Warning: Parameter 2 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 3 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 2 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 3 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 2 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 3 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36
----------------

 

Carti in site

 

--------------------


Warning: "continue" targeting switch is equivalent to "break". Did you mean to use "continue 2"? in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/functions.php on line 194

SFINTII DIN CATACOMBELE RUSIEI (IX)

Arhiepiscopul Dimitrie al Gdovului şi preotul său, Nicolae Prozorov

de profesor I.M. Andreev

 
 
Şi veţi cunoaşte adevărul,
şi adevărul vă va slobozi pre voi
(Ioan 8, 32)
 

Fiu al lui Gavriil Liubimov, viitorul ierarh mucenic Dimitrie era originar din Petersburg. A absolvit Academia Teologică din Petersburg în 1883 şi a fost numit psalt la biserica rusă din Stuttgart. În următorul an el preda la Şcoala Teologică din Rostov. În 1886, el a fost hirotonit preot şi a fost numit la Biserica Sfântul Mihail din Oranienbaum, şi 2 ani mai târziu a fost transferat în Sankt Petersburg la biserica parohială mare a Acoperământului Maicii Domnului, unde a slujit mai mult de 30 ani. Această biserică susţinea o mare varietate de activităţi caritabile: conducea un orfelinat, aziluri de bătrâni, şcoli etc. Se afla lângă piaţa Senniy într-un cartier care a fost făcut faimos de scrierile lui Dostoievski, unde se găseau săracii şi proscrişii societăţii. Părintele Dimitrie avea mare dragoste pentru oamenii săraci şi nenorociţi din această parohie, şi această dragoste şi ostenelile sale altruiste pentru ei îndreptăţeau perfect numele său Liubimov, „cel iubit”.

După Revoluţie, părintele Dimitrie a rămas văduv, dar vremurile de încercare ale Golgotei ruse nu au făcut să se clatine credinţa sa. Dimpotrivă, el a devenit un apărător înflăcărat al adevărului lui Hristos, acum ca episcop. Execuţia şocantă a Mitropolitului Veniamin de Petersburg în august 1922 a fost urmată de arestarea tuturor celor patru episcopi vicari ai săi, iar vechea capitală a rămas timp de 4 ani fără ierarh conducător. În 1926, Mitropolitul Petru de Krutiţk, el însuşi deja arestat, a numit ca succesor al mitropolitului mucenic Veniamin pe arhiepiscopul Iosif Petrovici, ridicându-l la rangul de mitropolit. Alţi doi episcopi au fost eliberaţi din închisoare, şi câteva hirotonii întru episcop au urmat imediat, una dintre ele fiind cea a părintelui Dimitrie. El a fost tuns monah purtând acelaşi nume, Dimitrie, dar cu un nou sfânt protector, şi a fost făcut vicar al eparhiei Petersburg.

Spre bucuria credincioşilor, în august 1926, noul mitropolit Iosif avea să sosească la scaunul său episcopal şi să slujească cu vicarii săi slujba de priveghere pentru praznicul patronului capitalei, Sfântul Alexandru Nevski. „Nu voi uita niciodată – scrie Alexie Rostov, un martor ocular al evenimentelor din această perioadă şi un membru al Bisericii din Catacombe timp de mulţi ani, care a oferit toate informaţiile următoare – acea slujbă a privegherii din 29 august în catedrala Lavrei Sfântul Alexandru Nevski, când şapte episcopi vicari au slujit cu mitropolitul Iosif. Acatistul a fost cântat de către toţi episcopii şi credincioşii cu o singură inimă şi un singur suflet înaintea icoanei Sfântului Alexandru care conţinea o părticică din moaştele sale. Nu mai avusesem o astfel de slujbă solemnă în Petrograd din 1917. Dar curând mari încercări aveau să ne înghită, pricinuite de declaraţia mitropolitului Serghie”.

Mitropolitul Iosif nu a recunoscut declaraţia şi a fost urmat de către episcopul Dimitrie şi un grup de episcopi, clerici şi mireni. Unul din preoţii din acest grup, un viitor împreună-mucenic cu episcopul Dimitrie, a fost înflăcăratul şi tânărul preot Nicolae Prozorov. După istorica Declaraţie de la Petrograd, mitropolitul Iosif, atunci deja exilat, l-a ridicat pe episcopul Dimitrie la rangul de arhiepiscop şi conducător temporar al eparhiei Petrograd. Drept urmare mitropolitul Serghie l-a pus pe arhiepiscopul Dimitrie sub interdicţie [de a sluji], şi în ukazul său legat de aceasta din 17 ianuarie 1928, el şi-a arătat lipsa de milă faţă de mărturisitorii adevăratei Ortodoxii, afirmând că pentru neascultare „Biserica noastră ameninţă cu excomunicare directă şi anatema, privându-i pe cei vinovaţi chiar de dreptul de a apela la o judecată sinodală”, spunând mai departe că „nici o taină nu poate fi primită de la ei, nici vreo slujbă particulară, deoarece oricine intră în comuniune ecleziastică cu cei excomunicaţi şi interzişi [opriţi de a sluji] şi se roagă cu ei, chiar acasă, este de asemenea declarat a fi excomunicat”.

 

Arhiepiscopul Dimitrie al Gdovului, pe vremea când era protoiereu în Petersburg

 

Arhiepiscopul Dimitrie, mergând fără teamă pe urmele mitropolitului Iosif, a refuzat să accepte acest decret sau oricare altul venind de la mitropolitul Serghie, recunoscând că prin ,,adaptarea la ateism”, el s-a plasat în schismă faţă de Biserica Rusă. GPU (poliţia secretă), căutând să sporească conflictul din sânul Bisericii, la început nu a luat nici o măsură împotriva „iosifiţilor”; dar curând, în 1928, a venit prima lovitură odată cu arestarea tânărului şi talentatului teolog, părintele profesor Teodor Andreev, care după ce a pătimit în închisoare a murit în aprilie 1929.

Arhiepiscopul Dimitrie, care îl numise un ,,diamant al Ortodoxiei” pentru critica sa îndreptăţită a lui Bulgakov, Berdiaev şi a altor gânditori pseudo-ortodocşi, a săvârşit slujba sa de înmormântare solemnă. În noiembrie 1929, el însuşi a fost arestat împreună cu părintele Nicolae Prozorov şi alţi clerici şi mireni pentru că au refuzat să recunoască ,,Declaraţia”. Eu însumi am fost membru al acestui grup şi am fost ţinut în celula nr. 9 în „Casa de Detenţie Preliminară” din Strada Voinova (Şpalernaia) nr. 25 din Leningrad.

Pe 10 aprilie 1930, patru dintre noi au fost mutaţi în altă celulă, nr. 21, unde existau 20 paturi şi 80 până la 100 deţinuţi care le împărţeau, în timp ce în celula anterioară fuseseră 14 paturi la 35 sau 45 bărbaţi. Aici l-am cunoscut pe tânărul preot, părintele Nicolae Prozorov. Era încă un preot, părintele Ioan, precum şi părintele Nicolae Zagorovski, un bărbat sfânt de 75 ani care fusese adus de la Harkov tot în legătură cu declaraţia mitropolitului Serghie.

În această perioadă, arhiepiscopul Dimitrie era de asemenea în această închisoare, în detenţie izolată, şi o dată am avut şansa să-l văd în timp ce noi scoteam o cutie foarte grea plină cu gunoi. Un paznic ne însoţea. Pe când ieşeam afară în curtea închisorii, vlădica Dimitrie se întorcea de la plimbarea sa de 10 minute, de asemenea însoţit de un paznic. Era o seară caldă de iulie şi am putut să-l văd clar. Era un bărbat în vârstă, înalt şi voinic într-o rasă, cu o barbă albă deasă, obraji puţin roz şi ochi albaştri. El nu purta engolpion în închisoare. Aici era un adevărat mărturisitor al mult-pătimitoarei noastre Biserici din Catacombe !

Preoţii care petrecuseră cea mai lungă perioadă în această celulă ocupau un colţ în apropiere de gratii, separaţi de un paravan de carton de restul celulei; acesta era numit „colţul sfânt”, şi aici dormeau unul lângă altul, şi dimineaţa făceau slujba după tipic, iar seara vecernia sau, înainte de o sărbătoare, privegherea de toată noaptea. Ei stăteau în şir pe scăunele, doi sau trei mireni li se alăturau, şi ei ascultau toată slujba, care era rostită din memorie cu o voce joasă. Ceilalţi deţinuţi se prefăceau că nu observă nimic. Aici mi-am petrecut primul Paşte în închisoare. Deşi am fost avertizat de un bun prieten de-al meu să nu mă duc la „colţul sfânt”, fapt pentru care puteam primi cu uşurinţă câţiva ani în plus la sentinţa mea, nu am putut rezista şi am mers acolo când părintele Nicolae a început să cânte imnul pascal de început: „Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri, şi pe noi pe pământ ne învredniceşte cu inimă curată să Te slăvim”. Alţi preoţi îl susţineau, şi astfel noi am avut întreaga slujbă plină de bucurie. Când m-am întors la salteaua mea, am văzut cât de mulţi deţinuţi îşi făceau cruce încă, curgându-le lacrimi pe obrajii nebărbieriţi. Toţi cei din celulă urmăriseră cu atenţie şi în linişte slujba noastră.

Aici în celulă am aflat „viaţa” tovarăşului meu de închisoare, părintele Nicolae. Era de statură mijlocie, cu ten închis la culoare, cu trăsături destul de aspre, părul şi ochii negri, şi o barbă mică. Era un om simplu, nu un intelectual învăţat, dar cu o credinţă profundă şi ferm în mărturisirea sa; şi astfel credea că prin mucenicia primită cu bucurie el deschidea pentru sine intrarea în Împărăţia Cerurilor. El s-a născut în 1896 şi a mers la seminar, dar în 1915 a renunţat şi, la doar 18 ani, a plecat voluntar pe front. Revoluţia l-a găsit sublocotenent. După ce s-a întors de pe front în Voronejul său natal, a fost arestat şi acuzat împreună cu alţii de „conspiraţie” în timpul înfricoşătorilor ani de război civil, şi a fost condamnat la execuţie prin împuşcare.

Aflându-se într-o celulă comună cu un grup de ofiţeri condamnaţi, el le-a propus credincioşilor să citească cu voce tare acatistul Sfântului Nicolae Făcătorul de minuni, apărătorul celor condamnaţi pe nedrept. Din întâmplare avea o copie a acatistului la el. Câţiva dintre ofiţeri au fost de acord şi s-au dat într-o parte şi au cântat încet acatistul. Alt grup, evident acei ofiţeri care erau necredincioşi sau care nu erau evlavioşi, nu a luat parte la această rugăciune. Şi a avut loc o minune extraordinară, care a zguduit din temelii sufletul tânărului ofiţer Prozorov: dimineaţa, toţi cei care citiseră acatistul au fost salvaţi de la execuţie şi li s-au dat în schimb diferite termene de detenţie, în timp ce ceilalţi ofiţeri au fost toţi împuşcaţi. Prozorov a făgăduit să devină preot de îndată ce va ieşi din închisoare, şi fiind eliberat înainte de a fi trecut prea mult timp, şi-a împlinit făgăduinţa. El a fost hirotonit de arhiepiscopul Ioan Pommer, care a fost mai târziu omorât cu bestialitate de către teroriştii bolşevici în Riga, pe 12 octombrie 1934.

Cu toate acestea, GPU i-a interzis părintelui Nicolae să rămână în Voronej, şi el a mers în Petrograd, unde a slujit în mica Biserică Sfântul Alexandru Oşenevski aflată la periferia oraşului în apropiere de Gara Piskareva.

Odată, unul din liderii comunişti ai Leningradului a venit la el şi i-a cerut să-l cunune cu o fată care refuza să trăiască cu el fără cununia religioasă. „Biserica dvs. este în pădure, nimeni nu va afla”, a spus el, deoarece fiind comunist el ar fi fost exclus din partid pentru cununia religioasă. Părintele Nicolae a fost de acord şi i-a spus să se pregătească în prealabil pentru sfânta împărtăşanie. Comunistul a devenit mânios şi a spus: „Voi tolera capriciul unei fete, dar nu recunosc nici o confesiune religioasă. Căsătoreşte-ne chiar acum ! Voi plăti oricât vei vrea, mai mult decât câştigi într-un an. Cât timp sunt în viaţă, nimeni nu te va aresta. La urma urmei, eu sunt membru al Comitetului Central al partidului !” Aşa l-a ameninţat pe părintele Nicolae acel membru al partidului, al cărui nume era cunoscut pretutindeni în Rusia. Dar cel din urmă a refuzat, şi astfel a rămas în nevoi cu familia sa, lipsindu-se de oportunitatea de a obţine un apărător puternic în Kremlin.

În dimineaţa de 4 august, mulţi din celula noastră au fost strigaţi, pe coridor, şi ni s-a spus să semnăm că am citit sentinţele noastre: unii au primit 5 ani, alţii 10. Doar părintele Nicolae nu a fost chemat ca să-şi audă sentinţa. În dimineaţa următoare, în timpul perioadei de exerciţii, noi am aflat printr-un set complicat de semne că arhiepiscopul Dimitrie, în vârstă de 75 ani, primise 10 ani în detenţie izolată. Nu l-am mai văzut niciodată.

A doua zi, toţi cei care fuseseră condamnaţi au fost adunaţi la gară şi şi-au luat rămas bun de la noi. Părintele Nicolae nu ştia dacă să se bucure sau să se întristeze. Dacă ar fi fost achitat, cel mai probabil ar fi fost eliberat. Dar curând totul a devenit mai limpede: exista alt motiv pentru care el fusese ca şi uitat când prietenii săi fuseseră trimişi în altă parte.

Întreaga zi de 5/18 august, ajunul Schimbării la Faţă a Domnului, am încercat să nu-l părăsesc pe părintele Nicolae, care s-a simţit numaidecât singur, odată cu plecarea prietenilor săi.

Dintre sutele de deţinuţi, cei mai mulţi nu ştiau despre ce era vorba, iar alţii credeau că acesta era un indiciu că el va fi eliberat. A făcut singur, din memorie, privegherea de toată noaptea a Schimbării la Faţă a Domnului, şi eu am ascultat; alţi mireni care ascultau de obicei fuseseră trimişi deja în lagărele de concentrare – oamenii dintr-o celulă sunt întotdeauna schimbaţi. El a scos din buzunarul sutanei sale o fotografie a celor trei fiice ale sale, de 6, 4 şi 2 ani; şi, uitându-se cu drag la ele, mi-a spus: „Cred că Domnul nu le va părăsi pe aceste orfane în lumea teribilă a bolşevicilor”.

Pregătirile obişnuite pentru noapte au început pe la 9 p.m.. Cei mai vechi în celulă stăteau întinşi pe paturi, restul pe mesele şi băncile formate din scăunele, iar nou-veniţii pe sub mese şi paturi. Patul meu era lângă fereastră, iar cel al părintelui Nicolae se afla lângă gratiile care ne separau de coridor. Când toţi se întinseseră, ofiţerul de serviciu a apărut pe coridor şi s-a oprit la uşa gratiilor:

„Prozorov este aici ?”

„Da, eu sunt”, a sărit din patul său părintele Nicolae.

„Nume şi prenume ?”, a întrebat ofiţerul, verificându-şi lista.

„Nicolae Chiriacovici”, a răspuns părintele, îmbrăcându-se.

„Pregăteşte-ţi lucrurile”.

Părintele Nicolae a înţeles totul. De multe ori am observat împreună cum ofiţerul de serviciu îi chema pe oameni pentru execuţie.

Părintele Nicolae a început să se îmbrace repede şi să împacheteze o cutie legată cu sfoară cu „bunurile” sale din închisoare. Eu stăteam la celălalt capăt al celulei şi nu puteam ajunge la el prin camera care era blocată cu mese, bănci, paturi şi trupuri întinse peste tot. Dar în colţul luminat unde împacheta el, puteam vedea clar faţa sa curajoasă cu barbă neagră, care strălucea cu o bucurie nepământească. Avea 33 de ani, ca Mântuitorul când a urcat pe Golgota. În întreaga încăpere s-a făcut linişte şi toată lumea îl privea pe părintele Nicolae. De cealaltă parte a gratiilor, ofiţerul nu-şi lua ochii de la el. Părintele Nicolae, cu un zâmbet vesel, s-a uitat la noi toţi şi a mers repede la gratiile pe care ofiţerul le-a deschis pentru el. În prag, el s-a întors către noi şi a spus cu voce tare: „Domnul mă cheamă la El, şi acum voi fi cu El”.

În tăcere, cutremuraţi de măreţia sufletului acestui păstor modest, noi toţi ne-am uitat şi am văzut cum s-au închis gratiile după el, şi cum, cu pas repede, mergea în faţa ofiţerului, care îl urma. Toţi am început să vorbim despre părintele Nicolae în şoaptă, cu adâncă simţire. Nu doar cei credincioşi, dar şi ateii – troţkişti, menşevici, bandiţi şi simpli pungaşi sovietici – au fost însufleţiţi de respect şi sentimente profunde faţă de credinţa lui fermă.

În următoarea zi de vizită, deţinuţii care s-au întors de la întâlnirea cu rudele lor ne-au spus că soţiile preoţilor fuseseră informate cu privire la sentinţele soţilor lor. Şi apoi am aflat că părintele Nicolae fusese împuşcat în ajunul Schimbării la Faţă a Domnului, 6 august 1930.

 

Soarta episcopului Dimitrie a fost asemănătoare, deşi nu ştim data la care a primit cununa de mucenic. După 8 ani de detenţie izolată în închisoarea de izolare de la Yaroslavl, a fost împuşcat în 1938.

Sfinţii mucenici care au murit pentru Hristos cu sutele şi miile în vremurile străvechi au fost preaslăviţi de Biserică fără vreo procedură specială de canonizare. Asemenea astăzi, când pătimitorii fără de număr sunt încununaţi cu slava mucenicilor, nimeni nu trebuie să ezite să-i recunoască ca sfinţi slăviţi, mijlocitorii noştri înaintea lui Dumnezeu. Fie ca ei să ne întărească acum, când se apropie ceasul teribil al încercării credincioşiei noastre faţă de Hristos.

Sfinţilor Mucenici Dimitrie şi Nicolae, împreună cu oastea cerească nenumărată a pătimitorilor din noile catacombe, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

 

Episodul urmator