----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Nădejdea noastră

Cuvinte despre Fericiri (IX)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episodul anterior

 

Treptele blândeţii

Nici o virtute creştină nu se câştigă dintr-o dată. Ea trebuie să fie dobândită treptat, cu eforturi personale de voinţă şi cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Asemenea, nici blândeţea nu se dă omului în dar. El trebuie să caute s-o câştige. Şi o va câştiga dacă ştie de unde să înceapă s-o stăpânească.

Sfântul Ioan Scărarul spune: ,,Începutul blândeţii este tăcerea gurii când este război în inimă”. Aceasta înseamnă că dacă eşti mânios, dacă lesne îţi ieşi din fire şi vrei să dobândeşti blândeţe, atunci când te stârnesc şi te jignesc chiar dacă fierbe inima ta de mânie şi tulburare, foloseşte toate puterile voinţei tale să nu răspunzi ocării cu ocară, ci înghite ocara şi taci ! Dacă vei grăi, s-a sfârşit cu blândeţea ta ! Mânia va lua stăpânire negreşit peste toată inima ta, şuvoaie de cuvinte de mânie vor izvorî din gura ta deschisă şi tu, în loc să potoleşti focul, vei turna ulei în el. Iar dacă taci, vei face un pas hotărâtor spre câştigarea acestei calităţi de mare preţ – blândeţea. Este adevărat că în prima clipă îţi va fi greu să înfrânezi mânia ce-ţi clocoteşte în suflet. Dar mai apoi, după ce trece furtuna, o aşa pace va cuprinde inima ta, încât vei simţi bucuria raiului. Răutatea naşte răutate, iar cel blând stăvileşte triumful rău prevestitor al răului în lume, curmând răspândirea sa biruitoare, neîngăduindu-i să pună stăpânire pe inima lui.

După cuvintele Sfântului Ioan Scărarul, miezul blândeţii este tăcerea gândurilor într-o stare de tulburare sufletească copleşitoare. După ce omul a ajuns până acolo încât să-şi înfrâneze limba când îi este inima rănită, adică să nu răspundă jignirii cu jignire, el trebuie să ţină tare această poziţie câştigată, să nu o părăsească şi să se ostenească să dobândească noi izbânzi.

Următoarea biruinţă către care el trebuie să tindă este să tacă nu numai cu gura, ci să aducă şi gândurile sale la tăcere. Pe prima treaptă a blândeţii omul este jignit, dar nu lasă să se vadă asta în purtarea sa. El a biruit arătarea în afară a mâniei, dar nu şi tulburarea plină de mânie lăuntrică a sufletului. Iar pe a doua treaptă a blândeţii el trebuie să se sârguiască să-şi stăvilească gândurile de mânie, adică să înfrâneze mânia şi în inimă, şi nu numai în gură şi să nu-şi spună în cuget: ,,De ce mă jignesc ? Ce drept au să o facă ?”, căci astfel va ţine mânia înlăuntrul său. Cum se poate înfăptui această alungare a mâniei şi din inimă ?

Când omul cugetă, smerindu-se lăuntric, că i se cuvine această ocară primită, din pricina păcatelor sale văzute şi nevăzute, şi când socoteşte că pentru ocara răbdată Dumnezeu îi va ierta multe fărădelegi. Oare nu aşa a cugetat şi psalmistul, rugându-se Domnului: Caută spre mine şi mă miluieşte, că unul născut şi sărac sunt eu. Necazurile inimii mele s-au înmulţit; din nevoile mele scoate-mă. Vezi smerirea mea şi osteneala mea, şi lasă toate păcatele mele. Vezi pre vrăjmaşii mei că s-au înmulţit şi cu urâciune nedreaptă m-au urât. Păzeşte sufletul meu şi mă izbăveşte, ca să nu mă ruşinez că am nădăjduit spre tine (Psalmi 24, 17-21).

 

Sfântul Arhidiacon Ştefan

 

Sfârşitul şi desăvârşirea blândeţii, după Sfântul Ioan Scărarul, sunt liniştea sufletească neclătinată în faţa suflului năvalnic al patimilor necurate şi al ispitelor ce se năpustesc din afară. Aceasta înseamnă că la desăvârşirea în blândeţe a ajuns acela care nu numai că a izgonit mânia din gândurile sale, dar care şi în cele mai dezlănţuite năvăliri din afară, fără ca el însuşi să fi dat prilej, îşi păstrează liniştea sufletească, nu se tulbură nici de atacurile, nici de nedreptăţile care îi sunt făcute, ci iartă totul. Sufletul unui astfel de om bun este ca stânca tare în mijlocul mării învolburate.

O astfel de blândeţe a avut Sfântul Arhidiacon Ştefan care, sub grindina pietrelor grele aruncate cu ură de fiară împotriva lui, s-a rugat pentru chinuitorii lui: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta (Faptele Apostolilor 7, 60). O astfel de blândeţe au avut sfinţii bineplăcuţi lui Dumnezeu care într-atât au iubit smerenia încât au ales să fie ucişi, umiliţi şi batjocoriţi, în loc să fie lăudaţi şi cinstiţi. Şi când au fost învinuiţi sau pedepsiţi pe nedrept, ei s-au bucurat cu duhul, îndurând cu blândeţe îngerească batjocurile şi insultele.

O blândeţe ca aceasta a avut şi Sfânta Fecioară Fausta, între mulţi alţi mucenici, care la vârsta de 13 ani a primit cununa mucenicească pentru Hristos. Pentru tăria ei în credinţă împăratul a dat-o în mâinile cumplitului chinuitor Maxim, poruncindu-i s-o pună la muncile cele mai cumplite. Şi ce a făcut ea ? Chinuită, mulţumea lui Dumnezeu şi cu blândeţe se ruga pentru chinuitorul ei spunând: Te rog, Doamne, iubeşte pe Maxim, luminează-l în credinţă şi întăreşte-l în frica de Tine ! Această rugăciune plină de blândeţe într-atât l-a uimit pe chinuitor, încât inima lui de piatră s-a înmuiat şi el a strigat cu înduioşare: O Tu, ajutătorule şi ocrotitorule al fecioarei celei nevinovate ! Arată şi peste mine cel nevrednic harul Tău şi mă fă robul Tău ! El a crezut în Hristos şi împreună cu Sfânta Fausta s-a încununat cu cunună mucenicească.

 

Sfinţii Mucenici Fausta, Evilasie şi Maxim
Miniatură din Menologhionul lui Vasilie al II-lea, Constantinopol, 985

 

Blândeţea este semn al creştinului

În primele veacuri păgânii cunoşteau pe creştini după blândeţea lor. Toţi sfinţii au avut între multele nestemate ce le împodobeau cununa sfinţeniei lor, negreşit, şi minunata blândeţe, nerăutatea îngerească, starea de pace a sufletului netulburată.

Se istoriseşte despre Sfântul Efrem Sirul că era foarte blând. Odată, ucenicul său, care îi pregătea mâncarea, pe când o ducea spre chilia învăţătorului său, a scăpat vasul din mână şi mâncarea s-a vărsat, iar vasul s-a spart. Speriat de greşeala sa, ucenicul nu mai ştia ce să facă. Dar blândul părinte aflând despre cele întâmplate, fără să spună nici un cuvânt de mustrare ucenicului său, i-a spus, liniştindu-l: Nu te mâhni, fiul meu ! Dacă mâncarea nu a voit să vină la noi, noi vom merge la ea ! Şi cu adevărat, el a venit la vasul spart şi a început să adune de pe pământ ce se mai putea.

Iarăşi, despre un alt bătrân fără răutate se istorisesc următoarele: odată au venit în coliba lui din pustie tâlharii şi i-au spus că vor să ia tot ce se afla în chilia lui. Monahul, care era întruparea nerăutăţii, le-a răspuns cu blândeţe: Luaţi, fiii mei, tot ce vă place. Ei au jefuit locuinţa sărăcăcioasă a monahului şi au plecat. El a băgat de seamă că au uitat să ia şi traista, a alergat după ei strigându-le: Fiilor, luaţi şi asta pe care aţi uitat-o în chilia mea. Ei s-au minunat de nerăutatea lui, au întors toate lucrurile răpite, s-au căit şi şi-au spus unii altora: Cu adevărat acesta este omul lui Dumnezeu !

 

Puterea blândeţii

Blândeţea are putere mare. Ea îmblânzeşte furtunile mâniei. Naşte în inimă o pace dumnezeiască. Ea pune stăpânire fără arme pe suflete. Ea poate să îmblânzească şi pe omul cel mai nemilos.

În veacul al V-lea, în Italia au năvălit hoardele căpeteniei hune Atilla. El a venit din Asia, a străbătut ca un uragan toată Europa, a nimicit multe ţări înfloritoare, a ucis sute de mii de oameni, a ars aproape 500 de oraşe şi iată că se apropia deja şi de cetatea Romei. Toţi ştiau cât este de cumplit şi neîndurător şi pe bună dreptate erau îngroziţi de el. El însuşi se numea pe sine biciul lui Dumnezeu şi spunea: Pe unde trece carul meu, iarba nu mai răsare. Când locuitorii Romei au aflat de apropierea lui, au fugit îngroziţi, lăsând oraşul pustiu.

În acest timp arhiepiscop al cetăţii era Papa Leon. El a fost un bătrân sfânt ce se distingea atât prin dreptatea sa minunată, cât şi prin blândeţea sa îngerească. Blândeţea sa nu era teamă, ci bărbăţie. Când toţi au fugit panicaţi din faţa lui Atilla, el singur a ieşit cu pace să întâmpine pe cuceritorul cel nebiruit şi i-a spus cu blândeţe: Atilla, ai biruit întreaga lume. Acum noi te rugăm: biruie-te pe tine ! Nu nimic cetatea noastră ! Cruţă-ne !

Cuvintele Sfântului Leon au fost atât de convingătoare şi blânde încât au îmblânzit pe barbarul cel cumplit. Atilla a spus sfântului slujitor al lui Dumnezeu: Cuvintele tale au înduioşat inima mea. Oricine ai fi, om sau înger, să ştii: Roma îţi este datoare pentru salvarea ei ! Bătrâne, tu într-o clipă, prin câteva cuvinte, ai făcut mai mult decât oştile nenumărate care au luptat împotriva mea. Mă recunosc biruit !

Şi astăzi blândeţea poate avea putere mare în viaţa noastră. Cu un cuvânt bun, cu o rugăciune fără răutate, cu un zâmbet blând se poate face mai mult decât cu mânia. Încercaţi voi, mamelor, să vă purtaţi cu blândeţe cu soţii şi copiii voştri, şi veţi vedea că treburile voastre vor merge mai bine decât atunci când vă certaţi neîncetat, când vă ocărâţi unii pe alţii, în mânie şi sfadă. Blândeţea are o cheie minunată în mâinile sale, care poate deschide şi inimile cele mai înăsprite. Încercaţi voi, bărbaţilor, să vorbiţi cu blândeţe despre problemele de dispută cu vecinii sau cunoscuţii voştri şi care vrăjmăşesc împotriva voastră, şi vă veţi încredinţa că blândeţea voastră va schimba şi pe vrăjmaşii voştri în prieteni. Încercaţi voi, copiilor, să vă îngăduiţi cu blândeţe unii pe alţii, când se iveşte între voi o neînţelegere sau sfadă pentru ceva, şi vă veţi încredinţa că blândeţea şi îngăduinţa întăresc prietenia între inimi, alungă vrajba şi fac prietenia neclintită şi trainică.

Să luăm aminte că blândeţea este poruncită creştinilor. Sfântul Apostol Pavel îi scrie lui Tit: Adu-le aminte lor ... pre nimeni să nu hulească, să nu fie sfadnici, ci lini, arătând toată blândeţea către toţi oamenii (Tit 3, 1-2).

 

Răsplata celor blânzi

Să vedem în cele din urmă ce răsplată a făgăduit Iisus Hristos celor blânzi. El a spus: Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.

Ce pământ se înţelege aici ? Nu pământul acela văzut, căci din experienţă ştim că pe acesta îl stăpânesc nu cei blânzi, ci cei brutali, nu cei liniştiţi, ci cei războinici, nu cei modeşti, ci cei lacomi şi fără scrupule. Dacă socotim că în prima fericire Mântuitorul făgăduieşte celor smeriţi Împărăţia Cerurilor, în cea de-a doua celor ce plâng mângâierea celor mântuiţi, va trebui prin puterea lor să recunoaştem că celor blânzi le este făgăduită moştenirea pământului viitor, pământului nou, pământului raiului unde domneşte dreptatea (potrivit II Petru 3, 13; Apocalipsis 21, 1).

Încă din Vechiul Legământ se folosea acest cuvânt, că cei blânzi vor moşteni pământul (Psalmi 36, 11). Aici întâlnim o expresie populară folosită în sens figurat. Probabil a fost împrumutată de la moştenirea Pământului Făgăduinţei. Când Dumnezeu a făgăduit poporului evreu că îi va da în stăpânire pământul Canaanului, unde curge miere şi lapte, tot aşa El a făgăduit celor blânzi să-i ducă în pământul bucuriilor veşnice, în Rai.

Dar făgăduinţa făcută celor blânzi că vor moşteni pământul nu priveşte numai viaţa viitoare, veşnică. Ea nu exclude nici viaţa de aici, după făgăduinţa Mântuitorului: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, şi acestea toate se vor adăuga vouă (Matei 6, 33).

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Deoarece omul blând poate crede că va pierde toată averea sa, Hristos îi făgăduieşte contrariul spunând că cel blând stăpâneşte fără primejdie averea sa, pentru că nu este nici îndrăzneţ, nici iubitor de slavă deşartă. Iar acela care, dimpotrivă, este aşa, se lipseşte şi de averea moştenită şi îşi pierde chiar sufletul”.

Prin urmare, după făgăduinţa Mântuitorului, cei blânzi, cu deosebire dragi lui Dumnezeu, sunt sub ocrotirea Sa şi în viaţa trecătoare, unde El, prin purtarea Sa de grijă, le dă toate cele necesare vieţuirii pe pământ. Dar mai cu seamă ei vor simţi bunătăţile lui Dumnezeu în viaţa de dincolo, unde Dumnezeu cel Atotbun, pentru blândeţea lor şi pentru că au fost gata de jertfe şi îngăduinţă, le va da bunurile veşnice ale raiului, ca să se bucure de un cer nou şi un pământ nou în veci !

Să iubim şi noi blândeţea care şi aici ne va elibera de patimile chinuitoare ale mâniei, iar în pacea de dincolo ne va face fericiţi în veci. Doamne, fă inimile noastre blânde şi fără răutate. Amin.

 

Stih de aur: Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul (Matei 5, 5).

 

Episodul urmator