----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Despre moarte şi înviere (III)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episodul anterior

 

II. Despre chipul lui Dumnezeu în om şi despre viaţa trupească, sufletească şi duhovnicească

Cuvântul revelat al adevărului (potrivit Efeseni 1, 13) ne învaţă că Dumnezeu cel în Treime l-a zidit pe om după chipul Său. El a sădit în trupul lui zidit din ţărână un suflet nemuritor (potrivit Facerea 1, 26; 2, 7). După trup omul se aseamănă din plin animalelor, iar după suflet lui Dumnezeu, Cel fără de trup. La crearea feluritelor făpturi, Ziditorul S-a slujit doar de atotputernicul Său Cuvânt creator, astfel încât ceea ce El a poruncit aceasta s-a şi împlinit (potrivit Facerea 1, 3, 7, 9, 11, 15, 20, 24). La crearea omului, sfatul de mai dinainte de toţi vecii al Dumnezeieştii Treimi a hotărât: Să facem om după chipul nostru şi după asemănare; şi să stăpânească peştii mării şi păsările cerului şi dobitoacele şi tot pământul şi toate vietăţile cele ce se târăsc pre pământ (Facerea 1, 26). Şi au făcut Dumnezeu pre om, după chipul lui Dumnezeu l-au făcut pre dânsul (Facerea 1, 27).

Puţin mai departe se lămureşte în mod limpede cum Dumnezeu a făcut apogeul creaţiei Sale: Şi au făcut Dumnezeu pre om, ţărână luând din pământ şi au suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul cu suflet viu (Facerea 2, 7), adică persoană după asemănare, ce a primit darul nemuririi. În suflet, nu în trup, se ascunde chipul lui Dumnezeu în om, pentru că Duh este Dumnezeu (Ioan 4, 24).

 

Facerea
Frescă din biserica Mânăstirii Decani, Serbia

 

Omul este creat nu doar într-un mod deosebit, ci şi cu osebită hărăzire. Cu sufletul său care poartă însuşirea dumnezeieştii asemănări el este îndreptăţit pe deplin să stăpânească asupra lumii pământeşti văzute (potrivit Psalmi 8, 6-9) asemenea unui Dumnezeu mai mic. Dumnezei sunteţi (Psalmi 81, 6), citim în Psaltire. Această îmbrăcare a omului cu puterea de a stăpâni pământul, asemenea lui Dumnezeu, care stăpâneşte asupra întregului univers, cât şi însărcinarea precisă dată lui de a se trudi, lucrând şi păzind grădina Edenului (potrivit Facerea 2, 15), dau imbolduri puternice darurilor aşezate în el, pentru sporirea pe mai departe şi pentru desăvârşirea lui.

Sfântul Apostol Pavel analizează cele trei feluri de legături ale vieţii omului – trupească, sufletească şi duhovnicească. El scrie creştinilor: Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pre voi întru toate desăvârşit; şi întru tot întreg duhul vostru şi sufletul şi trupul fără de prihană întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos să se păzească (I Tesaloniceni 5, 23). Iată cum înţelege termenii duh, suflet şi trup Fericitul Teofilact: ,,Duh – acesta este darul Sfântului Duh, pe care noi l-am primit prin botez. Dacă păzim sfeşnicul luminos şi nestins, noi vom intra în cămara Mirelui; şi sufletul, şi trupul vor fi neîntinate de păcat dacă străluceşte întru noi duhul”. Dar să cercetăm mai cu de-amănuntul însuşirile noastre duhovniceşti, sufleteşti şi trupeşti.

Privit ca trup, omul nu se deosebeşte prea mult de animale. Are aceleaşi organe pe care le au acestea; ca şi ele are instinctul foamei, al setei; simte oboseală, dureri fizice, nevoia de somn şi altele. Dar dacă el rămâne la nivelul trăirilor trupeşti, el îşi pierde înalta calitate de om, zidit după chipul lui Dumnezeu şi cu scopul de a dobândi Împărăţia Cerurilor. După cuvintele Scripturii, care îl cunoaşte cel mai bine pe om şi cerinţa de temelie – asemănarea lui cu Dumnezeu (Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este – Matei 5, 48), omul trebuie să-şi stăpânească instinctele josnice şi să devină stăpân al trupului său şi al feluritelor lui năzuinţe. El nu trebuie să-şi satisfacă doar foamea şi celelalte nevoi trupeşti, ci şi să-şi amintească permanent că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot graiul ce iese din gura lui Dumnezeu (A Doua Lege 8, 3; Matei 4, 4).

Nici un animal nu simte nevoia de hrană duhovnicească, fiindcă nici un animal nu a fost creat după chipul lui Dumnezeu. După ce-şi satură foamea pământească, el este mulţumit şi nu mai voieşte nimic altceva, fapt pe care îl cunoaştem cu toţii. În funcţie de această particularitate animalică, întâlnită adesea şi la unii oameni căzuţi, se judecă în mod obişnuit treapta duhovnicească pe care se află un anume om. Idealul mărunţilor iubitori de plăceri trupeşti – să mâncăm şi să bem, că mâine vom muri (I Corinteni 15, 32) – se socoteşte ca o josnicie nespusă nu doar la creştini, ci şi la păgânii cât de cât mai evoluaţi. Şi despre oamenii materialişti de astăzi, care resping originea dumnezeiască a omului şi, în general, credinţa în Dumnezeu, este înjositor să auzi vorbindu-se că trăiesc doar pentru stomacul lor. Şi ei pretind că au cele mai înalte idealuri. De aici şi năzuinţa fiecăruia de a se ridica deasupra materialismului grosier şi de a sluji unui ţel mai înalt. Fiecare om simte nevoia de a avea ,,credinţa sa”, chiar dacă aceasta este neadevărată. Fiecare doreşte să se desăvârşească, să se depăşească pe sine şi să năzuiască spre mai bine. ,,Omul întrece omul în mod infinit” – a spus plin de înţelepciune Pascal, având în vedere însuşirea firii duhovniceşti a omului.

Privit ca suflet, omul se ridică deasupra celorlalte vieţuitoare prin deosebitele sale particularităţi sufleteşti, exprimate prin trei însuşiri de bază: minte, sentiment şi voinţă. Zidit de Sfânta Treime, omul poartă caracteristicile Dumnezeieştii Treimi în sufletul său, mai concret, prin însuşirile sale – minte, simţăminte şi voinţă. ,,În aceste trei puteri – scrie Sfântul Ambrozie al Milanului – omul nostru lăuntric, în virtutea firii sale duhovniceşti, arată în chip minunat Chipul lui Dumnezeu”.

Dumnezeu este unul după fiinţă, însă în acelaşi timp este întreit în persoane. Şi sufletul omenesc este unul după natura sa, însă străluceşte în sine Dumnezeiasca Treime. După cum în Dumnezeu deosebim pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, fără a amesteca cele Trei Persoane şi fără a le despărţi în trei Dumnezei, tot aşa în sufletul omenesc deosebim mintea, sentimentul şi voinţa, fără a le amesteca între ele, dar şi fără a despărţi unitatea sufletului omenesc în trei suflete. Aceasta este o mărturie psihologică atât de greu de înţeles şi de nezdruncinat, atât pentru realitatea Unuia Dumnezeu în Treime, cât şi pentru înrudirea noastră duhovnicească cu El (potrivit Faptele Apostolilor 17, 28-29).

Credincioşii ortodocşi, botezaţi în numele Preasfintei Treimi (potrivit Matei 28, 19), încep şi trebuie să înceapă orice rugăciune a lor, orice faptă a lor şi orice pas hotărâtor în viaţă prin cuvintele: ,,În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin”. În numele Sfintei Treimi să trăim – ajută-ne, Doamne ! – şi în numele Acesteia să murim ! Cel ce se arată credincios lui Dumnezeu în această lume are bucuria de a fi în veşnică părtăşie fericită cu veşnicul Dumnezeu cel viu şi în lumea cealaltă.

Simţurile animalice elementare, care se arată până la nivelul unor instincte şi la simţirile obişnuite fizice, nu pot fi comparate cu trăirile sufleteşti ale omului, şi anume cu mintea lui creatoare şi pătrunzătoare, cu cele mai complicate, rafinate şi înalte simţiri, şi mai ales cu însuşirile voii lui, care nasc, în colaborare cu mintea şi simţirea, deasupra nivelului sufletesc, feluritele ştiinţe, tehnica, arta, muzica, poezia, filozofia şi celelalte.

Oricât de delicate ar fi însă, însuşirile sufleteşti ale omului nu pot fi considerate cel mai înalt lucru la el. Mult mai înalte decât acestea sunt însuşirile duhului său. Ce este duhul ? Potrivit Sfântului Teofan Zăvorâtul, acesta este ,,acea putere pe care Dumnezeu a suflat-o în faţa omului, desăvârşind creaţia Sa”. Trăsăturile distinctive ale duhului sunt: frica de Dumnezeu, conştiinţa şi setea de Dumnezeu. ,,Nimic creat nu poate să satisfacă duhul nostru. De la Dumnezeu a ieşit şi el pe Dumnezeu Îl caută ... Oricât de multe lucruri create şi bunuri ar deţine cineva, el simte că totuşi nu-i sunt de ajuns. Toţi [...] caută şi caută. Caută şi află; însă ceea ce află aruncă şi încep din nou să caute, ca să le arunce şi pe acelea pe care le-au aflat. Şi aceasta fără încetare ... Nu demonstrează oare aceasta în chip vădit că în noi există o putere care de la pământ ... ne atrage în sus, către cer ?”

Această putere este duhul. Dăruit tuturor, el se reînnoieşte prin sfântul botez, după cuvintele Fericitului Teofilact, care scrie: ,,Dacă păzim acest sfeşnic luminos şi nestins vom intra în cămara Mirelui. Atunci şi sufletul, şi trupul nostru vor fi neîntinate de păcat, căci duhul străluceşte în noi”.

Analizat doar ca trup, omul nu este mai mult decât un animal, mai cu seamă după catastrofa căderii în păcat. Analizat ca purtător al unui suflet nemuritor, deci ca o făptură raţională, rânduită cu simţăminte, minte şi voie, omul căzut în nelegiuire, care s-a îndepărtat de Dumnezeu şi se împotriveşte în toate dumnezeirii, nu se deosebeşte mult de demoni. Dar oare se mai evidenţiază ei prin înaltele lor daruri – care pe de-a întregul şi fără cârtire sunt supuse răului – după ce I-au întors spatele lui Dumnezeu ? Doar prin însuşirile sănătoase ale duhului, omul păcătos, răscumpărat de Mântuitorul, înnoit prin har, sfinţit de Sfântul Duh şi însetând neîncetat de Dumnezeu devine asemenea îngerilor (potrivit Psalmi 8, 6).

Astăzi se vorbeşte şi se scrie mult despre firea sufletească a omului. Şi Biserica noastră Ortodoxă priveşte firea ca pe cea mai înaltă vrednicie a omului, însă nu se opreşte aici, pentru că ştie că prin reaua ei întrebuinţare omul poate să cadă chiar mai jos decât animalele şi să se asemene demonilor.

Sfânta Ortodoxie aşază orice virtute a omului nu în starea firească, ci în starea duhovnicească, care nu este nimic altceva decât o favorizare pe de-a întregul a omului, prin ale cărei roade s-a rupt definitiv de păcat prin veşnica unire cu Sfântul Duh al lui Dumnezeu (potrivit I Corinteni 6, 17). Adesea în cultura modernă cuvântul ,,spiritualitate” se întrebuinţează într-un sens nedrept, desemnând însuşirile, chiar pe cele mai înalte, ale duhovniciei. În acest sens se vorbeşte despre ,,cultură spirituală”, despre ,,progres spiritual” ... Toţi învăţaţii şi înţelepţii creştini au simţit însă că duhovnicia fără adevărata spiritualitate nu este îndeajuns pentru omul creat după chipul lui Dumnezeu. Calităţile lui spirituale, oricât de înalte dintru început, pot să se erodeze şi să se distrugă, când sunt rupte de Dumnezeu şi de sfânta Lui voie.

Ştiinţa şi tehnica, de pildă, pot să se pună în serviciul răului, şi nu al binelui. Tainele descoperite ale atomului şi energiile aflate în el, această cucerire epocală a ştiinţei secolului nostru, care ar fi putut să uşureze viaţa materială a umanităţii, nu se folosesc astăzi, tocmai din lipsa duhovniciei, ca să pregătească pe de-a întregul nimicirea acesteia ? De asemenea, arta poate să primească întrebuinţări împotriva lui Dumnezeu şi să înceapă să surpe, în loc să înalţe. Muzica, poezia, artele plastice şi altele asemenea pot să se demonizeze şi, zămislite fiind de suflet, să devină pierzătoare de suflet.

Ca să nu se întâmple toate acestea, omul trebuie cu orice preţ să năzuiască spre singurul ideal demn de el: din trupesc şi firesc să devină duhovnicesc. Aceasta nu înseamnă că, atingând duhovnicia, el va înceta să fie un om trupesc şi sufletesc. Nu. Şi oamenii duhovniceşti au suflet şi trup. Şi ei au nevoi trupeşti şi sufleteşti, care însă nu-i mai stăpânesc, ci sunt supuse de duhul ce stăpâneşte peste ele. Rănile sufleteşti ale oamenilor duhovniceşti sunt îndreptate de către duhul binecuvântat al omului.

Adevăratul creştin este dator să-şi stăpânească trupul, să-i înfrâneze poftele animalice, aplecările josnice şi nesătulele simţiri, ţinându-le în deplină supunere prin firea duhovnicească şi înnobilată a botezului. El trebuie să înjuge toate însuşirile sale sufleteşti – minte, simţăminte, voie, conştiinţă de sine, agerimea minţii, închipuire, memorie şi altele asemenea – în năzuinţa creatoare de a atinge asemănarea cu Dumnezeu. Pentru acest ţel, dacă doreşte să treacă de la cele sufleteşti la cele duhovniceşti, el este dator să înainteze prin credinţă şi prin frica de Dumnezeu, să-şi educe în inima sa bunăvoinţa, dragostea de Dumnezeu şi de oameni şi să-şi curăţească prin mărturisire deasă conştiinţa, năzuind către o cât mai adâncă cunoaştere de Dumnezeu, prin smerirea minţii (adică a înţelepciunii trupeşti, potrivit Romani 8, 6) înaintea adevărurilor revelate. La aceasta omul trebuie să adauge osârdia deprinsă din Cuvântul lui Dumnezeu şi din împlinirea dumnezeieştilor porunci, arzătoarea şi deasa convorbire cu Dumnezeu în rugăciune şi stăruitoarea ocupaţie cu scrierile Sfinţilor Părinţi, cei mai de seamă îndrumători într-ale vieţii duhovniceşti. El trebuie să înseteze după Dumnezeu şi să înmulţească harul din ce în ce mai mult în sine prin primirea sfintelor taine din Sfânta Biserică Ortodoxă.

Astfel, prin înfăptuirea părtăşiei cu Dumnezeu, prin rugăciune permanentă, el va înainta şi se va adânci în viaţa duhovnicească, va deveni tot mai duhovnicesc, cu o viaţă asemenea îngerilor. În acest chip el va începe viaţa veşnică încă de aici, de pe pământ, după cum este spus: Şi aceasta este viaţa cea veşnică, ca să te cunoască pre tine unul adevăratul Dumnezeu şi pre care ai trimis, pre Iisus Hristos (Ioan 17, 3).

 

Episodul urmator