; Duvno şi Livno, Smil'an în Lika şi alte părţi. Refugiaţii adeveresc că încă o dată, ca în 1941, gropi fără fund sunt făcute în care sunt aruncaţi sârbii nevinovaţi ...

Noi apelăm la toate statele europene ... să-şi exercite influenţa asupra guvernului Croaţiei, pentru a împiedica distrugerea bisericilor şi centrelor noastre religioase. Din nefericire, aceasta are loc şi în zonele libere de conflict, aşa cum s-a întâmplat recent în Zagreb (11 aprilie 1992) unde reşedinţa mitropolitană şi Muzeul Mitropoliei de Zagreb-Ljubljana au fost aruncate în aer. De asemenea, noi cerem garanţia de liberă trecere pentru episcopii şi clericii noştri în părţile din Croaţia şi Bosnia-Herţegovina controlate în prezent de trupele croate şi musulmane, pentru a le permite să-şi facă datoria, slujirea lor pastorală şi umanitară fără a ţine seama de hotarele republicane şi statale ... »[5]

 

În prezent, după ,,victoria democraţiei occidentale”, cetăţenilor fostei Iugoslavii, contrar tuturor drepturilor omului universal recunoscute, li se cere să aducă un document care să confirme non-Ortodoxia lor, pentru a intra pe teritoriul croat ![6]

Deşi în mod oficial cere încheierea acestui război în Iugoslavia, în realitate, Vaticanul i-a susţinut pe coreligionarii săi croaţi. Un exemplu al acţiunii sale împotriva Ortodoxiei este citat în cartea autorului francez Jacques Merlino: ,,Banca Vaticanului trimite 1.988.300 dolari prin Institutul pentru Răspândirea Religiei pentru achiziţionarea de arme în Beirut şi livrarea lor către Croaţia”[7].

La un an după Acordul de la Balamand, în septembrie 1994, Ioan Paul al II-lea vizita Croaţia şi îngenunchea în rugăciune la mormântul cardinalului Stepinac care a murit în 1960 în timpul arestului său la domiciliu[8].

Însoţit de aplauzele neîncetate ale închinătorilor în catedrala din secolul XII din Zagreb, papa Romei l-a ridicat în slăvi pe cardinalul Aloisie Stepinac ca ,,fără îndoială cel mai de seamă mucenic din istoria croată”, numindu-l ,,eroul sfinţeniei”[9]. Televiziunea de stat croată a interpretat alegerea cuvintelor rostite de Ioan Paul al II-lea ca pe un semn al intenţiei Vaticanului de a-l canoniza pe arhiepiscopul de Zagreb care a fost condamnat în 1946 de guvernul comunist din Iugoslavia pentru colaborarea sa cu regimul fascist croat răspunzător pentru uciderea în masă a mii de sârbi, evrei şi ţigani[10]. Cardinalul Stepinac, ,,potrivit diplomaţilor europeni, a fost cel mai compromis ierarh al clerului romano-catolic în Europa ocupată de nazişti”[11].

Viitoarea canonizare destul de probabilă a acestui ,,erou al sfinţeniei” papal, exact precum canonizarea lui Iosafat Kunţevici, care a avut deja loc, demonstrează în mod explicit ura Vaticanului faţă de Ortodoxie.

Cu toate acestea, papiştii înşişi, împreună cu reprezentanţii Bisericii Uniate din Ucraina de Vest, încă o dată legalizată (după căderea regimului comunist), cer pocăinţa ortodocşilor pentru persecutarea uniaţilor de către guvernul sovietic care urmărea scopurile sale politice. Aceste cereri sunt de o natură agresivă, făţiş anti-ortodoxă şi anti-rusă, şi adeseori se transformă în acţiuni energice împotriva credincioşilor ortodocşi care, încă o dată, sunt izolaţi şi lipsiţi de drepturile civile. Urâtorii Ortodoxiei şi ai ruşilor au mers chiar atât de departe încât să împartă sfinţii şi zilele lor de prăznuire în cele ruse şi cele ucrainene ! Dar rusofobia este o formă tainică de hristofobie, aşa cum a fost subliniat de mitropolitul Vitalie, întâistătătorul BORD.

Nimeni nu neagă că uniaţii din Galiţia şi Carpato-Ucraina au căzut victime ale politicii represive a regimului stalinist; Biserica lor a fost desfiinţată, o parte a clericilor şi laicilor au devenit prizonieri în gulag, şi restul au fost obligaţi în 1946 să se alăture Patriarhiei Moscovei serghianiste.

Însă, o lumină cu totul nouă a fost aruncată asupra interrelaţiilor dintre Biserica Uniată şi regimul sovietic de arhivele statului care au fost deschise şi făcute accesibile pentru o anumită perioadă după dezintegrarea URSS.

A reieşit că imediat după ce armata sovietică a ocupat, în vara anului 1944, teritoriul Ucrainei de Vest şi Bielorusiei, conducătorul ,,Bisericii Greco-Catolice”, mitropolitul Şeptiţki, a trimis o scrisoare la Moscova adresată Consiliului Cultelor Religioase din URSS, cerând recunoaşterea Bisericii Uniate de către guvernul sovietic. ,,Simplul fapt că Biserica Uniată a apelat la guvernul sovietic nu avea precedent în istorie şi bolşevicii au folosit de îndată această oportunitate (aşa cum au făcut mai înainte în cazul declaraţiei mitropolitului Serghie) pentru a folosi Biserica Uniată pentru propriile scopuri, anume pentru scopul de a demoraliza organizaţiile naţionaliste anti-sovietice”[12].

La următoarea întâlnire (din 22 decembrie 1944) a delegaţiei uniate cu preşedintele Consiliului, tovarăşul Polianski, preotul Gavriil Kostelnik, un membru al delegaţiei, a spus: ,,Însăşi venirea delegaţiei demonstrează că Biserica Greco-Catolică a stabilit contactele adecvate şi intenţionează să fie îndrumată de guvernul sovietic. Sosirea acestei delegaţii va fi de o mare însemnătate pentru credincioşii tineri care sunt implicaţi în mişcarea Bender, fiind o demonstraţie clară din partea Bisericii, cu privire la cine este cu şi cine doreşte să fie cu”[13].

În practica sa ulterioară, ,,Biserica Uniată nu numai că a declarat loialitatea sa totală faţă de regimul sovietic, ci l-a ajutat în mod activ să lupte împotriva celor care nu vroiau ca Galiţia să devină comunistă. Uniaţii i-au susţinut în mod eficient pe bolşevici în predicile, epistolele şi sfaturile lor practice care, fără îndoială, au contribuit la înfrângerea mişcării anti-comuniste”[14].

În orice caz, ,,idila sovieto-uniată” nu a durat mult, şi deja în martie 1945 Kremlinul a început să-şi schimbe atitudinea faţă de Biserica Uniată şi să o considere ,,un agent al Vaticanului, care se străduia să-şi întărească influenţa în lumea postbelică ... Alianţa regimului sovietic cu greco-catolicii nu a avut loc nu din cauza ,,greşelii” uniaţilor (ei erau gata să-i slujească pe bolşevici), ci deoarece regimul însuşi nu a vrut să aibă nimic de-a face cu ei, şi a preferat să vadă ,,mult încercata” Patriarhie a Moscovei în Galiţia. Aceasta ar trebui avută în minte de cei care se fălesc cu Biserica Uniată ca apărătoare a intereselor poporului în Ucraina de Vest şi ca protector al identităţii lor naţionale”[15].

Stăpânii uniaţilor, romano-catolicii, au acţionat întotdeauna în exact acelaşi fel ca uniaţii înşişi. Ei au socotit că pentru distrugerea Ortodoxiei orice mijloace sunt justificate. Înainte de război, în 1913, Papa Pius al X-lea, care a fost canonizat ulterior de Vatican, a declarat că Rusia ortodoxă este principalul duşman al papalităţii, iar în lupta împotriva ei încă de la mijlocul secolului al XIX-lea şi-a pus cele mai mari speranţe într-o revoluţie[16].

Un călugăr benedictin Hrisostom Bauer scria: ,,Bolşevismul ucide preoţi, profanează ... biserici şi obiecte sacre ..., distruge mânăstiri, dar nu este aceasta tocmai misiunea religioasă a bolşevismului nereligios, în aceea că osândeşte la dispariţie ... pe purtătorii unei idei schismatice ?, altfel spus face tabula rasa, şi astfel face posibilă reconstrucţia spirituală”[17]. O publicaţie catolică din Viena este mai specifică: ,,Bolşevismul face posibil a converti stagnanta Rusie la catolicism”[18].

Şi, aşa cum s-a întâmplat de multe ori înainte, în goana după scopurile sale Vaticanul nu a eşuat în a profita de nenorocirea care s-a abătut asupra Rusiei în anii terorii bolşevice. Episcopul iezuit Michel d'Herbigny, numit în 1923 rectorul Institutului Răsăritean Papal din Roma, era ,,sufletul, cauza principală” a politicii răsăritene a Vaticanului. El era în special autorizat de papa Romei pentru a conduce negocierile ,,cu liderii Kremlinului pentru a promova răspândirea largă a catolicismului şi astfel să înlocuiască Ortodoxia în Rusia şi în sufletele ruşilor. Pentru acest scop, d'Herbigny a călătorit de 3 ori în Uniunea Sovietică cu un paşaport diplomatic francez. În Uniunea Sovietică, el a hirotonit câţiva episcopi cu scopul de a institui un contingent de clerici acceptabili pentru regimul sovietic”[19].

Timp de 20 ani după 1917, catolicii ,,au fost gata să închidă ochii la toate brutalităţile bolşevicilor, incluzând execuţia episcopului Butkevici şi întemniţarea episcopilor Tseplyak, Maltski şi Fedorov; dar pe de altă parte ... Vaticanul îşi exprima îngrijorarea cu ocazia unei tentative asupra vieţii agentului sovietic Vorovskoi în Lausanne (Elveţia) !”[20]

Câtuşi de puţin jenaţi de faptul că bolşevicii distrugeau Rusia istorică, devastând sufletele şi bisericile ruse, ucigând mii din sfinţii noştri noi mucenici, Vaticanul a colaborat în secret cu ei, justificându-şi prin aceste mijloace amorale propriul scop nu mai puţin amoral.

Doar la sfârşitul anului 1929 - începutul anului 1930, devenind conştient de înfrângerea sa politică, Vaticanul a început ,,să vorbească cu voce tare împotriva crimelor bolşevice care până acum păruse să nu le fi observat, şi în 1937, la 20 ani după Revoluţie, Pius al XI-lea a emis faimoasa sa enciclică Divini Redemptoris (Dumnezeiescul Răscumpărător) condamnând comunismul”[21].

În perioada post-sovietică, în anii care au urmat reconstrucţiei, se continuă un război în primul rând religios în Ucraina, şi în mod particular în Galiţia, inspirat şi organizat, ca mai înainte, de Roma papistă. Biserica Greco-Catolică Ucraineană împreună cu organizaţia naţionalistă Rukh este o putere politică absolută în Ucraina astăzi. Ele sunt cele care îndeplinesc planurile gândite într-amănunt ale Vaticanului pentru distrugerea Ortodoxiei pe teritoriul fostei Rusii Kievene. Şi dacă persecuţia uniaţilor sub sovietici a fost comandată de puterea atee, seculară, persecuţia de astăzi a Ortodoxiei este responsabilitatea conducătorilor Bisericii[22].

Totul se repetă încă o dată: bisericile sunt confiscate, veşmintele de pe sfânta masă pângărite, sfintele daruri profanate ... Locuitorii oraşului Truskaveţ scriau către Mesagerul Bisericesc al Moscovei (Moskovskii Tserkovnyi Vestnik) că preoţii greco-catolici (uniaţi) acţionând uneori nesiliţi de nimeni, dar mai adesea cu ajutorul activiştilor liberi (naţionalişti ucraineni militanţi), confiscă bisericile ortodoxe şi declară din amvon că ,,cineva poate chiar ucide pentru biruinţa catolicismului, şi ei de asemenea să spună că papa Romei însuşi a dat binecuvântarea sa pentru astfel de acte !”[23]

Noi am putea cita multe exemple de ,,catolicizare” forţată a credincioşilor ortodocşi în această zonă care sunt făcute cu ajutorul organelor represive ale autorităţilor locale. Haideţi să examinăm doar un singur incident care a avut loc în Sambor în regiunea Lvov care arată adevărata faţă a papalităţii şi cruzimea prozelitismului catolic.

În martie 1991, un grup de aproximativ 100 credincioşi ortodocşi din Sambor a refuzat să părăsească Biserica Naşterii Maicii Domnului. Protestând împotriva deciziei autorităţilor oraşului ca biserica să fie înapoiată uniaţilor, aceşti oameni au făcut o grevă a foamei timp de mai multe zile. Împreună cu preoţii erau oameni în vârstă, ca şi femei şi copii. În pofida tachinărilor zilnice ale catolicilor că vor arunca torţe arzânde şi bare de fier în biserică, ortodocşii s-au ţinut fermi şi au rămas în biserică până în toamnă.

Când autorităţile locale au eşuat în a-i birui pe apărătorii bisericii lăsându-i să moară de foame, ele au decis să pună capăt protestului prin forţă. Pe 17 septembrie (cu 4 zile înainte de hramul acestei biserici), subdivizii OMON (forţe de securitate) de aproximativ 900 bărbaţi înarmaţi ,,până în dinţi” au fost convocaţi la Sambor. Lor li s-a ordonat să ia Biserica Naşterii Maicii Domnului cu forţa, şi să-i scoată afară pe toţi oamenii care erau strânşi acolo.

Pentru început, atacatorii au folosit gaz lacrimogen, şi apoi au condus un camion masiv prin uşa bisericii şi au început să-i atace şi să-i rănească pe toţi oamenii dinăuntru. Câţiva copii au suferit rupturi de braţe. Conducătorul Frăţiei Ortodoxe din Lvov, părintele Ioan Şveţ a fost mutilat grav. Rectorul bisericii, părintele Alexandru Şveţ, care s-a împotrivit cu curaj profanatorilor, a fost bătut cu cruzime. «Oameni răniţi au fost târâţi afară cu forţa din biserica în care ei s-au rugat toată viaţa lor; ei au fost duşi la închisoarea miliţiei şi aruncaţi în celule separate pentru noapte. Într-o celulă în care i-au pus pe fraţii Şveţ, au înghesuit încă 12 oameni răniţi cu braţe rupte. Astfel ’ordinea’ a fost restabilită în Sambor ...»[24]

Pe teritoriul străvechiului Kiev, în care Rusia a primit sfântul botez, latinii de astăzi, ca şi cum ar încerca să-şi dovedească superioritatea şi puterea, au aşezat Ambasada Italiei catolice chiar pe locul Lavrei Peşterilor din Kiev, unde fiecare centimetru de pământ este sfinţit de sfinţii care au asudat sânge în lupta lor pentru sfânta Ortodoxie.

Actualmente, la 4 ani după Acordul de la Balamand când practic toate bisericile ortodoxe din Ucraina de Vest au fost luate de la ortodocşi, uniaţii folosesc metode de expansiune mai ascunse, cu totul în duhul Acordului de la Balamand. Urmând directivele Vaticanului, nu numai că preoţii uniaţi se pot căsători, dar chiar înfăţişarea lor trebuie să fie asemenea cu cea a unui preot ortodox: complet cu barbă, mustaţă, veşminte ... Prin intermediul acestei din urmă falsificări, papiştii intenţionează să înşele oamenii şi să-i ademenească în capcanele lor. Aici pentru toţi de văzut este vechea minciună şi duşmănia papiştilor şi a Bisericii care se numeşte pe sine ,,Soră” a Ortodoxiei !

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

 

[1] În ce priveşte această chestiune, a se vedea: Documente despre atrocităţile şi crimele împotriva poporului comise de o parte a clerului catolic (Dokumenti o protunarodnom radu i zlocinma jednog dela katolickog klera), Zagreb, Ed. Horvat/Shtambuk, 1946, în special capitolul II; cartea profesorului Viktor Novak, Magnum Crimen (în special, capitolul XVII, ,,Terorism şi catolicizare”); Herve Lauricre, Ucigaşi în numele Domnului (Ubice a Bozhje ime), Belgrad, Filip Vişnic, 1987; părintele (acum episcop) Atanasie Jevtic, Din Kosovo până în Jadavna (Ot Kosova do Jadavna), Belgrad, Prosveta, 1987; Papalitatea şi lupta ei împotriva Ortodoxiei.

[2] Despre atrocităţile comise de călugărul Miroslav Filippovic-Maistorovic, a se vedea Documente despre atrocităţile şi crimele împotriva poporului comise de o parte a clerului catolic, Zagreb, 1946, p. 165, 168-171, 174, 178; Viktor Novak, Magnum Crimen, p. 648-649, 777, 871.

[3] Papalitatea şi lupta ei împotriva Ortodoxiei, p. 85.

[4] Pe 12 ianuarie 1995, un reprezentant al Bisericii Ortodoxe Sârbe din Croaţia a declarat că 279 biserici ortodoxe au fost distruse în Croaţia, aproximativ 10.000 copii sârbi din şcolile publice au fost convertiţi în mod forţat la catolicism; guvernul nu permite clericilor ortodocşi să se întoarcă la turmele lor. Rusia Ortodoxă (Orthodox Russia), nr. 1527, 15/28 ianuarie, 1995, p. 16.

[5] Citat din Papalitatea şi lupta ei împotriva Ortodoxiei, p. 85-86.

[6] Ibid., p. 85.

[7] Jacques Merlino, Adevăraţii iugoslavi nu sunt toţi buni oratori (Les verits Yougoslaves ne sont pas toutes bonnes a dire), Ed. Albin Michel, Fvrier 1994, p. 84.

[8] The Washington Post, 11 septembrie 1994.

[9] Ibid.

[10] Ibid.

[11] Ibid.

[12] D.P. Anaşkin, ,,Alianţa care nu a avut loc. Uniaţii şi puterea sovietică” (Nesostoiavshijsia soiuz. Uniaty i sovetskaia vlast'), Rusia Ortodoxă (Orthodox Russia), nr. 1550, 1/14 ianuarie 1996, p. 13.

[13] Otechestvennye Arkhivy, nr. 3, Moscova, 1994, p. 60-64.

[14] D.P. Anaşkin, op. cit., p. 13.

[15] Ibid., p. 15.

[16] A se vedea Ghermano Ivanov-Trinadtzaty, Vatican şi Rusia, p. 17-18.

[17] Ch. Bauer, în Bayrischer Kurier, 8 martie 1930. Citat din Ghermano Ivanov-Trinadtzaty, Vatican şi Rusia, p. 20.

[18] Schtinere Zukunft, 15 noiembrie 1931. Citat din Ghermano Ivanov-Trinadtzaty, ibid.

[19] Ghermano Ivanov-Trinadtzaty, ibid.

[20] Ibid. p. 22.

[21] Ibid. p. 24.

[22] A se compara: Ghermano Ivanov-Trinadtzaty, Vatican şi Rusia, p. 12.

[23] Alexie Grigorenko, Uniatismul, p. 92.

[24] Alexie Grigorenko, ,,Fără cruce ... Ucraina de Vest: aici este declarat război împotriva Ortodoxiei” (Bez kresta... Zapadnaia Ukraina: zdes' ob'iavlena voina Pravoslaviju), ziarul Den', nr. 20, 10 octombrie 1991, Moscova, p. 4, col. 1.

 

Episodul urmator