----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Monahismul – scutul de apărare al Ortodoxiei (X)

- Istorisiri din diferite epoci ale creştinismului -

 

Episodul anterior

 
Despre monofizism, a se vedea
 
Denumirea de Biserici Ortodoxe Orientale adoptată astăzi de grupările necalcedoniene ascunde cu desăvârşire erezia monofizită ce a zguduit Biserica lui Hristos în primele secole creştine
 
ROADELE ECUMENISMULUI
Documente legate de dialogul teologic dintre Biserica Ortodoxă şi monofiziţi
 
Documente (în ordine cronologică)
 
 

Ereziarhii Evtihie şi Dioscor şi condamnarea lor la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon (451)

Din păcate, nici după Sinodul de la Efes pacea şi armonia nu s-au putut statornici în Biserică. O nouă rătăcire şi-a făcut apariţia, provocând mai mari urgii decât pricinuise furtuna nestoriană. Chiar dacă lucrurile erau în esenţă cât se poate de simple, unii, stârniţi de semănătorul neghinelor, diavolul, nu încetau să provoace confuzie şi tulburare.

Hristologia ortodoxă îşi afirma deja din perioada apostolică, în cuvinte simple, învăţătura despre cele două firi – dumnezeiască şi omenească – unite neamestecat, neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit într-o singură Persoană (Ipostas) a Dumnezeu-Omului Iisus. Nestorie, aşa cum am văzut, învăţa pe de o parte două firi în Hristos, dar recunoştea în consecinţă şi două persoane în Acesta. Asemeni multora dintre contemporanii săi, Nestorie era incapabil să facă distincţia dintre cei doi termeni, ,,fire” şi ,,persoană”.

Câţiva ani mai târziu, un nou ereziarh, monahul Evtihie, luptător aprig împotriva ereziei nestoriene, a căzut în extrema opusă. În strădania sa de a dovedi că Hristos este o unică Persoană, învăţa, similar lui Nestorie, că Acesta are şi o singură fire. Mai precis, considera că după Întrupare, în Hristos nu mai sunt prezente cele două firi, ci una singură, cea dumnezeiască[1]. Firea omenească s-a dizolvat în cea dumnezeiască, precum o picătură de oţet într-un ocean de apă.

Aşadar, de vreme ce firea omenească a fost înghiţită, absorbită, dispărând complet prin unirea cu firea dumnezeiască, nici trupul lui Iisus – ca trup al lui Dumnezeu – nu putea fi consubstanţial (de o fiinţă) cu trupurile omeneşti. Prin urmare, cea care a suferit patimile este însăşi dumnezeirea, şi nu firea omenească a Dumnezeu-Omului Iisus. Ca şi Nestorie, Evtihie identifică în mod inadmisibil conceptele de ,,fire” şi ,,persoană”, învăţând că cele două sunt nedespărţite, astfel încât acolo unde este una, este prezentă şi cealaltă.

Cea dintâi ripostă a venit din partea Fericitului Teodoret al Cirului, prin tratatul său Cerşetorul, pentru ca, în anul 448, Episcopul Eusebiu de Dorilaeum să-l denunţe pe rău-credinciosul Evtihie în cadrul Sinodului local prezidat de Patriarhul Flavian al Constantinopolului. Deoarece nefericitul arhimandrit a refuzat să se dezică de rătăcirile sale, Sinodul l-a caterisit şi l-a exclus din comuniunea Bisericii.

 

Sfântul Ierarh Flavian al Constantinopolului

 

Ieromonahul Avramie, unul din participanţii la Sinod, a întărit acuzele Episcopului Eusebiu de Dorilaeum, denunţându-l pe Evtihie că trimitea tomosul cu mărturisirea sa de credinţă şi altor arhimandriţi şi-i stârnea pe monahi la revoltă. În cel de-al şaptelea act al Sinodului, alături de Sfântul Flavian şi de 29 episcopi adunaţi la Sinodul local, au semnat condamnarea lui Evtihie alţi 23 arhimandriţi din mânăstirile aflate sub jurisdicţia arhiepiscopiei. Între aceştia se distingeau Cuviosul Faust, fiul după trup şi succesorul Sfântului Cuvios Dalmat la egumenia Mânăstirii Dalmaţilor, şi Cuviosul Martin, arhimandritul Mânăstirii lui Die.

Sfântul Flavian le-a făcut cunoscută condamnarea lui Evtihie întâistătătorilor Bisericilor locale şi desigur Sfântului Leon al Romei. La 13 iunie 449, papa i-a răspuns Sfinţitului Flavian printr-o epistolă dogmatică renumită, ce a rămas cunoscută sub numele de ,,Tomosul lui Leon”. Sfântul Leon a aşezat Tomosul său deasupra mormântului Sfântului Apostol Petru, cerându-i cu multe rugăciuni fierbinţi să-i aducă îndreptările de cuviinţă. După 40 zile, sfântul apostol i s-a arătat lui Leon, spunându-i că l-a citit şi l-a îndreptat. Într-adevăr, Tomosul a fost aflat îndreptat[2].

Din nefericire, Evtihie nu a întârziat să afle sprijin şi protecţie în rătăcirea sa. Dioscor, urmaşul Sfântului Chiril în scaunul episcopal al Alexandriei, l-a primit pe acesta în comuniune în mod abuziv şi l-a convins pe împărat să convoace un sinod ecumenic. Astfel, în anul 449 s-a întrunit la Efes un sinod alcătuit din 160 episcopi, care au procedat însă cu silnicie şi necanonic. În timp ce se dădea citire actelor Sinodului lui Flavian, în punctul în care Eusebiu de Dorilaeum îl întreba pe Evtihie dacă recunoaşte două firi în Hristos după întrupare, cei mai mulţi episcopi au strigat: ,,Ia-l, arde-l pe Eusebiu [...] dacă cineva zice două (firi), să fie anatema !”[3]

În cele din urmă, Sinodul l-a reabilitat pe ereziarhul Evtihie, a respins învăţătura ortodoxă şi a aprobat învăţătura referitoare la o singură fire. Domnus al Antiohiei, Eusebiu de Dorilaeum, Teodoret al Cirului şi Ibas al Edessei au fost caterisiţi, în timp ce Sfântul Flavian, supus la brutalităţi şi trimis cu silnicie în exil, a murit după 3 zile.

Delegaţii Sfântului Leon nu au semnat hotărârile acestui sinod eretic[4], care pe drept cuvânt a fost numit ,,tâlhăresc”, şi a fost condamnat fără întârziere de Sinodul local de la Roma. La rândul său, succesorul Sfinţitului Flavian, Sfântul Anatolie, luând cunoştinţă de abuzurile lui Dioscor, a convocat un Sinod local la Constantinopol (450). La Sinod au participat episcopi, arhimandriţi şi clerul cetăţii împărăteşti, care i-au anatematisit pe Nestorie, Evtihie şi toţi cei care le împărtăşeau învăţătura[5].

Noul împărat Marchian şi soţia sa Pulheria (sora defunctului împărat Teodosie cel Mic) s-au grăbit să reinstaureze pacea în sânul Bisericii. În anul 451 au convocat la Calcedon cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic, la care au participat, printre alţii, Sfântul Anatolie al Constantinopolului, Sfântul Iuvenalie al Ierusalimului, Maxim al Antiohiei, Eusebiu de Dorilaeum şi Petru al Corintului.

 

Cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic

Frescă din biserica Mânăstirii Decani, Serbia

 

Acest Sinod măreţ, care s-a bucurat de participarea a 630 Părinţi, a respins Sinodul ,,tâlhăresc” de la Efes, i-a condamnat pe Dioscor şi pe părtaşii săi şi i-a disculpat pe ortodocşi. Au fost condamnate de asemenea atât nestorianismul, cât şi evtihianismul, şi au fost recunoscute ca dreptare ale credinţei epistolele Sfântului Chiril către Nestorie şi Tomosul Papei Leon. Mulţi episcopi care fuseseră prezenţi la Sinodul ,,tâlhăresc”, precum Sfântul Iuvenalie al Ierusalimului, Talasie al Cezareei Capadociei şi Vasilie al Seleuciei s-au căit, zicând: ,,Toţi am greşit, cu toţii să ne învrednicim de iertare”[6].

În hotărârea dogmatică (oros) a Sinodului de la Calcedon se spune, printre altele, că Hristos este desăvârşit după dumnezeire şi desăvârşit după umanitate, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, de o fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de o fiinţă cu noi după umanitate, asemenea nouă în toate afară de păcat, născut mai înainte de veci din Tatăl după dumnezeire şi în timp din Fecioara Născătoare de Dumnezeu după umanitate, unul şi acelaşi Hristos, cunoscut în două firi unite în chip neamestecat şi neschimbat (împotriva evtihienilor), neîmpărţit şi nedespărţit (împotriva nestorienilor).

Părinţii au aşezat tomosul cu hotărârea dogmatică (oros) a Sinodului împreună cu tomosul ereticilor deasupra sfintelor moaşte ale Sfintei Mucenice Eufimia şi au pecetluit racla. După rugăciuni stăruitoare, au deschis racla şi au aflat tomosul eretic la picioarele sfintei, iar oros-ul sinodal în mâna ei dreaptă.

Sinodul l-a condamnat pe Dioscor ca adept al lui Evtihie şi eretic primejdios, întrucât nu recunoştea cele două firi în Hristos[7], ci dimpotrivă, amestecul, confuzia, contopirea sau îmbinarea lor[8].

Opinia anumitor teologi mai noi, că Dioscor nu a fost condamnat pentru erezie, ci pentru nesupunerea la convocarea care i-a fost adresată de Sinod şi pentru anatematisirea Sfântului Leon, este cu totul neîntemeiată. Aceştia se folosesc de spusa Sfântului Anatolie: ,,Nu pentru credinţă a fost caterisit Dioscor”[9], trecând cu vederea însă ceea ce afirma Dioscor însuşi la Sinodul din Calcedon: ,,Vădit este că pentru asta a fost caterisit Flavian, că după unire a vorbit de două firi; eu însă am mărturii de la Sfinţii Părinţi că nu trebuie vorbit după unire de două firi”[10]. Acelaşi mai spunea: ,,Din două firi primesc, dar două firi nu primesc”[11] şi ,,după unire, aşadar, nu sunt două firi”[12].

Sfinţitul Dositei al Ierusalimului menţionează şi analizează în amănunt zece fărădelegi ale lui Dioscor, adăugând în continuare: ,,Cu privire la ceea ce a zis Anatolie, că Dioscor nu a fost caterisit pentru credinţă, monofiziţii şi monoteliţii aflând mai apoi acest lucru ca pe un sprijin al lor, spuneau: ‘După cum credea acela, aşa şi noi’. Trebuie spus însă că, fiind acuzat şi nevenind [la Sinod], a fost caterisit, dar, fără îndoială, nu era dreptcredincios. Dacă ar fi venit la Sinod, ar fi fost caterisit pentru credinţă. De aceea, degeaba spun monoteliţii: ‘După cum a crezut acela, aşa credem şi noi’”[13].

La Sinodul din Calcedon au fost prezenţi egumeni şi monahi. La cea de-a patra sesiune a Sinodului au fost convocaţi 18 arhimandriţi, în frunte cu egumenul Mânăstirii Dalmaţilor, Cuviosul Faust, care luase parte şi la Sinodul Sfântului Flavian împotriva lui Evtihie, întrunit cu 3 ani mai devreme.

Fiind întrebaţi dacă-i cunosc pe acei arhimandriţi – prieteni ai lui Dioscor şi Evtihie – care-i scriseseră nişte epistole împăratului, arhimandriţii ortodocşi au răspuns că părtaşii celor doi ereziarhi nu erau, în marea lor parte, arhimandriţi, şi au cerut să fie pedepsiţi şi alungaţi acei monahi care semnaseră fals cu titlul de arhimandriţi[14]. În continuare s-a dat citire epistolei adresate de arhimandriţii ortodocşi împăratului Marchian împotriva acestor părtaşi ai celor doi ereziarhi. În epistolă se spuneau următoarele:

 

,,Evlavioasa şi de Hristos iubitoarea voastră majestate, îngrijindu-se de sporirea şi întărirea vestitei credinţe a ortodocşilor, a izgonit tulburarea din sfintele biserici, surghiunind adică pe Evtihie, care a grăit cele necinstitoare şi hulitoare împotriva Mântuitorului a toate, Hristos, şi prin intrigi de tot felul a semănat multe neghine în ţarina Bisericii lui Dumnezeu.

Dar ucenicii lui Evtihie nu voiesc să mărturisească credinţa ortodoxă şi dreptcredincioasă şi să urmeze dogmelor drept-cinstitoare ale Sfinţilor Părinţi, ci rămânând învârtoşaţi, leapădă şi se împotrivesc mărturisirii sănătoase a Părinţilor. Aşa cum ne-au adeverit şi cei pe care i-am trimis la preasfinţitul arhiepiscop Anatolie, atât acesta, cât şi de Dumnezeu iubitorii episcopi şi preoţi ai eparhiei sale i-au sfătuit din destul, citindu-le şi dogmele sfinţite ale Ortodoxiei, faţă în faţă cu cele eretice.

Drept aceea, cerem majestăţii voastre să poruncească să fie opriţi să meargă mai departe cu faptele lor nelegiuite, iar nouă, părinţilor duhovniceşti ai monahilor, să ne îngăduie a-i supune la canoane pe cei ce au apostaziat cu atâta neruşinare de la dreapta credinţă. Ca, de se vor îndrepta, lucru dorit şi de noi, să se învrednicească şi aceştia de partea celor mântuiţi, iar de vor stărui mai departe în reaua lor credinţă, să-şi primească cuvenita pedeapsă.

Mai cerem să ne trimită majestatea voastră zapis, prin care să ni se îngăduie să rânduim cu privire la bârlogul unde sălăşluiesc aceste fiare şi în toate zilele aduc hulă împotriva Mântuitorului a toate, Hristos”[15].

 

Astfel, după ce le-a dat un scurt răgaz de pocăinţă, Sinodul i-a condamnat pe aceşti adepţi ai lui Evtihie.

Aceloraşi arhimandriţi ortodocşi din Constantinopol le scrie şi Sfântul Leon al Romei, numindu-i ,,străjeri încercaţi ai sfintei credinţe, nepurtaţi încoace şi încolo de orice vânt al înşelăciunii (Efeseni 4, 14), ci rămânând neclintiţi pe temelia proorocilor şi a apostolilor, care este Hristos”. Tot el îi laudă ca pe ,,astfel de nevoitori ai dreptei credinţe, care nu suferă nici în auz credinţele necinstitoare şi hulitoare, păzind în inima lor predania apostolească: Ci măcar şi noi, sau Înger din cer de vă va binevesti vouă afară de ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie (Galateni 1, 8)”.

În scrisorile sale, Sfântul Leon condamnă pe Evtihie şi Sinodul ,,tâlhăresc” şi îi roagă pe monahi să aibă răbdare în toate încercările pe care Dumnezeu va mai îngădui să le sufere pentru apărarea adevărului. Îi îndeamnă să stea vitejeşte împotriva vrăjmaşilor Evangheliei lui Hristos şi să nu trădeze credinţa Sfintei Biserici Soborniceşti celei Una.

 

 

[1] S. Milias, Colecţia Sfintelor Sinoade, vol. II, p. 79b.

[2] Ioan Moshu, Limonariu sau Livada duhovnicească, cap. 147, p. 144-145.

[3] S. Milias, Colecţia Sfintelor Sinoade, vol. II, p. 78a.

[4] Sfântul Cuvios Teofan, Hronografie, anul 5941.

[5] Manuil Ghedeon, Tablouri patriarhale, p. 122.

[6] S. Milias, Colecţia Sfintelor Sinoade, vol. II, p. 103a.

[7] Sfântul Fotie cel Mare, Myriovivlos, 95.

[8] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea a III-a, cap. 3.

[9] S. Milias, Colecţia Sfintelor Sinoade, vol. II, p. 153b.

[10] Ibid., p. 67a.

[11] Ibid., p. 68b.

[12] Ibid., p. 69a.

[13] Dositei al Ierusalimului, Dodekavivlos, cartea a IV-a, cap. 2, § 1.

[14] S. Milias, Colecţia Sfintelor Sinoade, vol. II, p. 144-145.

[15] Ibid., p. 147b.