----------------

 

Carti in site

 

--------------------

CE SE ÎNTÂMPLA ÎN BISERICĂ ÎN URMĂ CU UN VEAC

Convocarea unui sinod ecumenic

 
 
Despre vechii credincioşi [credincioşi de rit vechi, sau rascolnici, cel mai adesea cunoscuţi sub numele de lipoveni], Sinodul local de la Moscova din anii 1666-1667, ierarhia de la Fântâna Albă etc, a se vedea:
 
,,Litera omoară, iar duhul face viu”
 
ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ şi STATISTICA BISERICEASCĂ
de Eusebiu Popovici
 
 
Despre schisma bulgară a se vedea:
 
 
CE SE ÎNTÂMPLA ÎN BISERICĂ ÎN URMĂ CU UN VEAC
 
 
 

Această pagină de istorie ne este cu totul necunoscută, este prima oară când ne ‘întâlnim’ cu dorinţa mitropolitului Moscovei de a vedea întrunindu-se un sinod ecumenic la finele secolului XIX. Problemele pentru care teologii ruşi din acea vreme considerau că trebuie să se convoace un sinod ecumenic sunt, de asemenea, inedite.

Ulterior, istoria va socoti că astfel de probleme sunt problemele interne ale unei Biserici autocefale pe care va trebui să şi le rezolve singură.

 

* * *

 

Convocarea unui sinod ecumenic

Biserica Ortodoxă Română, aprilie 1899

 

În presa rusă, laică şi bisericească, se agită foarte mult ideea despre convocarea unui sinod ecumenic care să se ocupe cu multele chestiuni bisericeşti ce s-au ivit în Biserica Ortodoxă în decursul timpului de când în această Biserică a încetat seria conciliilor ecumenice. În fruntea mişcării pentru convocarea unui astfel de sinod stă actualul mitropolit al Moscovei, I.P.S. Vladimir.

Chestiunea a ajuns în acel stadiu încât mulţi cred că convocarea acestui sinod va avea loc chiar în primăvara acestui an.

Din Rusia, ideea pare a fi trecut graniţa. Revista Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, Adevărul Bisericesc (Εκκλησιαστηκη Αληθεια), reproduce în coloanele sale un articol al cunoscutului ziar autorizat al guvernului imperial rusesc Nowoja Vreme din Petersburg cu data 5 februar, în care se rezumă stadiul în care se află chestiunea. În acel articol sunt raportate opiniunile marilor teologi ruşi Kireev şi Durnovo relativ la chestiune. Ziarul Patriarhiei Ecumenice reproducând articolul sus citatului ziar, nu emite nici o părere; promite însă că se va ocupa de chestiune, şi la timp îşi va spune cuvântul său.

Pentru însemnătatea chestiunii şi importanţa ce prezintă articolul din Nowoja Vreme îl comunicăm cititorilor Bisericii Ortodoxe, reprodus după revista Patriarhiei Ecumenice, împreună cu cele câteva cuvinte de care articolul este însoţit în reproducerea sa în coloanele Adevărului Bisericesc din Constantinopol.

 

 

Discuţiuni în Rusia pentru convocarea unui sinod ecumenic

 

Î.P.S. Mitropolit Vladimir al Moscovei, luând iniţiativa, de la o vreme, se face multă vorbă în presa rusă şi chiar în cea politică despre convocarea unui sinod ecumenic, şi s-au emis multe şi diferite opiniuni, despre modul şi scopul convocării acestui sinod, pe care le credem destul de interesante a le face cunoscut şi cititorilor noştri. Spre acest sfârşit din multele şi diferitele opiniuni ce s-au emis, am ales un articol al ziarului rus din Petersburg Nowoja Vreme, în care se rezumă în mod destul de exact şi clar toate fazele prin care a trecut discuţiunea şi tot ce s-a zis asupra acestei mari şi importante chestiuni bisericeşti. Îl reproducem dar în coloanele Adevărului Bisericesc, declarând că prin publicarea acestui articol nu urmărim alt scop decât de a face cunoscut cititorilor noştri discuţiunile ce au avut loc asupra acestei însemnate chestiuni în Biserica soră a imperiului rus, şi ne abţinem de la orice aprecieri şi critici asupra diferitelor puncte din articol, amânând de a face aceasta la timpul oportun.

Iată articolul în chestiune:

 

La finele anului trecut I.P.S. Mitropolit al Moscovei, D.D. Vladimir, pronunţând un discurs la şedinţa societăţii amicilor dezvoltării spirituale, ca reprezentant al ierarhiei înalte din Biserica Rusă, a declarat că este timpul pentru convocarea unui sinod ecumenic.

’La primăvară, a zis venerabilul mitropolit al Moscovei Vladimir, se vor forma curenţii pentru convocarea unui sinod ecumenic, şi acesta este un eveniment de mare însemnătate’.

 

Mitropolitul Vladimir al Moscovei (1898-1912)

 

Înaltul ierarh a arătat atât motivele cât şi cauzele care necesitează convocarea sinodului ecumenic. Dacă înainte, a zis, Rusia se adresa la greci pentru diferitele chestiuni dubioase, se instruia de la Bizanţ şi acolo căuta învăţătura curat ortodoxă, astăzi, din contră pe noi (ruşii) ne întreabă grecii despre atari chestiuni şi de la noi cer răspunsuri şi dezlegări asupra tuturor chestiunilor religioase. Şi nu numai grecii dar chiar şi creştinii ortodocşi ai apusului, adică, slavii din occident care au trecut de la Biserica Ortodoxă la catolicism, vechii catolici, anglicanii şi protestanţii ortodocşi, cu toţii îşi au privirile lor îndreptate către Rusia cea ortodoxă. În ea îşi pun speranţele şi de la ea primesc rezolvarea tuturor chestiunilor religioase.

Ideea convocării unui sinod ecumenic, sau cel puţin a unui sinod local al Bisericii Ruse, care să reia, să sfârşească şi să îndrepte în pace şi în iubire lucrarea cea grea a sinodului local din 1666-1667, a fost totdeauna îmbrăţişată cu căldură de orice rus luminat şi pios, ba chiar şi de vechii credincioşi.

Acum 11 ani, tot în Moscova s-a făcut multă vorbă despre absoluta necesitate a convocării unui sinod ecumenic. Propunătorii de atunci voiau să lege convocarea sinodului ecumenic cu aniversarea sărbătorii de 900 ani de la primirea creştinismului de către poporul rus. Şi deşi se ştie că atunci convocarea sinodului n-a avut loc, dar s-a făcut multă vorbă şi au fost şi discuţiuni foarte serioase prin care se arăta necesitatea şi foloasele convocării unui sinod ecumenic. A reaminti toate acestea pentru cei care mărturisesc cu conştiinţă cuvintele simbolului credinţei, cred în Una Sfântă Biserică Sobornicească (Catolică-Universală) şi Apostolică, este de prisos.

Şi atunci într-un articol al său dl. Kireev susţinea că dreptul de a convoca un sinod ecumenic este al ţarului Rusiei.

Acum, după 11 ani, aceeaşi idee despre convocarea unui sinod ecumenic, propusă prin cuvintele pline de greutate ale actualului mitropolit al Moscovei, a avut un mare ecou în inimile pioase ale poporului rus, şi a fost salutată cu entuziasm. Şi care ar fi cauza ca această idee să nu se realizeze ?

Dar mai întâi să zicem câteva cuvinte asupra opiniunii exprimată de ştiinţă despre dreptul de a convoca sinoadele ecumenice, cui adică aparţine acest drept.

După opiniunea autorizată a profesorului Gorciacov sinoadele celor dintâi nouă secole s-au convocat de imperatori, însă după cererea ierarhilor Bisericii, după propunerea şi cu asentimentul lor; aşa încât participarea Bisericii a fost totdeauna indispensabilă pentru convocarea unui sinod ecumenic. Biserica poate şi ea singură şi este în drept a lua măsurile pentru convocarea unui sinod ecumenic, prin înţelegerea cu cei ce reprezintă diferitele Biserici, însă niciodată fără consimţământul guvernului statelor acelor Biserici.

După ce I.P.S. Mitropolit al Moscovei a emis ideea şi a arătat necesitatea convocării unui sinod ecumenic, asupra acestei chestiuni s-au produs discuţiuni şi s-au schimbat idei de mare importanţă între învăţaţii noştri şi între laicii cunoscători ai lucrurilor bisericeşti, îndeosebi între domnii A.A. Kireev şi N.N. Durnovo. Raportăm opiniunile acestora precum şi pe ale dlui. T.I. Filipov.

Dl. N.N. Durnovo nu admite în totul opiniunea de mai sus despre dreptul de a convoca sinoadele ecumenice. La început s-a pronunţat că dreptul acesta aparţine patriarhului din Constantinopol, ca episcop al Romei Nouă, dar în urmă şi-a schimbat opiniunea, precum vom vedea. Dl. A.A. Kireev cu drept cuvânt a observat dlui. Durnovo că cel mult ar fi putut fi vorba despre dreptul patriarhului din Constantinopol de a prezida sinodul ecumenic, nu însă şi de a-l convoca, căci aceasta ar fi în antiteză cu faptul istoric al convocării sinoadelor ecumenice al celor nouă dintâi secole ale creştinismului, când sinoadele s-au adunat în urma scrisorilor de invitare ale împăraţilor Constantin, Theodosie cel Mare, Theodosie al II-lea, Valentinian etc. Datoria de a convoca sinodul, zice dl. Kireev, astăzi revine de drept împăratului Rusiei, nu numai ca celui mai de aproape moştenitor al drepturilor lui Constantin Paleologul, transmise lui prin Sofia, fiica lui Thoma, dar şi ca suveranului celui mai puternic stat creştin ortodox.

Dl. Durnovo prevede că în sinod s-ar ridica chestiunea despre autoritatea superioară a Bisericii Ruse, căreia îi lipseşte şeful, prin desfiinţarea patriarhatului şi că tot aci, în sinod, s-ar revizui vechea chestiune (anul 1811) a alipirii Bisericilor Imeretiei şi Iberiei de Biserica Rusă. Alipirea aceasta se recunoaşte şi de dl. Kireev ca necanonică.

Sinodul ar avea încă să rezolve şi neînţelegerea sau mai bine zis conflictul dintre Biserica Greacă şi cea Bulgară, pentru rezolvarea căruia deja patriarhul Grigorie propunea convocarea unui sinod ecumenic. De asemenea ar avea să se pronunţe asupra chestiunii despre ierarhia pretinsă drept credincioasă de la Fântâna Albă, asupra căreia opiniunile teologilor greci difer de ale teologilor noştri. Aceasta, după opiniunea dlui. Durnovo ar da de lucru foarte mult sinodului care va întâmpina multe greutăţi spre a o rezolva. Dl. Kireev, din contră, susţine că tocmai aci, în sinod, ar fi locul unde să se lucideze chestiunea şi să se îndrepte toată greşala reintrându-se în canonicitate; căci sinodul ar revizui desigur faimoasa chestiune a blestemelor sinodului local din Moscova (anul 1666-1667). În genere dl. Kireev s-a pronunţat cu totul contra opiniunii emise de dl. Durnovo, că aşa cum stau lucrurile astăzi, un sinod ecumenic ar fi cu neputinţă a se întruni. Din contră d-sa s-a unit în totul cu ideea şi convingerea fermă a venerabilului mitropolit al Moscovei, D. Vladimir, că în primăvara anului acesta se vor forma curenţi pentru convocarea unui sinod ecumenic apropiindu-şi şi cuvintele ierarhului că Biserica Rusă trebuia să ia parte la răspunsul ce se va creştinilor din apus asupra întrebărilor despre chestiunile bisericeşti contemporane.

În urmă dl. Durnovo a recunoscut că dreptul convocării sinoadelor ecumenice a trecut la împăratul Rusiei, dar a rămas tot la ideea că fără consimţământul patriarhului de Constantinopol este imposibil a se avea un sinod ecumenic. Dar aşa cum stau astăzi lucrurile, piedica aceasta nu poate să inspire la nimeni îngrijiri, căci nu este nici un motiv a se îndoi cineva de asentimentul patriarhului. Din contră el cel întâi ar consimţi, dacă nu pentru altceva, în speranţa că s-ar aplana diferendul şi anomalia cu ierarhia bulgară.

De asemenea, convingerea dlui. Durnovo este că ’înainte de convocarea sinodului ecumenic, este nevoie ca în Rusia să se convoace un sinod local, care să restabilească în Biserica Rusă ordinea canonică’. Acest sinod este nevoie să fie precedat de înfiinţarea unei comisiuni sinodale în Moscova (şi în chestiunile bisericeşti nu este posibil, ca aiurea, să se evite înfiinţarea de comisiuni), compusă din cei mai luminaţi ierarhi, membri ai Bisericii Ruse, cunoscători ai dreptului canonic şi această comisiune să examineze chestiunea posibilităţii unirii vechilor credincioşi cu Biserica şi să restabilească în Biserica Rusă ordinea canonică prin reînfiinţarea autocefaliei Bisericii Iberiei şi altele, ca astfel, după cum se exprimă dl. Durnovo, ierarhia Bisericii Ruse să se prezinte înaintea sinodului ecumenic nu ca acuzată şi culpabilă că a călcat sfintele canoane, ci ca aceea care le-a păstrat şi le-a respectat. De altmintrelea nu se va prezenta ca un sinod de ierarhi care să-şi poată exprima în libertate opiniunile şi vederile lor, ci ca nişte supuşi ai celor ce dictează în administraţiunea Bisericii Ruse, precum şi al miniştrilor de culte ai Austriei, Serbiei, României şi Greciei, doritori fiecare de a fi şefii Bisericilor lor.

Dl. Durnovo socoteşte de asemenea necesar ca înainte de sinod să se reînfiinţeze în Rusia patriarhatul sau cel puţin în sânul Sfântului Sinod al Bisericii Ruse, mitropolitul Moscovei să aibă întâietatea ca succesor al patriarhului. Dar această pretenţiune, după noi, ar fi o anomalie locală susţinută de un om care voieşte să aducă în Biserica Rusă un spirit de viaţă în locul regulamentului lui Petru cel Mare. O altă condiţiune sine qua non pusă de dl. Durnovo este ca înainte de sinodul ecumenic să se reînfiinţeze autocefalia Bisericilor Imeretiei şi Iberiei. Aceasta însă prea puţin interesează pe poporul rus; de altmintrelea despre autocefalia Iberiei şi Imeretiei, ar trebui întrebate mai înainte de toate aceste Biserici, care ar prefera mai bine să aibă un cler luminat.

În sfârşit dl. Durnovo se ocupă şi de chestiunea cea mare care după opiniunea a milioane de ruşi credincioşi, trebuie să formeze obiectul de preocupare nu a unei comisiuni sau sinod local, ci a unui sinod ecumenic; este vorba adică de unirea rascolnicilor cu Biserica mumă şi să înceteze dezbinarea făcută la 1666-1667, de care s-au făcut vinovaţi fanaticii cei ce au luat parte la acel sinod împreună cu Macarie patriarhul Antiohiei.

Chestiunea aceasta este aceea de care în multe rânduri s-a ocupat presa de ea, adică de blestemele sinodului local al anului 1666-1667. Ca exemplu se aduce frumosul articol publicat în Rous de Azakov la 1881, din motivul deciziunii luată de sinod pentru completarea oarecăror puncte din regulamentele privitoare la unitatea de credinţă. În această hotărâre se zice: ’Credincioşii trebuie să ştie că blestemele sinodului din Moscova de la anul 1667, s-au pronunţat nu contra formelor, pe care le ţin cei ce admit aceeaşi credinţă, ci contra acelora care alipindu-se în mod neraţional de acele forme şi ţinând mai mult la ele decât la credinţa şi dragostea creştină, s-au despărţit de Biserica Ortodoxă şi o socot pre ea de eretică’.

Opiniunea aceasta s-a exprimat oficial în anul 1881 şi pre cât se ştie a fost emisă de Mitropolitul Moscovei Filaret. În practica Bisericii, opiniunea amintită, până la 1881, n-a avut nici o influenţă, şi astfel în cei 80 de ani de când există tendinţa pentru unirea credinţei, nu era nimic definit şi totul se baza pe nesiguranţă. Şapte ani după aceea, într-o întrunire a episcopilor ţinută la Kazan, pentru a linişti pe vechii credincioşi, s-a formulat încă şi mai precis şi s-a aprobat de toţi opiniunea că blestemele şi condamnările sinodului de la 1666-67, erau îndreptate contra celor ce s-au răsculat contra Bisericii, iar nu contra cărţilor celor vechi prin care s-au mântuit strămoşii noştri, în care se numără foarte mulţi sfinţi recunoscuţi de întreaga Biserică Ortodoxă. Dar mişcarea şi aşa numita răzvrătire contra Bisericii s-a făcut tocmai din cauza acestor cărţi şi avea de scop a le apăra contra inovaţiunilor, pe care voia a le introduce Nicon. Nici vechii credincioşi, nici credincioşii ceilalţi, n-au fost mulţumiţi cu răspunsul dat de mitropolitul Platon relativ de ridicarea blestemelor, la cererea făcută de vechii credincioşi spre a se uni cu Biserica, că adică ’Biserica nu poate greşi, şi că ea şi astăzi nu şi-a schimbat ideea; ci ca o mumă duioasă, în indulgenţa ei, are dreptul şi poate să înlesnească reprimirea fiilor celor ce s-au rătăcit şi depărtat din sânul ei’. Credincioşii pretindeau ca sinodul să se înţeleagă cu patriarhii Antiohiei şi Alexandriei şi cu consimţământul lor să ia o hotărâre asupra chestiunii şi să arate ’prin cuvinte clare şi precise înţelesul acelor blesteme pronunţate de sinodul anilor 1666-1667, ca astfel să liniştească conştiinţa atât a credincioşilor în genere, cât şi a rascolnicilor care vor unirea cu Biserica, cu condiţiunea de a se formula o singură credinţă’.

 

Sfat între ţar şi boieri şi patriarhul Nicon (1605-1681) şi ierarhii din sinodul său,
pe marginea reformei iniţiate de întâistătătorul rus, care urmărea îndreptarea
cultului şi rânduielilor bisericeşti

 

Aceste cereri au avut, precum am văzut rezultatul dorit prin cele ce au avut loc în anul 1881, dar desăvârşirea lucrului şi atunci şi acum nu s-ar face decât prin revizuirea în pace şi cu duhul blândeţii a celor hotărâte la sinodul din Moscova în anii 1666-1667, ca astfel să se ajungă la înţelegerea pe care o dorea şi pe care I. Azakov nu a putut-o vedea.

În cât priveşte ierarhia de la Fântâna Albă, chestiunea aceasta se reduce la precizarea oarecăror nedumeriri asupra unor fapte din viaţa lui Ambrozie, care a ieşit din sânul Bisericii şi s-a unit cu vechii credincioşi, dacă adică el cu adevărat a căzut în păcatul simoniei şi dacă el de pe patul morţii a renunţat la vechii credincioşi. Dl. N.N. Durnovo pune chestiunea altfel, sprijinindu-şi opiniunea sa pe scrierea mitropolitului Smirnei Vasilie, despre valoarea hirotoniei clericilor hirotonisiţi de episcop caterisit şi schismatic. Această scriere nu numai că a fost aprobată de patriarhul de Constantinopol şi de sinodul său compus din 12 mitropoliţi, dar a fost primită şi recunoscută ca mentor şi călăuză a Bisericii de Constantinopol, ca fiind compusă pe baza sfintelor canoane. Dar oricare şi oricum ar fi opiniunea mitropolitului Smirnei Vasilie, chestiunea ierarhiei de la Fântâna Albă, poate şi trebuie să fie judecată şi lucidată de un sinod.

Dar să revenim la cuvintele foarte semnificative şi pline de greutate ale mitropolitului Moscovei, că în primăvară se vor forma mulţi curenţi pentru convocarea unui sinod ecumenic. Şi când altă dată poate fi timpul şi ocaziunea mai priincioasă să se convoace acest sinod decât în zilele împărăţiei, împăratului ce predică pacea şi care este însufleţit de dorinţa cea mai ardentă de a pacifica lumea întreagă ? A se aduce pace în Biserica Rusă şi a înceta lupta dintre fraţi întru ale credinţei, luptă care sfâşie Biserica Rusă de aproape trei secole, ar fi cel mai mare eveniment al secolului cel nou ce bate la uşă, nu numai în viaţa Rusiei, dar în viaţa întregii lumi creştine, şi acest mare eveniment nu s-ar putea realiza decât prin întrunirea unui sinod ecumenic.

(Reprodus din Εκκλησιαστηκη Αληθεια după Nowoja Vreme din 5 februarie 1899)