----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Despre moarte şi înviere (IV)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episodul anterior

 

II. Despre chipul lui Dumnezeu în om şi despre viaţa trupească, sufletească şi duhovnicească [continuare]

Un astfel de om duhovnicesc poate să se ocupe fără primejdie şi cu lucrurile de trebuinţă ale vieţii de aici: cu ştiinţa, tehnica, arta şi felurite alte domenii, precum muzica şi poezia, priveghind şi luând aminte să nu se mândrească cu toate acestea. Iar dacă se mândreşte, dintr-un om duhovnicesc el poate să devină iarăşi sufletesc. Prin faptele sale, omul trebuie să năzuiască să-L preaslăvească pe Dumnezeu, nu pe sine însuşi. Să luăm ca pildă un credincios lucrător în lemn, un om sincer şi evlavios. Prin prelucrarea lemnului el îşi câştigă existenţa. În meseria sa este nu numai un bun profesionist, ci şi un artist. Dacă priceperea sa de a prelucra din lemn felurite obiecte de artă îl predispune neîncetat la a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru că i-a dat acest dar, el îşi va păzi duhovnicia pe lângă înalta lui stare sufletească. Însă, dacă el se mândreşte cu frumoasele sale opere şi începe să se laude în dreapta şi în stânga cu ele, va cădea din părtăşia cu Dumnezeu şi se va pogorî pe treapta cea mai joasă a stării sufleteşti.

Aceasta poate să se petreacă în felurite alte ocupaţii sufleteşti, la orice om la care am lua aminte în această viaţă. Oricât de mari ar fi, după darurile lor, oamenii nu pot să atingă duhovnicia din cauza mândriei, ci rămân în cele sufleteşti. Prin marea lor dăruire sufletească, astfel de oameni robesc celor mai josnice patimi. Iată, întâlnim un mare artist, însă dedat patimii băuturii; un medic iscusit, însă iubitor de argint; un violonist virtuoz, însă desfrânat; un învăţat de seamă, însă plin de mânie; un scriitor talentat, dar plin de zavistie.

Un exemplu clar de înaltă spiritualitate fără duhovnicie îl reprezintă Nietzsche, acest om pătrunzător în cele ale sufletului, însă un om absolut neduhovnicesc. Prin spiritualitatea sa demonică, el a scris cărţi uimitoare înţesate de spiritualitate, prin care a pierdut mulţime de suflete. Prin persoana lui s-a împlinit cel mai bine adevărul cuvintelor lui Hristos: Ce este întru oameni înălţat, urâciune este înaintea lui Dumnezeu (Luca 16, 15).

Modelele demne de urmat trebuie să fie pentru noi sfinţii, cei mai duhovniceşti reprezentanţi ai neamului omenesc. Uneori, chiar prin daruri mici, ei au atins cea mai înaltă cunoştinţă de Dumnezeu şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, din cei mai obişnuiţi oameni au devenit chipuri ale înţelepciunii şi smereniei, eroi ai răbdării şi personificări ale oamenilor desăvârşiţi.

Într-adevăr, nu toţi oamenii pot deveni sfinţi, pot fi ieşiţi din comun. Dar om duhovnicesc, într-o măsură sau alta, toţi suntem datori să devenim căci în aceasta constă menirea noastră. Duhovnicia elementară se manifestă în viaţa de zi cu zi prin pocăinţa pentru păcate, prin cugetarea la Domnul şi la Înfricoşătoarea Judecată, prin dese rugăciuni fierbinţi către Ziditorul, prin îndeletniciri osârdnice cu Cuvântul lui Dumnezeu, prin smerire de sine, prin răbdarea fără cârtire a tuturor răutăţilor şi necazurilor pe care Dumnezeu le-a îngăduit, prin dragoste de Dumnezeu şi de aproapele, prin înfrânare de la cuvinte rele şi mai cu seamă de la osândirea celor apropiaţi, prin înfrânarea ochilor de la sminteli pierzătoare, prin lupta cu înclinările noastre josnice, cât şi prin dezrădăcinarea răutăţii, mânierii, urii, mândriei, iubirii de arginţi şi tuturor celorlalte patimi sufleteşti.

Creştinismul înseamnă nevoinţă. Viaţa duhovnicească este un război neîncetat cu patimile noastre lăuntrice şi cu năvălirile demonilor (potrivit Efeseni 6, 11-12). Creştinul trebuie să năzuiască să devină, dacă nu un uriaş în armata lui Hristos, atunci măcar un soldat simplu, însă credincios Lui, un soldat care nu aruncă, plin de frică, înaintea vrăjmaşului, arma dăruită lui de Mântuitorul, ci o păzeşte şi o întrebuinţează în încleştările de zi cu zi cu puterile întunecate ale răului ... Astfel, fiecare creştin se poate ridica măcar la o duhovnicie elementară, care dă cale liberă spre Împărăţia Cerurilor. Dacă nu ajunge la aceasta, a trăit în zadar în această lume şi, după expresia psalmistului, a devenit asemenea cu dobitoacele cele fără de minte (Psalmi 48, 21).

După cum vedem, vrednicia omului constă nu în starea sufletească, ci în starea duhovnicească. Sfântul Teofan Zăvorâtul cugetă plin de înţelepciune: ,,Deşi starea sufletească este firească, nu este firesc ca omul să fie trupesc. Greşeala constă aici exclusiv în precumpănirea asupra următorului fapt: cine cui ar trebui să se supună”. Omul trebuie să năzuiască înainte de toate şi mai presus de orice altceva către Dumnezeu. De aceea, mai presus de trup şi suflet, în el trebuie să stăpânească duhul. ,,Duhul este cea mai înaltă latură a vieţii omului. El este puterea care îl trage de la cele văzute către cele nevăzute, de la cele vremelnice către cele veşnice, de la cele zidite către Ziditor; duhul este caracteristic omului şi îl deosebeşte de toate celelalte făpturi pământeşti”.

Pentru aceasta, ,,când în cineva stăpâneşte principiul duhovnicesc [...], unul ca acesta se află pe calea cea dreaptă [...] deoarece duhovnicia este norma vieţii omeneşti şi, prin urmare, fiind duhovnicesc, el este un om al esenţei, pe când omul sufletesc şi cel trupesc nu sunt oameni ai lucrurilor esenţiale ... Chiar dacă manifestările duhovniceşti ale cuiva nu sunt înalte – în cunoştinţe ştiinţifice, în artă şi în alte înfăptuiri – şi chiar dacă activitatea trupească a acestuia este întru totul mărginită, el este cu adevărat un om pe deplin valoros. Însă omul sufletesc, care are multe cunoştinţe, om al artei, maestru, fiind într-aşa măsură om trupesc, nu este un om în adevăratul sens al cuvântului, oricât de minunat ar fi la chip ... De aici, omul simplu, care se teme de Dumnezeu, se arată mai înalt decât cel mult învăţat şi plin de eleganţă, dar care nu năzuieşte către cel mai înalt ţel, acela de a plăcea lui Dumnezeu”.

Oamenii duhovniceşti îşi ating scopul în viaţa pământească şi se mântuiesc, iar cei sufleteşti pier. Omul sufletesc, dacă luptă împotriva lui Dumnezeu şi a duhovniciei, se arată prizonier al puterilor întunericului. Acestea îi înceţoşează raţiunea prin mândrie şi el nu mai poate simţi suprafirescul duhovniciei deasupra celor sufleteşti, iar uneori chiar îşi bate joc de manifestările duhovniceşti ale celor plini de modestie care Îl cinstesc pe Dumnezeu. El se luptă şi împotriva lui Dumnezeu, şi împotriva legii lui Dumnezeu şi astfel singur îşi surpă scara pe care ar fi putut să se înalţe până la sferele înaltei duhovnicii. Omul cel sufletesc – după cuvintele Sfântului Apostol Pavel – nu primeşte cele ce sunt ale Duhului lui Dumnezeu; că nebunie sunt lui, şi nu le poate înţelege; căci duhovniceşte se judecă (I Corinteni 2, 14).

Mândrindu-se astfel, omul sufletesc cade din înalta şi închipuita lui înălţime, iar omul duhovnicesc care se smereşte, până şi cel mai sărac întru cele ,,spirituale”, se arată de departe mult înălţat peste oamenii sufleteşti. Dumnezeu i-a mustrat şi îi mustră adesea pe oamenii sufleteşti care se mândresc, prin oamenii duhovniceşti, după cum este scris: Ci cele nebune ale lumii au ales Dumnezeu ca pre cei înţelepţi să-i ruşineze; şi cele slabe ale lumii au ales Dumnezeu ca să ruşineze pre cele tari; şi cele de neam prost, şi nebăgate în seamă ale lumii au ales Dumnezeu, şi cele ce nu sunt, ca pre cele ce sunt să strice; ca să nu se laude nici un trup înaintea lui (I Corinteni 1, 27-29).

Cea mai înfricoşătoare consecinţă a lipsei de duhovnicie este pierderea mântuirii veşnice. Omul duhovnicesc dobândeşte privilegiul de a fi locuinţa Sfântului Duh, care este, după Sfântul Simeon Noul Teolog, ,,suflet al sufletului nostru”. De aceste privilegii sunt lipsiţi oamenii trupeşti. Dacă cineva nu are în sine Sfântul Duh, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel, acela nu este al lui (Romani 8, 9). Un astfel de om poate să supună şi cele sufleteşti ale sale celor mai de jos din om – cele trupeşti –, şi să înceapă prin darurile sale să laude şi să mărească doar pe cele trupeşti ale omului. Atunci, în locul ştiinţei înţelepte a duhovniciei, către care suntem chemaţi cu toţii, se instalează aşa-numita ,,înţelepciune trupească”, despre care Sfântul Apostol Pavel scrie: Cei ce sunt după trup, cele ale trupului cugetă; iar cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului. Pentru că cugetul trupului este moarte; iar cugetul Duhului viaţă şi pace. Pentru că cugetul trupului vrăjmaş este la Dumnezeu, că legii lui Dumnezeu nu se supune, că nici poate. Şi cei ce sunt în trup, lui Dumnezeu a plăcea nu pot. [...] Iar de locuieşte întru voi Duhul celui ce au sculat pre Iisus din morţi, cel ce au sculat pre Hristos din morţi, va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, pentru Duhul lui cel ce locuieşte întru voi (Romani 8, 5-8, 11).

La această înviere plină de bucurie a vieţii celei veşnice şi fericite, adică la veşnica mântuire, vor lua parte doar aceia ale căror suflete au dus încă de pe pământ o viaţă de credinţă şi evlavie, devenind duhovniceşti. Ei vor avea parte de o adevărată viaţă plină de bucurie cerească, după viaţa lor pământească. O astfel de minune o săvârşeşte în om Însuşi Sfântul Duh prin harul Său, după cuvintele Sfântului Simeon Noul Teolog: ,,Tocmai acesta este scopul cel mai înalt al întrupării celei mântuitoare, tocmai pentru aceasta S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Cuvântul, şi S-a făcut om, ca să primească sufletele credincioşilor prin El harul Sfântului Duh ca un suflet [...] şi să se arate astfel, în acest chip, ca născute din nou, rezidite şi înnoite prin sfântul botez şi să devină cum a fost primul om mai înainte de căderea în păcat, sfinţindu-se prin harul Sfântului Duh, în minte, conştiinţă şi în toate simţurile sale, astfel ca după aceasta să nu mai fie nicicum stricăciune din partea vieţii căzute, care să atragă dorinţa sufletului către cele trupeşti şi către poftele lumeşti”.

Omul este adevărata cunună a creaţiei lui Dumnezeu numai dacă este duhovnicesc, adică dacă în sufletul său se află Sfântul Duh. Dacă nu se află acolo Duhul lui Dumnezeu, atunci, cu toată starea lui sufletească înaltă, un astfel de om este mort cu duhul, căci – ca să folosim aici o expresie minunată a Sfântului Teofan Zăvorâtul –, ,,aşa cum fără suflet nu există viaţă în trup, tot aşa fără Duhul lui Dumnezeu nu există viaţă duhovnicească în suflet”.

Această idee este afirmată în următorul antifon de la slujba Învierii, glasul al 4-lea: ,,Prin Sfântul Duh tot sufletul viază, şi prin curăţie se înalţă; luminează-se întru unirea Treimii cu sfinţenie de taină”. Astfel omul care viază învie pentru veşnica fericire.

Oamenii neduhovniceşti însă, care nu viază aici pentru o viaţă plină de harul lui Hristos, vor învia spre osândă (potrivit Ioan 5, 29).

Între care dintre aceştia ne vom afla noi ?