----------------

 

Carti in site

 

--------------------

CE SE ÎNTÂMPLA ÎN BISERICĂ ÎN URMĂ CU UN VEAC

,,Unire ori federaţie a Bisericilor ?”

 
 
A se vedea
Corespondenţa dintre ierarhii ruşi Antonie Hrapoviţki şi Ilarion Troiţki şi Robert Gardiner, secretar al Comisiei pentru organizarea unei Conferinţe Mondiale a Comunităţilor Creştine

 

* * *

 

,,Unire ori federaţie a Bisericilor ?”

Cultura Creştină, iulie-septembrie 1921

 

O delegaţie a Bisericii Episcopale din America reprezentând comisia pregătitoare a Conferinţei mondiale pentru credinţă şi ordine, se găsi în Europa şi în Levante în primăvara anului 1919. Scopul vizitei era pregătirea terenului pentru viitoarea conferinţă mondială, la care episcopaliştii americani se gândeau să cheme pe reprezentanţii tuturor confesiunilor şi sectelor creştine, unde să ajungă la un acord preliminar în privinţa unei eventuale reuniri sau mai vârtos a unei federaţii a Bisericilor.

Plecând din New York la 6 martie 1919, comisiunea, compusă din trei episcopi şi doi părinţi anglicani episcopalişti, urmă un drum întrucâtva capricios, dar destul de semnificativ. Îşi începu vizitele la Atena, unde se opri nouă zile, ca oaspeţi ai mitropolitului Meletie[1]. Este caracteristic că comisiunea simţi nevoia de a face să se deschidă uşile patriarhatelor orientale, din partea aceluiaşi guvern grecesc, prin mijlocirea căruia Biserica ex-dominantă rusească trimite acestora plângerile şi cererile sale. Nu mai este nevoie să amintim că comisiunea a fost primită la Atena cu braţele deschise, ,,recomandată” Bisericii şi poporului Elladei de pe amvonul catedralei prin graiul însuşi al mitropolitului, primită de către Sfântul Sinod şi de către personagiile cele mai de frunte dintre mirenii greci. Meletie conduse chiar pe plăcuţii oaspeţi la locul anticului Areopag, spre a se declama acolo „greceşte, în mod dramatic şi impresionant”, marele discurs al Sfântului Apostol Pavel !

După ce au obţinut să fie numiţi delegaţii pentru conferinţă ai Bisericii din Atena, „trimişii Domnului”, ai episcopalismului american, crezură sosit timpul pentru a pleca la Constantinopol. Se opriră la Smirna, unde fură de faţă în chip oficial la o liturghie arhierească a mitropolitului de acolo[2] şi fură prezentaţi clerului şi poporului, cu vorbe din cele mai pline de curtoazie. Ajunşi la oraşul împărătesc fură de faţă la slujbele de la Paşti, luând chiar parte activă: participară la marea procesiune din dimineaţa Învierii; unul dintre delegaţi „cântă evanghelia de la Paşti în slujba liturgică”, nu ştiu anume la liturghie ori la înserat[3], în biserica patriarhală din Fanar.

Şi la Constantinopol, vizită la sinod, invitare la conferinţă şi sărbătoreasca acceptare a acestei chemări, convorbiri cu patriarhul armean, care, bine înţeles, promise că şi el va fi reprezentat la conferinţă şi folosi prilejul de a stărui asupra necesităţii realizării mandatului politic american în Armenia: politica şi religia sunt indisolubile, sau quasi-nedespărţite, în Orientul creştin. Acolo se făcu şi o vizită semnificativă la rectorul seminarului din Halki, „prezidentul comitetului special numit de Sfântul Sinod, pentru a studia simboalele de credinţă ale Bisericii Anglicane şi ale Bisericilor protestante”. Tot la Halki, delegaţii întâlniră pe primatele Bisericii Ruseşti, neoprimate de către bolşevici, pe Mitropolitul Platon din Odessa[4], singurul prelat rus pe care l-au putut acosta. Aci nu fu nevoie nici de solicitare, nici de invitare: mitropolitul întrerupse pe delegaţi, înainte de ce aceştia ar fi avut timpul să-i expună situaţia lucrărilor pregătitoare pentru conferinţă, plângându-se cu amar că vor să lucreze fără de participarea Rusiei.

Fu, bineînţeles, liniştit şi calmat cu tot dinadinsul, şi putu spune în limba englezească a oaspeţilor „că Biserica Rusiei este bolnavă cu trupul, cu mintea şi cu spiritul, dar cât ce se va restabili, ea va voi să fie reprezentată la conferinţă”.

De la Constantinopol, delegaţii porniră spre Sofia. Avuseră, încă la Londra, câştigată adeziunea arhiepiscopului şi a Bisericii autochefale din Cipru. Din scrisul delegaţilor se vădeşte că entuziasmul, cu care au fost primiţi din partea grecilor, strică cauzei lor în mijlocul bulgarilor; americanii au fost admişi, ce-i drept, să asiste la funcţiunile sacre în sfântul altariu şi avură cele mai mari promisiuni din partea prezidentului consiliului miniştrilor; dar sinodul pretextă vacanţa scaunului exarhal, pentru a nu discuta în mod oficial chemarea la conferinţă.

Şi în România, delegaţia se întâlni „cu puţine persoane, cu mai puţine decât în toate ţările celelalte”. Ea ne asigură că aceasta nu se datorea indiferenţei din parte românească, ci faptului că telegrama prin care era anunţată vizita sosise la Bucureşti cu întârziere enormă. Şi aci, vacanţă de scaunul metropolitan, iar vicariul metropoliei absent[5]. Însă acesta, cât ce află despre sosirea americanilor, se întoarse în capitală şi făgădui să facă să fie discutată din partea Sinodului chemarea la conferinţă, imediat după încetarea văduviei scaunului primaţial şi a altor scaune episcopeşti; făgăduinţe şi gentileţe veniră şi din partea ministrului instrucţiunii publice.

La Belgrad situaţia se schimbă deodată. Mare entuziasm, vorbiri multe. Frăţia liturgică merse până la punctul celebrării unei „cuminecări” anglicane la altariul principal al catedralei. Delegaţii au fost primiţi împărăteşte, linguşiţi şi măguliţi din partea principelui moştenitor, din partea preşedintelui consiliului, din partea presei şi a publicului. Sinodul, se înţelege, primi cu plăcere invitarea la conferinţă.

 

* * *

 

După cucerirea Răsăritului sârb şi grec, delegaţia porni spre Roma. Şi aci este instructivă tactica sa. Dacă nu mint actele conciliilor, Roma este cel dintâi scaun patriarhal al lumii, şi ar fi firesc, pentru o misiune ce din Londra scobora în Grecia, îmbarcându-se în Taranto, să-şi înceapă vizitele proprii chiar de la scaunul Sfântului Petru. Ci fu preferită calea opusă: mai întâi Athena, apoi Constantinopol şi Roma ... chiar în urma Belgradului. Se cuvenea să-şi captiveze inimele grecilor şi slavilor; sigur, dacă americanii şi-ar fi început pelegrinajul cu o vizită la mormintele apostolice din Roma, ei cu greu ar fi putut să cânte evanghelia la Înseratul de Paşti al Bisericii fanariote şi să celebreze liturghia anglicană în catedrala din Belgrad ...

În Roma, delegaţii au fost primiţi în 16 mai 1919, din partea pontificelui şi a cardinalului secretar de stat, după ce au prezentat Sfântului Părinte, prin Excelenţia Sa Mons. Cerretti, secretarul Sfintei Congregaţiuni a afacerilor ecleziastice extraordinare, o invitare formală în limba latină la conferinţa mondială, cu un rezumat în englezeşte „a motivelor şi a stadiului lucrărilor conferinţei”. Oaspeţii americani au fost primiţi cu multă dragoste din partea papii, şi – conform spusei lor – „răspunsul său fu precis. Contrastul între atitudinea personală a papei faţă de noi şi atitudinea sa oficială faţă de conferinţă era evident: cea dintâi era de o bunăvoinţă irezistibilă, cea de a doua, de o asprime irezistibilă ... Noi ne permiserăm de a reflecta că în esenţă întreg creştinismul, cu excepţia Romei, se declarase că este gata să ia parte la conferinţă, şi că astfel, deşi nu oficial, dar în realitate invitarea noastră putea fi socotită ca făcută din partea întregii creştinătăţi. Ne permiserăm să mai adăugăm că „World Conference” (Conferinţa lumii) ar fi oferit Bisericii Romane o oportunitate extraordinară de propagandă pentru lăţirea principiilor proprii. Dar nu era uşor să insişti în faţa unei hotărâri luate deja. Răspunsul Sfântului Părinte era acesta:

Sfântul Părinte, după ce mulţumi membrilor delegaţiei pentru vizita lor, declară că, în calitate de urmaş al Sfântului Petru şi vicar al lui Iisus Hristos, el nu are dorinţă mai mare decât aceasta, ca să fie o singură turmă şi un singur păstor. Sfinţia Sa adăugă că învăţăturile şi practica Bisericii Catolice Romane, privitoare la unitatea Bisericii văzute a lui Iisus Hristos, sunt prea bine cunoscute din partea tuturor, şi că de aceea nu este cu putinţă ca Biserica Catolică să ia parte la un congres asemenea celui propus. Sfinţia Sa însă nu are de gând prin aceasta să dezaprobe congresul, de care este vorba, pe seama celor ce nu-s în împărtăşire cu catedra Sfântului Petru: dimpotrivă, el doreşte cu ardoare şi înalţă rugăciuni către Dumnezeu pentru ca, posibilă fiind ţinerea congresului, participanţii cu ajutorul harului lui Dumnezeu să poată vedea lumina şi să se reunească cu Capul văzut al Bisericii, care-i va primi cu braţele deschise”.

Delegaţii comentează: „Noi nu putem afirma că refuzul ne-ar fi surprins; totuşi credem că o mare parte a creştinătăţii va împărtăşi cu noi părerea de rău că autorităţile Bisericii Romane nu au putut vedea avantagiile intrării în tratative amicale cu ceilalţi creştini”.

[...]

 

* * *

 

O parte a delegaţiei vizită, după Roma, Alexandria, Cairo, Ierusalimul şi Damascul. Patriarhul Fotie din Alexandria primi invitarea şi făgădui chiar să trimită în seminariile episcopale americane unul sau doi clerici studenţi; egală primire îi fu rezervată în Cairo din partea patriarhului coptic, Chiril. În Ierusalim, patriarhul şi sinodul primiră invitarea şi dânşii; patriarhul Damian dărui episcopului din Fond du Lac o cruce pectorală de perle şi unuia din cuvioşii părinţi delegaţi un patrahir scump; aci delegaţia prăznui „o dublă sărbătoare: ziua Sfinţilor Constantin şi Elena, şi ziua naşterii regelui Angliei” (sic). La Damasc, patriarhul Grigorie „fu foarte cordial”; sinodul împrăştiat de turci nu putu fi strâns începând din anul 1913, dar patriarhul făgădui să-l convoace cât mai curând şi să-l facă să primească oficios invitarea.

Iată-ne deci puşi înaintea celei mai mari încercări de înţelegere între ortodocşi şi anglicani, pe care ştie s-o încresteze istoria. Ocuparea britanică a Palestinei şi cea interaliată a Constantinopolului nu va fi desigur nefavorabilă sforţărilor, pe care le fac acum episcopalii americani. Datorinţa noastră este să veghem şi să urmărim cu mare atenţiune plină de dragoste fazele congresului istoric, din care Biserica răsăritului va ieşi sau întoarsă spre protestantism, sau împinsă în mod irezistibil spre Roma.

Un congres al episcopilor Bisericilor Anglicane, ţinut în istoricul Lambeth Palace, despre care vom vorbi într-un număr viitor, se pare că încă s-a preocupat de această chestiune.

(După Roma e l’Oriente)

 

[1] Meletie Metaxakis, mitropolit al Atenei între anii 1918-1920. Pe vremea când încă era arhiepiscop al Atenei, Meletie a vizitat Marea Britanie împreună cu un grup de susţinători. Aici el a purtat discuţii cu privire la unirea dintre Biserica Anglicană şi Bisericile Ortodoxe. A se vedea PATRIARHUL MELETIE AL CONSTANTINOPOLULUI (1871-1935). Mitropolit, arhiepiscop, papă şi patriarh, PATRIARHUL MELETIE AL CONSTANTINOPOLULUI (1871-1935). Mason – Inovator – Ecumenist şi Aspecte mai puţin cunoscute ale domniilor câtorva patriarhi ai Constantinopolului din anii 1910-1930 (II). O biografie a Patriarhului Meletie al IV-lea al Constantinopolului (1921-1923).

[2] Este vorba de Hrisostom de Smirna (omorât de turci în septembrie 1922). A se vedea NENOROCIREA ASIEI. O relatare a exterminării sistematice a populaţiilor creştine de către musulmani şi a vinovăţiei anumitor mari puteri; Adevărata istorie a arderii din temelii a oraşului Smirna, de George Horton, subtitlul Sosesc turcii.

[3] Se referă la vecernia din ziua Sfintelor Paşti.

[4] Mitropolitul Platon [Rojdestvenski] de Odessa (1866-1934). După ce a părăsit Rusia, Sinodul l-a numit conducător al comunităţilor ruse din Atena.

[5] Scaunul de mitropolit primat a fost vacant între 1 ianuarie 1919 – odată cu demisia mitropolitului Conon Arămescu-Donici (1912-1919) şi alegerea la 31 decembrie 1919 a mitropolitului Miron Cristea (1919-1939).